MEDITAŢII

FERICIŢI CEI FLĂMÂNZI ŞI ÎNSETAŢI

"Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate,
căci ei se vor sătura".

Ori de câte ori în Evanghelie se vorbeşte despre foame şi sete, Isus se ridică de la instinctele primare ale trupului spre alte realităţi superioare; de la foamea şi setea biologică, la foamea şi setea spirituală.

În casa din Betania, Isus îi atrage atenţia Martei care nu mai prididea cu treaba în bucătărie, cu pregătirea mâncării pentru prânz, că sora sa, Maria, care stătea la picioarele lui, hrănindu-şi şi adăpându-şi sufletul înfometat cu cuvântul care ieşea de pe buzele sale, şi-a ales partea cea mai bună.

La fântâna lui Iacob, unde se opreşte pentru a-şi potoli setea, întâlnind-o pe samariteană, Isus uită de sete pentru a-i oferi femeii cu sufletul uscat, ars de păcate, o apă de care ea avea şi mai mare nevoie. Şi îi zice: "O, dacă ai cunoaşte tu darul lui Dumnezeu şi cine este cel care îţi zice: «Dă-mi să beau», tu însăţi ai fi cerut să bei şi el ţi-ar fi dat apă vie!" (In 4,10). Iar când ucenicii întorşi din oraş cu de-ale mâncării îl invită la masă: "Învăţătorule, mănâncă", el le răspunde: "Eu am de mâncat o altă mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi... Mâncarea mea este să fac voinţa celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui" (In 4,31-32.34).

Mulţimilor care îl căutau după ce au mâncat din pâinile înmulţite în mod miraculos în pustiu, Isus le spune: "Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică" (In 6,27).

Când posteşte în pustiu şi simte foamea, Isus îi spune Ispititorului: "Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu" (Mt 4,4).

În sinagoga din Cafarnaum încearcă să trezească în ascultătorii săi foamea şi setea după trupul şi sângele său din sfânta Euharistie: "Eu sunt pâinea vieţii. Cine vine la mine nu va flămânzi niciodată şi cine crede în mine nu va înseta niciodată" (In 6,35).

La bazinul Siloe, la Ierusalim, stând în picioare, Isus a strigat cu glas puternic: "Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea" (In 7,37). "Cine vine la mine nu va flămânzi niciodată şi cine crede în mine nu va înseta niciodată" (In 6,35).

Când, în fericirea a patra, Isus îi proclamă fericiţi pe cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, pe buzele Mântuitorului cuvântul dreptate nu are înţelesul pe care îl are în limbajul nostru obişnuit. În toate dicţionarele dreptatea este definită astfel: "Principiu moral şi juridic care cere să i se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine şi să i se respecte drepturile".

Pe buzele lui Isus cuvântul dreptate are un înţeles mult mai larg şi mai cuprinzător. Dreptatea îl are în vedere pe Dumnezeu: a i se da lui Dumnezeu ceea ce este drept, ceea ce i se cuvine, a i se respecta drepturile lui Dumnezeu şi, evident, când i se dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, atunci şi numai atunci i se dă şi omului ce este al omului, i se respectă drepturile omului. Flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt cei flămânzi şi însetaţi de Dumnezeu, de iubirea lui Dumnezeu, de perfecţiune, de sfinţenie, de nevinovăţie, de frumuseţe sufletească, de ceea ce îl apropie pe om de Dumnezeu. Pe buzele lui Isus cuvântul dreptate e sinonim cu cuvântul sfinţenie.

E vorba de o sete interioară, de o căutare înfrigurată a lui Dumnezeu, izvorul iubirii, izvorul adevărului, izvorul şi plinătatea vieţii. E acea dorinţă de paradis care îl mistuia pe apostolul Pavel când le scria filipenilor:

Nu că am câştigat deja premiul sau că am ajuns cumva la desăvârşire, dar alerg înainte, căutând să-l cuceresc, întrucât şi eu am fost cucerit de Cristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am cucerit încă, dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, spre premiul pe care Dumnezeu ne cheamă să-l primim în cer în Cristos Isus (Fil 3,12-14).

