MEDITAŢII

FERICIŢI CEI BLÂNZI

"Fericiţi cei blânzi,
căci ei vor moşteni pământul".

Isus proclamă fericirea a treia folosindu-se de cuvintele din psalmul 37: "Cei răi vor fi nimiciţi, iar cei ce nădăjduiesc în Domnul vor stăpâni pământul. Încă puţină vreme, şi cel rău nu va mai fi. Cei blânzi vor moşteni pământul şi vor avea belşug de pace" (Ps 37,9-11).

Fericirea celor blânzi trebuie înţeleasă în contextul acestui psalm. Cine sunt cei blânzi? Blânzi sunt cei care nu se scandalizează de triumful momentan al răului, de succesul şi prosperitatea celui rău care de atâtea ori îl persecută pe cel drept. Blând este cel care "tace înaintea Domnului şi nădăjduieşte în el" (Ps 37,7), de aceea continuă să facă binele; el va vedea triumful dreptăţii. "Cei răi vor fi nimiciţi" - spune în încheiere psalmul. "L-am văzut pe cel rău în toată puterea lui, se întindea ca un copac verde. Dar când am trecut a doua oară, nu mai era acolo, l-am căutat, dar nu l-am mai putut găsi" (Ps 37,35-36).

Blândeţea despre care vorbeşte Isus se deosebeşte totuşi de blândeţea descrisă de psalmist prin faptul că nu cunoaşte dorinţa de răzbunare atât de evidentă în psalmul 37. Satisfacţia de a vedea nimicirea celui rău este înlocuită de bunătatea evanghelică care doreşte numai triumful iubirii.

Isus a spus despre sine că este "blând şi smerit cu inima" (Mt 11,29). El nu s-a bucurat niciodată de suferinţa celui rău, ci i-a iertat şi i-a iubit pe toţi. "Ca un miel pe care îl duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor care îl tund, n-a deschis gura" (Is 63,7). Aşa l-a descris profetul Isaia. El ar fi putut să ceară de la Tatăl său mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri (asta înseamnă 60.000 de îngeri) care să vină imediat să-l apere, dar s-a lăsat învins de puterea întunericului. Prin moartea şi învierea sa, Isus a proclamat victoria finală a iubirii.

"Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi pace pentru sufletele voastre". Isus nu ne-a zis: învăţaţi de la mine să creaţi universul, să faceţi minuni, să înviaţi morţi, ci învăţaţi să fiţi blânzi şi smeriţi cu inima.

Aşadar, în spiritul fericirilor, blând este omul cu credinţă de granit, care crede în forţa de neînvins a iubirii, care e convins că răul nu poate fi învins decât cu binele, ura cu iubirea, violenţa cu non-violenţa. A te împotrivi celui rău, în logica evangheliei, înseamnă a te lăsa învins. A înapoia palma celui care te-a pălmuit, înseamnă a declanşa reacţia în lanţ a violenţei. A te apăra folosind aceleaşi arme ca şi agresorul, înseamnă a accepta logica forţei.

Isus, vorbind despre blândeţe, încheie o serie de exemple cu aceste cuvinte:

Eu vă spun: să nu vă împotriviţi celui care vă face rău, ci celui care te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt... Iubiţi pe duşmanii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă asupresc şi vă prigonesc (...) Dacă îi iubiţi numai pe cei care vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi, aşadar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru ceresc este desăvârşit (Mt 5,38-48).

A vorbi astăzi despre blândeţe, poţi da impresia că ai venit de pe altă lume. Singura lege care dictează astăzi este legea celui mai puternic. Toate problemele se rezolvă astăzi prin violenţă. Blândeţea este lăsată pe seama proştilor, eventual a sfinţilor. Nu este vorba de violenţa teroriştilor, a killerilor, condamnată în general de toată lumea, ci de nenumărate alte forme de violenţă practicate la tot pasul, uneori chiar în numele libertăţii şi al progresului.

De pildă, avortul e o formă de violenţă crudă, monstruoasă, îndreptată împotriva unei fiinţe care nu se poate apăra, care nu poate protesta. Legalizarea acestei violenţe are o singură justificare: legea celui mai puternic.

