MEDITAŢII

FERICIŢI CEI MILOSTIVI

"Fericiţi cei miloşi,
căci ei vor afla milă".

Se înţelege, vor afla milă la judecata lui Dumnezeu.

Cuvântul milă de origine slavă, nu exprimă la fel de bine cine sunt destinatarii acestei fericiri, cum exprimă cuvântul latin misericordia, cuvânt format de fapt din două cuvinte: miser, care înseamnă sărac, sărman, şi cor, cordis, care înseamnă inimă. Milos, aşadar, este cel care are o inimă deschisă la suferinţele celui sărac, o inimă compătimitoare, sensibilă la lipsurile şi trebuinţele celor sărmani.

Într-o zi, un învăţător al legii, un teolog al timpului, s-a apropiat de Isus şi, ca să-l pună la încercare, i-a pus această întrebare:

"Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din lege?" Isus i-a răspuns: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt 22,35-39).

Două iubiri, iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, unite într-o singură iubire; şi ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu mai despartă. Două iubiri care ori sunt împreună, ori nu sunt de loc. Nu-l putem iubi pe Dumnezeu fără să-l iubim pe aproapele. Toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu. Or, cum pretinde cineva că-l iubeşte pe Tatăl, dacă îi urăşte pe copiii pe care Tatăl îi iubeşte?

Aceasta îl făcea pe sfântul Ioan să scrie:

Dacă zice cineva: "Eu îl iubesc pe Dumnezeu", iar pe fratele său îl urăşte, este un mincinos. Căci cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede, cum poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede? Aceasta e porunca pe care o avem de la el: cine îl iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său (1In 4,20-21).

Şi invers: nu putem să-l iubim pe aproapele dacă nu-l iubim pe Dumnezeu. Aceasta e marea eroare şi marea utopie care s-a impus în lume în timpurile moderne, o dată cu umanismul-iluminist, idealul tuturor filantropiilor masonice: fraternitate universală, pace, înţelegere, fericire, egalitate, iubire între oameni, dar fără iubirea de Dumnezeu; un paradis pământesc unde toţi oamenii se iubesc, sunt fericiţi, dar din care Dumnezeu este izgonit, aşa cum el, Dumnezeu, la început, i-a izgonit pe Adam şi Eva din paradisul pământesc.

Acum vreo sută de ani în urmă, genialul gânditor rus V. Soloviov îl descoperea sub masca filantropiei pe Anticristul prezis de sfântul Ioan că va veni în lume la sfârşitul timpurilor. Anticristul filantropic pacifist, prevăzut de Soloviov că va veni în lume în secolul al XXI-lea, crede în Dumnezeu, dar nu-l iubeşte pe Dumnezeu, se iubeşte numai pe sine. Îşi preferă propriul eu lui Dumnezeu. E mare ascet şi mare filantrop. Face fapte caritative, de iubire, dar fără a avea substanţa iubirii, adică pe Dumnezeu care este iubire. Dumnezeu salvează iubind, Anticristul salvează făcând bine, dar iubindu-se numai pe sine; binele pe care îl face e un bine artificial, o strălucire a unui bine fals.

În cartea faimoasă pe care a scris-o şi pe care toată omenirea o acceptă cu entuziasm, intitulată Calea deschisă spre pacea şi bunăstarea universală, Anticristul îl consideră pe Cristos un falimentar, incapabil să aducă omenirii bunăstarea după care aceasta suspină.

Cristos, proclamă el, predicând binele moral şi manifestându-l în viaţa sa, a devenit reformatorul omenirii, eu însă sunt destinat să fiu binefăcătorul acestei omenirii în parte reformată, în parte incorigibilă. Eu le voi da oamenilor tot ce au nevoie. Cristos, ca un moralist, împarte oamenii în buni şi răi, dar eu îi voi uni pe toţi prin bunurile care le sunt necesare şi celor buni şi celor răi, distribuie în mod egal. Eu voi fi reprezentantul adevărat al acelui Dumnezeu care face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi, făcând să cadă ploaia şi asupra unora şi asupra celorlalţi. Cristos a adus sabia, eu voi aduce pacea. El a ameninţat pământul cu îngrozitoarea Judecată de Apoi, însă ultimul judecător voi fi eu, iar judecata mea va fi aceea a milei, nu a justiţiei.