Nimeni nu a descris în istoria Bisericii şi în literatura universală mai bine această foame şi sete mistuitoare de Dumnezeu ca sfântul Augustin, cel care în tinereţe a încercat să-şi potolească setea de Dumnezeu sorbind din mocirla otrăvită a viciilor. Scrie Augustin, amintindu-şi de acei ani trişti ai vieţii sale:

O, tu care eşti Adevărul, Adevărul, deja atunci suspinam după tine cu toate fibrele inimii mele... Pe tavele care mi se prezentau spre a potoli foamea mea de tine, în locul tău erau soarele şi luna, creaturile tale, frumoase, dar nimic altceva decât creaturi şi nu tu însuţi... Dar eu aveam foame şi sete nu de creaturile tale, ci numai de tine, Adevăr nesupus transformării, nici vreunei umbre de schimbare... Şi totuşi le înghiţeam, fiindcă aveam impresia că eşti tu, dar fără lăcomie, fiindcă nu simţeam în gură gustul tău adevărat; nefiind tu, acele plăsmuiri insipide nu mă hrăneau, ci, dimpotrivă, îmi măreau tot mai mult foamea (Conf. III, 6, 10).

Sfântul Augustin îşi aminteşte de zilele când, întors la Dumnezeu, se pregătea împreună cu un grup de prieteni să primească botezul într-un sat de lângă Milano:

Ne-ai străpuns inima cu săgeţile iubirii tale, purtam cuvintele tale înfipte în măruntaiele noastre, iar exemplele slujitorilor tăi [convertiţi] pe care din întinaţi i-ai făcut strălucitori, din morţi i-ai făcut vii, ţinuţi în centrul reflecţiei noastre erau ca un foc ce ne devora amorţeala profundă, împiedicându-ne să ne prăbuşim. Eram atât de înflăcăraţi încât toate suflările potrivnice ale limbilor perfide nu stingeau, ci înteţeau focul din noi (Conf. IX, 3, 2).

O singură tristeţe, un singur regret, îl va însoţi pe Augustin până la moarte:

Târziu te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit! Da, pentru că tu erai înăuntrul meu, iar eu eram afară. Acolo te căutam. Urât cum eram, mă aruncam asupra formelor frumoase ale creaturilor tale. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine creaturile tale care nu ar exista dacă nu ar exista în tine. M-ai strigat şi strigătul tău a spart surzenia mea; ai răspândit parfumul tău, l-am respirat şi mă mistui de dor după tine, l-am gustat şi simt foame şi sete; m-ai atins şi ard dorind pacea ta (Conf. X, 27, 38).

Foamea, setea biologică e o suferinţă şi nu o fericire. În schimb, cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, de Dumnezeu sunt fericiţi. E şi acesta un paradox al fericirilor proclamate de Isus: flămând, însetat, şi totuşi fericit.

E un paradox pe care sfântul Grigore de Nyssa îl descrie în cartea sa intitulată Viaţa lui Moise. Autorul pune pe buzele lui Dumnezeu aceste cuvinte pe care i le adresează lui Moise:

O, Moise, pentru că tu înaintezi cu o dorinţă înflăcărată spre ceea ce stă înainte, şi alergarea ta nu cunoaşte oboseală, nici nu pui o stavilă alergării acestei cuceriri a binelui, ci râvneşti cu înfocare lucruri tot mai mari, trebuie să ştii că în faţa mea este un spaţiu atât de mare încât nu vei putea găsi niciodată un capăt al alergării sau al zborului tău. Cu toate acestea, această alergare a ta, acest zbor al tău, dintr-un alt punct de vedere înseamnă stabilitate. Căci eu te voi statornici pe stâncă. Este cel mai mare paradox, dar stabilitatea şi mişcarea sunt un singur lucru. Desigur, în mod normal, cine urcă nu stă şi cine stă nu urcă. Aici nu; aici urcă tocmai cel care stă.

Şi conchide sfântul Grigore cu aceste admirabile cuvinte: "A-l găsi pe Domnul constă în a-l căuta fără încetare. A căuta şi a găsi nu sunt două lucruri diferite, ci răsplata căutării este însăşi căutarea". A fi însetat de Dumnezeu şi a-ţi potoli setea în Dumnezeu, nu sunt două lucruri diferite.

Spuneam mai înainte că pe buzele lui Isus foamea şi setea de dreptate înseamnă foamea şi setea de sfinţenie, de desăvârşire, căci orice pas înainte în sfinţenie, în desăvârşire, înseamnă un pas înainte, mai aproape de Dumnezeu în care ne găsim realizarea şi fericirea vieţii noastre.

"Fiţi sfinţi pentru că eu, Domnul sunt sfânt", porunceşte Dumnezeu deja în Vechiul Testament. "Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din cer este desăvârşit" (Mt 5,48) - poruncă dată de Isus tuturor celor care cred în el şi vor să fie ucenicii lui.

