MEDITAŢII

FERICIŢI CEI CU INIMA CURATĂ

"Fericiţi cei cu inima curată,
căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu".

Proclamând această fericire, Isus se inspiră din psalmul 24,3-6, un psalm de pelerinaj pe care evreii îl spuneau, dialogat, când ajungeau la muntele Sionului. "Cine va putea să se urce la muntele Domnului? Cine se va urca la locul lui cel sfânt?", întrebau pelerinii în faţa porţilor templului. Preoţii răspundeau din interior:

Cel care are mâinile nevinovate şi inima curată, cel care nu rosteşte minciună şi nu jură ca să înşele. Acela va primi binecuvântarea de la Domnul şi îndurare de la Dumnezeu, Mântuitorul său. Acesta este neamul celor care îl caută pe Domnul, al celor care caută faţa Dumnezeului lui Iacob.

Nu spune Isus: fericiţi cei cu trupul curat, ci fericiţi cei cu inima curată. Prin cuvântul curăţie nu se înţelege numai castitatea. Pe buzele lui Isus cuvântul curăţie are un înţeles mult mai larg. Inima, în limbajul biblic, indică zona cea mai tainică, spaţiul cel mai profund din interiorul omului. E spaţiul unde omul face toate alegerile sale, ia toate deciziile din care izvorăsc toate responsabilităţile sale, e sediul binelui şi al răului.

Din inima omului izvorăsc sentimentele delicate şi frumoase: sinceritatea, iubirea curată, adevărul, umilinţa. Şi tot din inima lui izvorăsc sentimentele josnice, murdare, păcătoase dintre care Cristos în Evanghelia după sfântul Marcu (7,21-23) aminteşte douăsprezece: "Dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, adulterele, desfrânările, crimele, hoţiile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele ruşinoase, invidia, calomnia, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi îl întinează pe om".

Cine va urca pe muntele Domnului? Cine va sta în lăcaşul său cel sfânt? Cei care au mâinile nevinovate şi inima curată. Mâini nevinovate şi inimă curată: mâinile sunt nevinovate, dacă inima este curată, nevinovată.

Calea binelui, ca şi calea răului, porneşte din inima omului: prima cale este largă şi duce la pierzare, spune Mântuitorul; a doua este îngustă şi duce la mântuire (cf. Mt 7,13-14). Omul este liber să aleagă oricare dintre ele.

Scrie Ch. Baudelaire, poetul francez care a făcut atâta rău prin poeziile sale, mai ales prin volumul său de versuri Les fleurs du mal (Florile răului): "Fiecărui om, în fiecare clipă, i se prezintă două solicitări simultane: Dumnezeu sau Satana, lumina sau întunericul, urcarea sau coborârea. Eu am ales să cobor" (Inima mea scoasă la vedere).

E o diferenţă între cele două căi: pentru a merge pe calea cea largă care duce la pieire şi pe care mulţi o găsesc, nu e necesar nici un efort; e de ajuns să te laşi dus de curent, să nu apeşi pe frână, să nu te opui forţei de gravitaţie, să te laşi târât de mulţimea care se înghesuie să intre pe poarta cea lată. În schimb, pentru a merge pe calea cea îngustă care duce la mântuire şi pe care puţini o găsesc, e necesar să depui efort, să dai din coate.

Aşadar, inimă curată este inima în care bunătatea nu se amestecă cu răutatea, sinceritatea nu se amestecă cu minciuna şi ipocrizia, depravarea nu se amestecă cu castitatea, cinstea nu se amestecă cu necinstea şi hoţia, iubirea şi dăruirea nu se amestecă cu ura şi egoismul. Inima curată este ca vinul curat care nu este amestecat cu apă, e ca aurul curat care nu este amestecat cu metale inferioare sau alte impurităţi.

"Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu". Inima este ochiul sufletului. Spune Isus: "Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină. Dar dacă ochiul tău este bolnav, tot trupul tău va fi plin de întuneric" (Mt 6,22-23). Dacă inima omului este curată, dacă ochiul sufletului este curat, îl poate vedea pe Dumnezeu. Dar nu-l poate vedea dacă inima este murdară, aşa cum nu poate vedea nimic ochiul acoperit de gunoaie, de praf şi impurităţi.

Reţinem, aşadar, că nu numai păcatul necurăţiei trupeşti îl împiedică pe om să-l vadă pe Dumnezeu, ci şi alte nenumărate forme de necurăţie sufletească, cum este mândria, numită de maeştrii vieţii spirituale necurăţia sufletului.