Violenţa asupra bătrânilor, a bolnavilor incurabili, marginalizarea şi eliminarea lor, fiindcă nu mai produc, fiindcă sunt o povară, legalizarea eutanasiei, au aceeaşi justificare: legea celui mai puternic. Trăim într-o lume a violenţei: violenţă asupra copiilor, asupra minorilor, asupra săracilor, violenţă pe stadioane, violenţe, scene de furie, cuvinte injurioase, certuri în familie, la locul de muncă, peste tot.

Dar poate că forma cea mai crudă de violenţă, mai crudă decât cea înfăptuită de sataniştii care la slujbele lor satanice cu sacrificii umane, scot din pieptul victimei inima pentru a-i bea sângele, sunt cei care îl scot din inima omului pe Dumnezeu, cu urmarea că nu-i mai lasă omului decât o singură alegere: opresor sau oprimat, violent sau victimă a violenţei.

Fericiţi cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul. Promisiunea psalmistului se referea la pământul promis, la ţara făgăduită. Isus, în predica de pe munte, promite celor blânzi o altă ţară făgăduită, paradisul ca moştenire. Dar cei blânzi moştenesc într-un fel şi pământul acesta; ei cuceresc şi domină inimile oamenilor de pe pământ. Se ştie că inimile oamenilor le cuceresc cei care niciodată nu se lasă stăpâniţi de mânie, de nervozitate, cei care au o faţă senină şi zâmbitoare, cei care nu se irită, care au întotdeauna vocea dulce şi calmă, care sunt plini de înţelegere şi răbdare; din gesturile lor, din comportamentul lor, din vorbele lor, din toată atitudinea lor iradiază bunătate şi blândeţe.

Cine a avut fericirea să întâlnească în viaţă o asemenea persoană, a putut să-şi facă o idee despre bunătatea şi blândeţea lui Dumnezeu. Acesta a fost secretul fascinaţiei pe care a exercitat-o asupra lumii întregi papa Ioan al XXIII-lea, numit "papa cel bun": faţa lui senină şi luminoasă, ochii lui blânzi, zâmbetul veşnic înflorit pe buzele lui. Dar am putea spune că el continuă să fascineze lumea şi să moştenească pământul şi după moartea lui. Când i s-a deschis recent mormântul în vederea beatificării, trupul lui, după 38 de ani de la moarte, a fost găsit neputrezit, intact, cu zâmbetul pe buze. A fost scos din criptă şi aşezat la vedere sub un altar în bazilica San Pietro. Cu puţin timp în urmă am fost la Roma şi am putut să văd cum în bazilică, ziua întreagă se face coadă la altarul lui. Lumea vine, se roagă şi contemplă îndelung chipul lui blând şi zâmbetul de pe faţa lui.

Blândeţea şi bunătatea fără margini a episcopului de Geneva, sfântul Francisc de Sales, explică faptul că el a reuşit să readucă în sânul Bisericii numai în câţiva ani peste 70 000 de eretici.

La universitatea din Roma, un profesor de chimie prezenta studenţilor un experiment important. La un moment dat, asistentul, neatent, i-a răsturnat aparatul şi s-a terminat cu experimentul. Asistentul a rămas blocat şi studenţii se aşteptau ca profesorul să explodeze într-un acces de furie. Dar nimic. Calm, profesorul îi zice asistentului: "Nu-i nimic, Giovanni. Se întâmplă. Mi s-a întâmplat şi mie anul trecut". La terminarea cursului, un student îi zice: "Domnule profesor, astăzi aţi ţinut lecţia cea mai frumoasă. Am învăţat un lucru absolut nou".

Sunt foarte mulţi oameni care consideră că blândeţea este o utopie, un lucru irealizabil, şi scuzele le cunoaştem: sunt nervos, nu mă pot stăpâni, am un bărbat rău şi beţiv, am o femeie care mă scoate din sărite, copiii acasă nu mă ascultă, nu pot, trebuie să mă descarc, la serviciu am de-a face cu lume nebună, insuportabilă.