Chemarea tuturor la sfinţenie o reaminteşte mereu creştinilor apostolul Pavel în scrisorile sale: "Voinţa lui Dumnezeu este sfinţirea voastră" (1Tes 4,3). "Fiţi, aşadar, imitatorii lui Dumnezeu ca nişte fii prea iubiţi" (Ef 5,1).

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Cristos. În el [în Cristos] ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea lui, după ce, în iubirea lui, ne-a rânduit de mai înainte să fim înfiaţi prin Isus Cristos (Ef 1,3-5).

Acesta este scopul cu care Dumnezeu ne-a creat pe fiecare: din veşnicie ne-a chemat la existenţă ca să fim sfinţi, să cunoaştem planul pe care l-a avut cu fiecare dintre noi din veşnicie, să-l ducem la împlinire şi astfel să ne realizăm ca persoane umane pe pământ şi totodată să ne realizăm destinul nostru veşnic, şi anume, întâlnirea cu Dumnezeu în paradis. Câte vieţi părăduite, ratate, falimentate, câte existenţe umane nerealizate - pentru toată veşnicia nerealizate - deoarece oamenii nu ştiu care este scopul vieţii lor, nu ştiu ce au de făcut pe pământ, nu ştiu ce să facă din viaţa lor!

La întrebarea: de ce trăieşte omul? Care este rostul lui pe pământ?, ne este dat să auzim tot felul de răspunsuri: să scrie o carte, să sădească un copac, să facă un copil, să iubească, să aibă o căsătorie reuşită. Toate sunt forme de idolatrie. Librăriile sunt pline cu cărţi care nu spun nimic sau spun idioţenii, de aceea nu le cumpără nimeni. La tot pasul vedem copaci, care nu fac decât umbră, şi copii handicapaţi sau care sunt crucea şi calvarul celor care i-au adus pe lume. Iubirile trădate şi căsătoriile falimentare cine le mai poate număra?

Cât despre iubirea umană ca ideal şi scop suprem al vieţii, Paul Claudel îi scria unui alt mare scriitor francez, Jacques Rivi?re:

Noi trăim mereu cu vechea idee romantică potrivit căreia suprema fericire, interesul maxim, unicul roman al existenţei constau în raporturile noastre cu femeia şi în satisfacţiile senzuale pe care le putem scoate de aici. Dar uităm un lucru, anume, că sufletul, spiritul, sunt realităţi la fel de puternice, la fel de exigente ca şi carnea (ba sunt şi mai mult!), şi că dacă acordăm acesteia din urmă tot ce ea ne cere, aceasta se întâmplă în detrimentul altor bucurii, al altor spaţii care vor fi închise pentru totdeauna (...) Cât despre plăcerile iubirii satisfăcute, nici un scriitor nu le-a descris vreodată, pentru că nu există. Paradisul care ar consta în a avea total o femeie şi a-i poseda trupul şi sufletul, mi se pare că nu se deosebeşte cu nimic de infern. Desigur, nu vorbesc despre iubirea conjugală care e ceva infinit mai frumos şi mai profund.

Există o convingere pe cât de răspândită, pe atât de greşită, şi anume, că sfinţenia nu e pentru toată lumea, ci pentru o elită: pentru preoţi, pentru călugări şi călugăriţe. Recent, cu ocazia ruşinosului scandal cu care s-a dat în spectacol în faţa lumii întregi Bill Clinton, televiziunea italiană a făcut un sondaj. A fost întrebată şi o femeie ce părere are despre cazul Clinton. Femeia l-a justificat: "E normal, a zis. Ce vreţi? Preşedintele Statelor Unite e obligat să ducă viaţă de preot?" Deci sfinţenia îi priveşte numai pe preoţi.

În Biserică sunt multe chemări, la diferite stări de viaţă, dar toţi au o unică chemare: chemarea la sfinţenie. Fiecare se sfinţeşte în starea de viaţă pe care o are. Diferitele stări de viaţă: călugăr, preot, laic, căsătorit, necăsătorit sunt mijloace diferite, căi diferite, spre unica sfinţenie. Cristos a murit pentru toţi oamenii, el vrea ca toţi oamenii să se mântuiască, iar drumul spre mântuire e unul singur: sfinţenia vieţii. Chemarea la sfinţenie nu se naşte din preoţie, nici din consacrarea în viaţa călugărească, ci din botez.