Marele scriitor şi moralist francez La Bruyire atrage atenţia că n-au înţeles nimic din cuvântul lui Cristos acei falşi evlavioşi care nu cunosc alt păcat decât desfrâul, dar pentru care a nu-şi plăti datoriile, a se bucura de răul altuia, a se îmbăta cu propriile merite, a se lăsa roşi de invidie, a vorbi de rău, a unelti, a dăuna semenilor, sunt lucrurile cele mai naturale de pe lume. În ochii lui Dumnezeu mai grave decât păcatele cărnii sunt păcatele spiritului: mândria, zgârcenia, mânia, invidia, lenea care împreună cu desfrâul şi necumpătarea în mâncare şi băutură, se numără printre viciile capitale.

Unul din vechii părinţi ai Bisericii, Teofil din Antiohia, scria:

Dacă îmi zici: arată-mi-l pe Dumnezeul tău, eu îţi voi zice: fă-mă să-l văd pe omul care este în tine şi eu ţi-l voi arăta pe Dumnezeul meu. Fă-mă să văd dacă ochii sufletului tău văd, dacă urechile inimii tale aud... Arată-mi-te, aşadar, pe tine însuţi. Fă-mă să văd dacă nu cumva eşti înfăptuitor de lucruri necinstite, hoţ, calomniator, furios, invidios, mândru, avar, arogant cu părinţii tăi. Dumnezeu nu se descoperă celor care săvârşesc asemenea lucruri, dacă mai întâi nu se curăţă de orice întinare. Aceste lucruri te întunecă ca şi cum pupilele ochilor tăi ar fi acoperite de o pojghiţă care le împiedică să vadă soarele... O, omule, dacă înţelegi aceste lucruri şi dacă trăieşti în curăţie, sfinţenie şi dreptate, îl poţi vedea pe Dumnezeu.

Pe de altă parte însă, realitatea ne arată clar că dintre toate formele de necurăţie a inimii, necurăţia în sensul obişnuit al cuvântului, adică desfrâul, sexualitatea dezordonată, întunecă cel mai mult inima omului, împiedicându-l să-l mai vadă pe Dumnezeu.

Ateismul modern a mers şi merge mână în mână cu revoluţia sexuală, cu erotismul, cu nudismul, cu pornografia. Nu întâmplător dintre cele 12 păcate care ies din inima omului, despre care vorbeşte Isus, trei se referă la sexualitatea dezordonată: adulterele, desfrânările, faptele ruşinoase.

Apostolul Pavel în Scrisoarea către Romani spune clar că dezmăţul şi perversităţile sexuale la care s-au dedat păgânii le-a întunecat mintea, astfel încât nu l-au mai cunoscut pe Dumnezeu. "De aceea Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase... Fiindcă n-au căutat să-l păstreze pe Dumnezeu în conştiinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate... şi inima lor fără pricepere s-a întunecat" (cf. Rom 1,18-32).

Sfântul Ioan Gură de Aur dezvoltă, cu alte cuvinte, gândul apostolului Pavel:

Când această patimă josnică pune stăpânire pe un suflet, nu-i mai îngăduie să vadă nimic: nici prăpastia spre care se îndreaptă, nici iadul, nici teama de oameni, nici teama de Dumnezeu; e ca acei ochi lipsiţi de vedere care nu primesc lumină, chiar dacă fixează soarele în plină amiază (Hom.2 in I ad Cor.).

Convertiţii, începând cu sfântul Augustin, ne descriu cel mai bine ravagiile pe care le înfăptuieşte păcatul acesta în sufletul şi în viaţa omului şi scot în evidenţă că, de fapt, el este cel mai mare duşman, dacă nu cumva singurul duşman al credinţei, după celebra formulă a sfântului Augustin: nemo incredulus nisi impurus.

Spicuiesc din Jurnalul unui mare convertit al timpurilor noastre, scriitorul Julien Green, mort nu demult:

Păcatul produce în suflet o singurătate pe care nici un cuvânt nu poate să o exprime. El îl îndepărtează pe Dumnezeu de noi. Cu siguranţă, nu există o altă prezenţă adevărată decât prezenţa lui Dumnezeu, şi nu este o altă singurătate adevărată decât aceea de a fi singur fără Dumnezeu.

Iubirea şi uneori prietenia pot da iluzia că umplu singurătatea obişnuită, dar singurătatea supranaturală, numai Dumnezeu poate să o umple. O dorinţă rea izgonită, probabil că-i face pe toţi locuitorii paradisului să cadă în genunchi... Când păcatul se instalează în noi, este imposibil să ne mai rugăm. Sufletul simte cumplit singurătatea. De fapt, el e mort; păcatul l-a ucis... Senzualitatea pregăteşte patul necredinţei.