Într-un răsunător discurs ţinut omenirii, Anticristul proclamă:

Popoare ale pământului! V-am promis pacea şi v-am dat-o. Dar pacea e frumoasă numai dacă există prosperitate. Acela care pe timp de pace e ameninţat de nefericirea mizeriei nu se poate bucura de tihnă. Veniţi, aşadar, la mine toţi cei cărora vă este frig şi foame şi eu vă voi încălzi şi vă voi sătura.

Noul stăpân al lumii, Anticristul, este, înainte de toate, un filantrop plin de compasiune; mai mult încă, el este un adorator al tuturor animalelor. Ca atare, este un vegetarian; în plus, a interzis vivisecţia şi a supus abatoarele unei severe supravegheri; în afară de aceasta, favorizează şi ocroteşte toate societăţile de protecţie a animalelor. Cel mai important lucru este stabilirea pentru întreaga omenire a egalităţii celei mai fundamentale: egalitatea saţietăţii generale (cf. V. Soloviov, Scurtă prelegere despre Anticrist).

Secolul al XX-lea, secolul cel mai stropit cu sânge din toată istoria omenirii, ne arată cum arată paradisul pământesc înfăptuit de utopia umanist-filantropică, de iubirea de oameni, ruptă de iubirea de Dumnezeu: revoluţii sângeroase, războaie dintre care cele două războaie mondiale cu zecile şi zecile de milioane de victime nevinovate, terorism, lagăre de exterminare, deportări, paradisul comunist cu atrocităţile sale comise în numele fericirii omului, genocidul asupra copiilor nenăscuţi - 60 de milioane de fiinţe nevinovate a căror viaţă e curmată anual în lume -, 25 % din omenire care trăieşte în huzur şi 75 % care trăieşte în mizerie, 15 milioane de copii care mor de foame în lume anual şi a căror viaţă ar putea fi salvată dacă s-ar renunţa numai la o mică parte din banii cheltuiţi pe armament, alte milioane de fiinţe umane care mor anual în lume fiindcă nu au medicamentele de bază.

În faţa acestui tablou tragic, papa Ioan Paul al II-lea constată cu tristeţe:

Mentalitatea contemporană, poate mai mult decât aceea a omului din trecut, pare să se împotrivească Dumnezeului îndurării şi tinde, de asemenea, să smulgă din viaţă şi să izgonească din inima omului însăşi ideea de îndurare. Cuvântul şi conceptul de îndurare par să-l deranjeze pe omul care, datorită uriaşei dezvoltări a ştiinţei şi tehnicii, a ajuns stăpânul pământului, supunându-l şi dominându-l. O asemenea stăpânire a pământului înţeleasă uneori unilateral pare să nu mai lase loc milei (Ioan Paul al II-lea, Dives in misericordia).

Fericiţi cei miloşi, căci ei vor afla milă.

Descriindu-ne judecata de apoi, Cristos ne arată că nu sunt două iubiri, ci o singură iubire, deoarece el, Cristos, se identifică cu omul în suferinţă; el e prezent, el suferă în omul care suferă.

Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu, căci tot ce aţi făcut pentru fraţii mei mai mici, flămânzi, însetaţi, goi, bolnavi, mie mi-aţi făcut. Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic al iadului căci tot ce aţi refuzat fraţilor mei în suferinţă, mie mi-aţi refuzat.

Aşadar, cine are milă de omul în suferinţă, pe Cristos îl iubeşte, de el i se face milă. Aşa înţelegem cuvântul lui Dumnezeu din profetul Osea preluat de Isus în Evanghelie: "Milă vreau, nu jertfă". Dumnezeu preţuieşte mai mult mila faţă de omul în suferinţă decât celebrările liturgice, decât jertfele de la templu.

Scrie misticul olandez Ioan Ruysbroeck:

Dacă te afli în extaz şi fratele tău are nevoie de o cană cu apă, lasă extazul şi mergi să-i duci cana cu apă. Dumnezeu pe care îl găseşti în cel pe care îl ajuţi este mai sigur decât cel pe care îl laşi părăsind extazul.

Maica Tereza de Calcutta, care a părăsit catedra sa de geografie şi postul de directoare de liceu pentru a se ocupa de bolnavii şi muribunzii culeşi de pe stradă, le-a spus într-o dimineaţă măicuţelor sale, înainte de a pleca la muncă: "Voi aţi văzut că în timpul Liturghiei preotul a atins trupul lui Cristos cu iubire şi gingăşie. Când atingeţi astăzi bolnavii, voi atingeţi trupul lui Cristos. Arătaţi-le aceeaşi iubire, aceeaşi gingăşie". După câteva ore, când maicile s-au întors acasă, una din ele s-a apropiat de Maica Tereza şi i-a spus cu faţa strălucind de bucurie: "Am atins trupul lui Cristos timp de trei ore". "Cum adică?" "Am cules dintr-un şanţ, din noroi un om care era deja plini de viermi. Trei ore m-am ocupat de el; l-am spălat, l-am îngrijit. Timp de trei ore am simţit că ating trupul lui Cristos".