Conciliul al II-lea din Vatican, vorbind despre chemarea universală la sfinţenie, ne spune:

Dumnezeiescul Învăţător şi Exemplu al oricărei desăvârşiri, a propovăduit tuturor şi fiecăruia dintre ucenicii săi, de orice condiţie, sfinţenia vieţii al cărei autor şi înfăptuitor este el însuşi: "Fiţi, aşadar, desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit" (Mt 5,48) (...) Este limpede, aşadar, pentru oricine că toţi credincioşii, de orice stare sau condiţie, sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii... Pentru a dobândi această desăvârşire, credincioşii trebuie să-şi folosească puterile primite după măsura darului lui Cristos, astfel încât, păşind pe urmele lui şi deveniţi asemenea chipului lui, supunându-se în toate voinţei Tatălui, să se consacre din tot sufletul preamăririi lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui (...) Aşadar toţi credincioşii se vor sfinţi din zi în zi mai mult în condiţiile lor de viaţă, în îndatoririle lor şi în împrejurările în care se află şi prin toate aceste condiţii, îndatoriri şi împrejurări, dacă primesc toate cu credinţă din mâna Tatălui ceresc şi conlucrează cu voinţa lui Dumnezeu (LG, cap.V).

Am avea o concepţie cu totul greşită despre sfinţenia la care suntem cu toţii chemaţi dacă ne-am imagina că a fi sfânt înseamnă a nu mai fi un om normal, ci a fi ca o statuie, imobil, impasibil, fără sentimente, ca sfinţii încremeniţi din icoanele bizantine sau a lua anumite poziţii bigote la rugăciune, copiindu-i pe sfinţii din icoane.

Pe când eram la Paris, încă foarte tânăr - povesteşte sfântul Francisc de Sales - m-a apucat o dorinţă extraordinară de a fi sfânt şi desăvârşit: am început prin a crede că, în acest scop, trebuie să-mi plec capul într-o parte când mă rog breviarul pentru că aşa făcea un coleg care era într-adevăr sfânt. Pentru puţin timp am urmat această practică. Cu toate acestea - recunoaşte marele episcop - nu am devenit mai sfânt.

După cum, la fel de greşit ar fi să credem că sfinţenia la care suntem chemaţi cu toţii înseamnă a fi înzestraţi cu daruri excepţionale, cu puterea de a face minuni, cu extaze, cu revelaţii particulare, cu citirea în conştiinţele oamenilor, cu stigmate, cu eroismul, cu vărsarea sângelui, cu canonizarea şi punerea numelui în calendar. E drept că Dumnezeu face unor oameni asemenea favoruri excepţionale, e drept că Biserica pe unii îi canonizează, dar canonizarea câtorva e una, sfinţenia la care cu toţii suntem chemaţi e cu totul altceva.

În timpul ocupaţiei naziste, tânărul Karol Wojtyla, actualul papă Ioan Paul al II-lea, conducea un grup polonez de rezistenţă. Într-o noapte, un soldat german a descoperit grupul întrunit în subsolul unei case. Karol l-a îmbrăţişat, i-a vorbit despre Dumnezeu, despre iubirea sa, despre felul cum iubirea trebuie să învingă ura şi violenţa. I-a vorbit cu atâta căldură şi convingere, încât soldatul nu numai că nu a arestat grupul, dar a jurat că nu se va supune ordinelor care îl vor obliga la acte de violenţă. La câtva timp după aceea, tânărul soldat german a refuzat să împuşte în piaţa centrală a Cracoviei două femei: mama şi fiica. A fost el împuşcat. După război, ajuns preot, Wojtyla a înălţat în piaţă, pe locul unde a fost împuşcat soldatul german, un monument pe care a scris aceste cuvinte: "Eroismul nu este la îndemâna tuturor, dar noi nu trebuie să renunţăm la eroism".

Într-adevăr, Dumnezeu la puţini le cere eroismul, jertfa supremă a vieţii, vărsarea sângelui, cum a cerut de la acel soldat german, dar tuturor ne cere eroismul sfinţeniei de fiecare zi. O viaţă trăită în fidelitate totală faţă de voinţa lui Dumnezeu şi faţă de evanghelie, un păcătos care se converteşte şi îşi schimbă complet viaţa, un politician corupt care îşi bate pieptul, un îmbogăţit pe căi necinstite care dă înapoi tot ce a furat, un turnător la securitate care îşi recunoaşte în mod spontan laşitatea, nemernicia, fără să i se publice dosarul, un muribund care îi încurajează şi îi mângâie pe cei care rămân în urmă, o mamă care îl îmbrăţişează pe criminalul care i-a ucis copilul, tinerii care se păstrează în castitate totală până la căsătorie, soţii care trăiesc viaţa conjugală respectând legea lui Dumnezeu şi morala Bisericii, toate acestea sunt acte de eroism la îndemâna tuturor, sunt minuni la fel de mari ca a da vederea unui orb, a vindeca un canceros, a învia un mort. La acest eroism cu toţii suntem chemaţi. Acest eroism este la îndemâna tuturor.