Ultima propoziţie poate să figureze în orice antologie de maxime: senzualitatea pregăteşte patul necredinţei.

"Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu". Vederea îi conferă omului cunoaşterea cea mai profundă a lucrurilor şi maximum de certitudine. Când vrem să-i convingem pe cei care ne ascultă povestind ceva şi vrem să înlăturăm orice îndoială, spunem: "Am văzut cu ochii mei".

Filip, care voia să-l convingă pe Natanael, scepticul, care nu putea admite că din Nazaret poate ieşi ceva bun, că l-a întâlnit pe Mesia, pe Isus din Nazaret, îi zice: "Vino şi vezi" (cf. In 1,45-46).

Însuşi Isus înviat caută să izgonească îndoiala din sufletele ucenicilor, invitându-i să privească şi să pipăie pentru a se convinge că el e: "Priviţi mâinile mele şi picioarele mele... Pipăiţi şi vedeţi: o fantomă nu are nici carne, nici oase" (Lc 24,39).

Desigur, cei curaţi cu inima nu-l văd pe Dumnezeu înregistrându-i imaginea pe retina ochilor. Nu e o vedere fizică. Nu e vorba nici de o vedere intelectuală, de o vedere filozofică, cu mintea, a lui Dumnezeu. Filozofii, şi nu numai ei, dar orice om care îşi foloseşte bine mintea, judecata, descoperă existenţa lui Dumnezeu pornind de la efect la cauză sau urmând alte căi pe care le indică filozofii. Sunt cele cinci argumente sau silogisme ale existenţei lui Dumnezeu formulate în antichitate de filozoful Aristotel şi perfecţionate mai târziu de sfântul Toma de Aquino.

Această vedere a lui Dumnezeu abstractă, înfăptuită cu puterea naturală a minţii o au teiştii; e singura pe care o admit unele loji masonice. Dar e o vedere a lui Dumnezeu care nu-l face pe nimeni fericit. Vă dau un exemplu. Giosué Carducci, marele poet italian, a fost invitat de prietenul său Giuseppe Verdi la vila acestuia din Genova. Într-o seară, privind de pe terasă apusul de soare pe ţărmul mării, poetul, fascinat de frumuseţea peisajului, se întoarce spre prietenul său şi-i zice: "Eu cred în Dumnezeu". Carducci l-a văzut cu mintea sa pe Dumnezeu Creatorul frumuseţilor naturii, dar această cunoaştere nu l-a făcut fericit. A murit nefericit la Napoli. În ultimele clipe ale vieţii l-a respins categoric pe preotul care a venit să-i administreze sfintele sacramente. Nu a putut să-l vadă pe Dumnezeu fiindcă nu avea inima curată; în ea stăpânea probabil Necuratul, căci el, Carducci, este cel care a scris celebrul Imn către Satana.

La adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu despre care vorbeşte Isus, cunoaştere şi vedere care îl face fericit pe om, se ajunge nu cu mintea, ci cu inima; inima, nu ca emoţie sentimentală, ci în înţelesul ei biblic. Nu e lucrarea omului, ci e lucrarea lui Dumnezeu. E rodul revelaţiei lui Dumnezeu. E un contact direct cu Dumnezeu, e o experienţă trăită care nu poate fi descrisă în cuvinte. Iar Dumnezeu se revelează în inima omului, cu condiţia ca inima să fie curată.

În inima omului are loc contactul direct dintre Dumnezeu şi om. Copiii nu sunt capabili să elaboreze argumente, silogisme filozofice, pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu. Dar ei îl cunosc pe Dumnezeu şi cei care sunt asemenea lor; lor li se descoperă Dumnezeu, fiindcă au inima curată. Aşa înţelegem rugăciunea lui Isus:

Te preamăresc, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, te preamăresc, pentru că aşa ai binevoit tu (...) Nimeni nu-l cunoaşte pe Tatăl decât Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-l descopere (Mt 11,25-26.27).

E o revărsare de lumină în inima curată, transparentă, capabilă să primească lumina venită de sus şi în această lumină sufletul nu numai că îl vede pe Dumnezeu, dar îl simte pe Dumnezeu, şi aceasta îl face fericit. Chiar dacă nu cu aceeaşi intensitate, este experienţa pe care a făcut-o apostolul Pavel, când Cristos i-a apărut pe drumul Damascului într-o lumină care l-a orbit pe fostul prigonitor al Bisericii.