Ce spui, omule?, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur. Poruncim leilor şi le îmblânzim firea. Poţi să schimbi cruzimea lor în blândeţe şi, deşi fiarele sunt din natura lor feroce, le scoţi din natura lor făcându-le blânde. Şi te îndoieşti că tu, care din natură eşti blând, poţi să revii la normal atunci când ieşi din natura ta? (Îţi ieşi din fire, te înfurii?) Poţi să scoţi din fiare ceea ce este sădit în natura lor şi să sădeşti ceea ce este împotriva naturii lor şi tu nu poţi să păstrezi ceea ce natura a sădit în tine?

Blândeţea este o artă care se învaţă. În lumea necuvântătoarelor situaţia e cu totul alta. După câteva săptămâni de la naştere, păsările zboară, raţele înoată, pisicile pleacă la vânat şoareci. La cincisprezece zile după venirea pe lume, puiul de zebră se ridică în picioare şi aleargă prin munţi în urma mamei sale. Animalele şi păsările nu trebuie să înveţe nici să meargă pe picioare, nici să zboare, nici să înoate, nici să vâneze, nici să cânte. Prin simplul fapt că vin pe lume, dispun de toate resursele necesare pentru a se apăra şi a supravieţui. Toate tehnicile sunt programate în codul lor genetic, sunt elaborate în interiorul organismului lor. Le învaţă instinctiv, fără a se supune vreunei ucenicii.

Nu la fel stau lucrurile cu omul. Abia venit pe lume, omul este fiinţa cea mai vulnerabilă. Trebuie să înveţe totul de la alţii: să meargă pe picioare, să vorbească, mai târziu să gândească, să-şi facă educaţia. Iar a învăţa înseamnă a folosi mintea şi voinţa în locul instinctului care dictează la păsări şi animale.

Omul învaţă arta de a trăi toată viaţa. Ucenicia lui nu se termină cu majoratul sau cu obţinerea unei diplome când, câştigându-şi de acum singur pâinea, devine autonom. Şi aşa cum pentru a obţine o diplomă, un titlu universitar, se cer ani îndelungaţi de efort, de muncă zi şi noapte, urmând cu perseverenţă un program, o disciplină, la fel a te cuceri pe tine însuţi, stăpânirea, controlul nervilor, răbdarea, blândeţea se învaţă greu, presupune exerciţii, efort, luptă îndelungată, statornică, uneori eroică cu tine însuţi. O luptă ce durează uneori ani îndelungaţi.

Blândeţea se cucereşte printr-un război crâncen împotriva mândriei, căci, în fond, manifestările noastre de mânie, de violenţă, iritările noastre, se nasc toate din orgoliu, din amorul propriu din inima noastră.

Mânia şi mândria merg întotdeauna mână în mână, nu se separă niciodată, după cum blândeţea şi smerenia nu se separă niciodată. Nu întâmplător Isus ne spune: "Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima".

Sfântul Augustin în celebra sa lucrare De civitate Dei vorbeşte despre două împărăţii, despre două cetăţi: cetatea lui Dumnezeu şi cetatea oamenilor nesupuşi lui Dumnezeu. A doua cetate s-a născut din amorul propriu, din mândrie:

Două iubiri au zidit două cetăţi. Iubirea de sine împinsă până la dispreţul faţă de Dumnezeu a zidit cetatea oamenilor; iubirea faţă de Dumnezeu împinsă până la dispreţul de sine a zidit cetatea lui Dumnezeu. Una se laudă în ea însăşi, cealaltă în Domnul; una cerşeşte mărire de la oameni, cealaltă îşi găseşte mărirea în Dumnezeu, cel care este martorul conştiinţei sale.

Primul cetăţean pe care sfântul Augustin îl plasează în cetatea potrivnică lui Dumnezeu este Cain, primul criminal din istoria omenirii, cel care, cuprins de mânie, l-a ucis pe fratele său Abel; iar mânia sa s-a născut din orgoliu, din amorul propriu, din invidie, i s-a părut că Dumnezeu priveşte mai cu plăcere la jertfa fratelui său Abel decât la a sa. Iar invidia ce altceva este decât o formă de mândrie?