Sfinţenia la care ne cheamă Dumnezeu este în primul rând lucrarea harului lui Dumnezeu în noi. "Pentru a face dintr-un om un sfânt, scrie B. Pascal, este absolut necesar să acţioneze harul, şi cine se îndoieşte de acest lucru nu ştie nici ce este un om nici ce este un sfânt".

Dar Dumnezeu cere colaborarea omului cu harul său. A pretinde că putem să ne sfinţim numai prin eforturile noastre, ar însemna să cădem în erezia naturalismului pelagian, care pretindea că omul poate fi bun, virtuos, sfânt, fără harul lui Dumnezeu. Şi invers, a pretinde că harul lui Dumnezeu ne face sfinţi fără colaborarea şi efortul nostru, înseamnă a cădea în erezia protestantismului care susţine că Dumnezeu îi predestinează din veşnicie pe unii la mântuire, pe alţii la osândă, indiferent de faptele lor bune sau rele.

Această învăţătură protestantă, mai ales în forma ei calvinistă, dramaturgul spaniol Tirso de Molina o prinde foarte bine într-una din piesele sale.

Un pustnic cu numele de Paul, ne spune autorul, tulburat de un vis, îl întreabă pe Dumnezeu care va fi destinul său veşnic: paradisul sau infernul? Îi apare Diavolul sub chip de înger şi îi spune să se ducă în oraşul cel mai apropiat şi să se uite cu atenţie la o anumită poartă a oraşului: sfârşitul lui, destinul lui veşnic, va fi acelaşi cu sfârşitul, cu destinul celui dintâi om care va ieşi pe acea poartă.

Pustnicul merge în oraş şi speră să vadă ieşind un personaj cu mare faimă de sfinţenie, când acolo întâlneşte un criminal care îşi etalează cu cinism fărădelegile şi crimele sale. Se chema Henric. Pustnicul, convins că soarta acestui bandit va fi osânda veşnică, pradă disperării, ajunge el însuşi un bandit, şi într-adevăr se osândeşte, pe când banditul, care avea o nezdruncinată încredere în Dumnezeu şi o mare dragoste pentru bătrânul său tată, se mântuieşte.

Eremitul, devenit bandit, mascându-se, îl pune pe celălalt bandit la o încercare. Îl prinde şi îl leagă de un copac spunându-i să se pregătească să plece pe lumea cealaltă. Se retrage, îşi reia haina de pustnic, se reîntoarce la bandit şi încearcă să-l convingă să se spovedească. Banditul refuză. Atunci fostul pustnic îşi aruncă definitiv haina de călugăr, cu totul convins că are de-a face cu un împietrit destinat focului veşnic al iadului, şi că aceeaşi va fi şi soarta lui.

În acest moment, Henric, banditul, este cuprins de o milă sfâşietoare pentru fostul monah şi îl imploră să nu abandoneze viaţa sa de pustnic, să nu facă acest act de disperare: "Paul, prietenul meu, îi zice, nici eu n-am încetat niciodată să sper că mă voi mântui şi îmi întemeiez această speranţă nu pe faptele mele bune, ci pe această certitudine: că Dumnezeu e milos cu cel păcătos şi mila lui ne salvează".

Şi, într-adevăr, banditul Henric la sfârşit se mântuieşte. Aruncat în închisoare, la rugăminţile tatălui său, se împacă cu Dumnezeu; înainte de a muri înalţă o rugăciune mişcătoare, plină de încredere şi speranţă în Dumnezeu cel îndurător şi iertător şi către Maica Domnului, salvarea păcătoşilor. În schimb, pustnicul devenit bandit se afundă tot mai mult în disperarea lui, moare fără să se pocăiască şi se osândeşte.

"Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, de sfinţenie". Nefericiţi şi trişti cei care nu sunt flămânzi şi nici însetaţi de sfinţenie. "Tristeţea de a nu fi sfânt: aceasta este singura tristeţe îngăduită unui creştin" (Léon Bloy).

E o tristeţe pe care o mărturiseşte cu sinceritate scriitorul Julien Green: "Cred că nimeni nu se îndoieşte care este fondul tristeţii mele. Aş fi voit să fiu sfânt. Asta e tot... Simt într-adevăr că trec mereu pe lângă cel care aş fi voit să fiu şi cel care aş fi voit să fiu continuă să existe. E acolo, e trist, şi tristeţea lui este tristeţea mea".