Este experienţa pe care a făcut-o scriitorul şi ziaristul francez André Frossard, autorul celebrei cărţi intitulată Dumnezeu există. Eu l-am întâlnit. Ateu prin tradiţie de familie - tatăl său fusese secretarul Partidului Socialist Francez -, fără să fi avut nici cea mai mică preocupare în viaţă pentru religie, Frossard, într-o zi, e surprins de ploaie pe stradă. Spre a se adăposti, se retrage în capela unei mănăstiri. Maicile făceau adoraţie euharistică. Frossard nu ştia nici ce este o capelă, nici ce este Euharistia. În momentul când a privit ostia de pe altar, expusă adoraţiei, a văzut o lumină orbitoare. A durat numai o clipă, dar i s-a părut o veşnicie. În acea lumină i s-a descoperit Dumnezeu şi i-au fost descoperite pe loc toate adevărurile credinţei catolice.

"Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu". Vor vedea. Verbul a vedea pus aici la viitor nu indică timpul, ci consecinţa, urmarea curăţiei inimii. Căci cei curaţi cu inima nu-l vor vedea pe Dumnezeu după moarte, ci îl văd, îi simt prezenţa şi sunt fericiţi deja aici pe pământ. Ei îl descoperă pe Dumnezeu în toate creaturile, văd totul cu ochii lui Dumnezeu, iubesc totul cu inima lui Dumnezeu.

Omnia pura puro, spune o maximă latină. Totul e curat pentru cel curat. Există o veche legendă atribuită sfântului Francisc de Assisi, transformată într-o cântare populară ce se aude şi astăzi în Umbria, patria sfântului Francisc:

Într-o zi Francisc i-a zis Domnului
printre lacrimi:
"Eu iubesc soarele şi stelele,
o iubesc pe Clara şi pe surorile sale,
iubesc inimile oamenilor
şi toate lucrurile frumoase.
Doamne, iartă-mă,
pentru că ar trebui să te iubesc numai pe tine".
Domnul i-a răspuns zâmbind:
"Eu iubesc soarele şi stelele,
o iubesc pe Clara şi pe surorile sale,
iubesc inimile oamenilor
şi toate lucrurile frumoase.
Dragul meu Francisc,
nu trebuie să plângi,
căci eu iubesc aceleaşi lucruri pe care le iubeşti tu".

E adevărat că aici, pe pământ, cei curaţi cu inima îl văd pe Dumnezeu într-un mod imperfect, într-un mod întunecos, ca într-o oglindă, cum le scrie apostolul Pavel corintenilor. Dar după moarte îl vor vedea pe deplin, îl vor vedea faţă în faţă (cf. 1Cor 13,12).

Cum va fi, ce vor simţi la această întâlnire directă cu Dumnezeu, la această privire faţă în faţă? E un mister.

Şi ce este un mister? - se întreabă Dostoievski. Totul e mister, prietene, în toate este misterul lui Dumnezeu. În orice copac, în orice fir de iarbă e acelaşi mister. Auzi cântând păsările şi vezi stelele, cerul întreg acoperit de stele scânteiază în noapte; e mereu acelaşi mister, identic. Dar cel mai mare mister constă în ceea ce va descoperi sufletul omului după moarte.

Cei curaţi cu inima trăiesc cu anticipare întâlnirea şi vederea lui Dumnezeu în paradis. Această speranţă este izvor de bucurie şi fericire permanentă. E fericirea şi bucuria copiilor care au speranţa să-şi vadă alături de Dumnezeu pe tata şi pe mama care au plecat din această lume, e fericirea şi bucuria părinţilor care au speranţa să-şi vadă copiii pe care Dumnezeu i-a chemat deja la el.

Pentru cei cu inima curată, moartea îşi schimbă complet chipul. Cu câteva ore numai înainte de a muri, papa Ioan al XXIII-lea le-a spus celor din familia sa care îl asistau: "Vă amintiţi de tăticul şi de mămica? Eu m-am gândit întotdeauna la ei. Sunt bucuros pentru că în curând îi voi vedea în paradis".

Cu toţii avem grijă să ne fie încălţămintea curată, hainele curate, lenjeria curată, locuinţă curată, mâinile şi faţa curate, tacâmurile curate. E necesar să înţelegem că suprema noastră grijă trebuie să fie aceea de a avea inima curată. Să nu ne lipsească de pe buze rugăciunea rostită de regele David după căderea sa în păcat: "Creează în mine, Dumnezeule, o inimă curată!"

Să-l implorăm cu încredere pe Dumnezeu să înfăptuiască în noi promisiunea făcută prin profetul Ezechiel: "Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou. Voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne ca să urmaţi poruncile mele, să păziţi şi să împliniţi legile mele" (Ez 11,19-20).