Jean Vanier, fiul guvernatorului general al Canadei, ofiţer de marină, apoi profesor universitar, care a părăsit şi el catedra universitară pentru a se îngriji de handicapaţi, experimentează, aş zice, în mod fizic prezenţa lui Cristos în bolnavii pe care îi îngrijeşte. La sfârşitul unei conferinţe pe care a ţinut-o cu ani în urmă la Ierusalim, l-am auzit rostind o rugăciune mişcătoare, privind, căzut parcă în extaz, imaginea unui copil handicapat, cumplit de deformat, proiectată pe perete.

Într-o zi, povesteşte J. Vanier, o sărmană fetiţă, semiplegică, văzându-mă obosit, s-a apropiat de mine şi, punându-mi mâna pe cap, mi-a zis: "Sărman bătrân... o să mă rog pentru tine". Acest lucru mi-a făcut bine şi un har a pătruns în mine prin acest gest.

Şi fiindcă Cristos este în omul în suferinţă, el i se dezvăluie celui care îl îngrijeşte pe omul în suferinţă. În toate timpurile, caritatea a fost calea spre credinţă, spre adevăr. E cunoscut în timpurile noastre cazul părintelui Agostino Gemelli, întemeietorul celebrei Universităţi Sacro Cuore din Milano. Fiind medic, în timpul primului război mondial a fost repartizat să-şi facă serviciul militar într-un spital, la o secţie de boli contagioase. Era cu desăvârşire ateu. Conducea cu dăruire acea secţie de care toţi fugeau, se îngrijea cu devotament de bolnavi şi făcea munci pe care uneori chiar infirmierii refuzau să le facă. Într-o zi i-au adus în secţie un soldat complet distrus de tuberculoză. Soldatul şi-a dat seama că salonul în care a fost internat este anticamera morţii. Într-o seară, la vizită, bolnavul îi zice: "Ascultă, doctore, eu mor departe de toţi ai mei. Dacă ar fi aici mama mea mi-ar da un sărut. Vrei să mi-l dai tu în locul ei?" În inima tânărului doctor s-a dat o luptă scurtă, dar aprigă. Bolnavul era acoperit de răni. Dar şi-a învins repugnanţa. L-a îmbrăţişat şi l-a sărutat pe muribund. Pe faţa muribundului a apărut un zâmbet ca o rază de soare. "Mulţumesc, a zis. Acum du-te şi cheamă preotul spitalului. Spune-i să-mi aducă sfânta Împărtăşanie". Când l-a văzut şi l-a auzit, preotul nu ştia ce să creadă. Doctorul Gemelli, cunoscut ca ateu, nu călcase niciodată în capela spitalului. În acel moment medicul a primit harul credinţei prin gestul lui de caritate. Atunci a făcut-o pentru prima dată pe ministrantul, însoţindu-l pe preot cu lumânarea aprinsă la patul muribundului, deşi nu ştia răspunsurile pe care trebuia să le dea ministrantul. Aceasta este istoria doctorului Gemelli care ulterior avea să devină preot şi călugăr franciscan.

Fericiţi cei miloşi. Mila despre care vorbeşte Cristos nu e o chestiune de sentiment, ci de credinţă şi de voinţă. Faptele de milostenie pot merge uneori chiar împotriva sentimentelor. Ce a simţit Gemelli când a sărutat muribundul? Ce a simţit sfântul Francisc de Assisi când a sărutat leprosul de pe marginea drumului? Ce simt maicile Terezei de Calcutta când duc în spate şi spală bolnavii culeşi de pe stradă? Ce sentimente avea şi ce înţelegea Isus prin milă când îi biciuia cu cuvintele cele mai dure pe fariseii ipocriţi, când blestema smochinul fără roade, când îi ameninţa cu pedeapsa pe slujitorii infideli, când lega o piatră de moară de gâtul celor care dau scandal, când îi scotea cu biciul pe negustorii din templu, când le vorbea de focul gheenei păcătoşilor împietriţi la inimă? Mila trebuie să se manifeste uneori şi în felul acesta, să meargă împotriva sentimentelor.