Scrie Dostoievski în Fraţii Karamazov:

Uneori te vei simţi perplex, îndeosebi văzând păcatele oamenilor, şi te vei întreba: Trebuie să recurg la forţă sau la umilinţă şi la iubire? Decide întotdeauna pentru umilinţă şi iubire. Dacă vei lua această hotărâre odată pentru totdeauna, vei putea să cucereşti lumea întreagă. Umilinţa şi iubirea unite împreună sunt o forţă formidabilă, cea mai mare forţă din câte există: nu există o alta care să o egaleze.

În orice zi, în orice oră, în orice minut, observă-te pe tine însuţi şi controlează-te, străduieşte-te să ai o faţă frumoasă. Iată, ai trecut pe lângă un copil şi erai iritat, plin de mânie, ai spus un cuvânt urât; tu poate nici nu l-ai observat pe copilul acela, dar el te-a văzut bine şi poate a văzut figura ta, urâtă şi rea, şi a rămas impresionat în inimioara lui lipsită de apărare. Tu nici nu eşti conştient, dar poate ai aruncat în el o sămânţă rea, care probabil va încolţi, şi totul pentru că nu ai fost atent, pentru că nu ai cultivat iubirea vigilentă, iubirea activă.

Fraţilor, iubirea este un ghid, dar trebuie să ştii să o cucereşti, pentru că se cucereşte cu greutate, se plăteşte pe ea preţ mare, se cucereşte printr-o muncă îndelungată şi pe termen lung; trebuie să iubeşti nu o clipă, întâmplător, ci întotdeauna, până la sfârşit.

Extraordinara blândeţe a sfinţilor se întemeiază pe extraordinara lor umilinţă. Sfinţii n-au acordat nici o importanţă propriei lor persoane.

Citind Jurnalul papei Ioan al XXIII-lea, poate expresia cea mai şocantă pe care o găsim în jurnalul lui este aceasta: "nu sunt nimic". Nu era nimic; şi totuşi era papă, vicarul lui Cristos pe pământ!

Sfântul Francisc Borgia se afla odată într-o călătorie însoţit de părintele Bustamante. Cum se înnopta, au poposit la un han şi au luat împreună o cămăruţă cu două saltele. Părintele Bustamante era răcit în ultimul grad şi, crezând că scuipă spre perete, a scuipat toată noaptea spre sfântul Francisc, mai ales pe faţa lui. Acesta, în delicateţea lui, n-a voit să-l deranjeze, să-i strice somnul. Dimineaţa, când s-a trezit şi a văzut ce a făcut în cursul nopţii, bolnavul a rămas complet ruşinat şi îndurerat. Sfântul, arătându-se vesel, îl consolează: "Nu te necăji: în toată camera aceasta nu puteai găsi un loc mai potrivit unde să scuipi, decât faţa mea".

În încheiere, ascultaţi cuvintele scriitoarei franceze Isabelle Rivi?re, cuvinte de încurajare pentru cei blânzi şi smeriţi, pentru cei umili, mici în ochii lumii, cărora Isus le promite că vor moşteni pământul:

Cel care nu e bun de nimic în ochii lumii, e întotdeauna bun în ochii lui Dumnezeu. Stăpânul divin va avea întotdeauna sarcini de încredinţat celor pe care stăpânii pământului îi dispreţuiesc ca fiind inutilizabili, deoarece singura muncă pe care el ne-o cere este aceea de a-l iubi (...) Să ne bucurăm aşadar noi, cei incapabili, cei mici, cei infirmi, cei nenorociţi, cei terminaţi, cei stângaci, cei ignoranţi, cei învinşi, cei care suntem prea urâţi ca să fim iubiţi, cele care nu suntem destul de bogate ca să ne găsim un bărbat, cei care nu suntem dotaţi, nu suntem reuşiţi, cei fără poziţie socială, fără speranţă, fără serviciu, cei pe care lumea ne respinge şi ne calcă în picioare; curaj, înainte (...) Dumnezeu ne iubeşte! Ne vrea, ne doreşte şi chiar ne caută!