Ne-am putea întreba: caritatea pe care o practică creştinii îi scuteşte pe creştini să preţuiască şi să înfăptuiască dreptatea? Nicidecum. Creştinii trebuie să lupte din răsputeri împotriva exploatării, împotriva distribuirii inechitabile, nejuste a bunurilor în lume şi împotriva atâtor păcate strigătoare la cer. Scria sfântul Augustin:

Noi nu trebuie să dorim să fie oameni nenorociţi care să ne dea ocazia să facem fapte de milostenie. Tu dai pâine celui flămând, dar ar fi mai bine dacă nimeni nu ar fi flămând şi tu să nu ai de dat nimănui de mâncare. Tu îl îmbraci pe cel gol; de ar fi toţi îmbrăcaţi ca tu să nu ai pe cine îmbrăca! (...) Fă să nu mai existe nefericiţi.

Şi în acest caz dispar faptele de milostenie? Se stinge focul iubirii? Nici într-un caz. Să presupunem că, într-adevăr, la un moment dat se realizează atâta dreptate în lume că nu vor mai fi flămânzi, nici oameni lipsiţi de locuinţă, nici zdrenţăroşi, nici bolnavi, căci medicina, să zicem, va vindeca toate bolile, nici delincvenţi de vizitat în închisori, nici morţi săraci pe care să nu aibă cine să-i înmormânteze, că toţi morţii vor avea înmormântarea asigurată de stat. Evident, în acest caz faptele de milostenie trupească dispar.

Dar omul nu are numai un trup de hrănit, de îmbrăcat, de îngropat, ci mai presus de toate el are un suflet, are o inimă. Iar iubirea se arată mai presus de toate în faptele de milostenie sufletească: a învăţa pe cei neştiutori, a-i sfătui pe cei ce sunt în îndoială, a-i mângâia şi încuraja pe cei întristaţi, a-i ierta pe cei care greşesc, a-i suporta cu răbdare pe cei incomozi. Aceste fapte de milostenie sufletească sunt mult mai necesare decât cele de milostenie trupească şi nu vor putea să dispară vreodată din lume; ele nu ţin de dreptate, ci exclusiv de caritate.

În ţările bogate e atâta bunăstare materială, că practic lumea nu mai are nevoie de fapte de milostenie trupească. Oamenii au de toate. Au case luxoase. Dar câte case, câte aziluri de bătrâni, unde este tot ce îşi poate dori omul, sunt adevărate închisori reci, căci nimeni nu mai deschide uşa să le spună o vorbă de mângâiere, de încurajare celor care locuiesc în ele! Au mare nevoie de milostenie trupească oamenii din ţările sărace, dar câtă nevoie de milostenie sufletească au cei din ţările bogate!

Fericiţi cei miloşi. "În viaţă nu e decât un mod de a fi fericit: a trăi pentru alţii", scrie Lev Tolstoi.

Într-o lume în care domneşte egoismul, pofta de câştig, interesul meschin şi personal, răzbunarea şi ura, cel care practică iubirea, caritatea, mila aşa cum cere Cristos, cel care iartă, cel care face binele cât poate în mod dezinteresat, fără a aştepta ceva în schimb, fără a aştepta nici măcar recunoştinţă, are toate şansele de a fi privit ca un anormal, ca un nebun. De asemenea nebuni e nevoie urgentă în lume. Avem şi o rugăciune în acest sens:

Trimite-ne, Doamne, nebuni: din aceia care se angajează total, care ştiu să se uite pe ei înşişi, care iubesc în mod sincer şi nu numai în cuvinte, şi care ştiu, într-adevăr, să se sacrifice până la capăt.

Avem nevoie de nebuni, de oameni lipsiţi de logică, de entuziaşti, de făpturi capabile să se arunce în nesigur, în necunoscut... care să accepte, unii să se piardă în masa anonimă fără nici o dorinţă de a-şi face o trambulină de lansare, alţii să se folosească de poziţia superioară dobândită numai pentru a sluji masa anonimă.

Avem nevoie în timpul nostru de nebuni, care iubesc o viaţă simplă, apărători ai claselor celor mai umile, străini de orice compromis, decişi să nu trădeze, care nu pun preţ pe propria lor viaţă, gata de abnegaţie totală, capabili să accepte orice muncă, să plece, din ascultare, spre orice destinaţie, liberi şi în acelaşi timp supuşi, spontani şi perseverenţi, blânzi şi energici în acelaşi timp (Louis J. Lebret).