MEDITAŢII

FERICIŢI CEI CARE PLÂNG

"Fericiţi cei care plâng,
căci ei se vor bucura".

Se mai întâmplă ca în viaţă să ai o bucurie atât de mare încât să plângi de bucurie. Dar nu la un asemenea plâns se referă Isus în a doua fericire, ci se referă la bucuria celor care plâng de suferinţă. Să suferi şi în acelaşi timp să te bucuri, să simţi mângâiere? Unul dintre scriitorii antichităţii spunea: "Aşa au voit zeii, ca în viaţa omului bucuria să alterneze cu durerea". Să alterneze, dar nu să se suprapună. Cuvintele lui Isus ar putea să ne pară o absurditate, o naivitate, o glumă, o ironie. Dar nu, Isus afirmă categoric: fericiţi sunt cei care suferă, care plâng. Dintre toate fericirile aceasta este cea mai misterioasă, cea mai paradoxală; paradoxul paradoxurilor care şochează puternic logica noastră omenească.

Ca omul să dorească fericirea şi să caute calea spre fericire, e normal. Dumnezeu l-a creat pe om pentru fericire. Dar, învăţându-ne calea spre fericire, fericirile ne fac să înţelegem că fericirea vine de sus, că e un dar al lui Dumnezeu. Omul trebuie să-şi deschidă inima spre a primi acest dar. Dacă pretinde să cucerească de unul singur fericirea, îşi închide inima la darul divin şi se pune în imposibilitatea de a fi fericit. Construcţiile pur umane ale fericirii se prăbuşesc întotdeauna, într-o zi sau alta (Jean Galot).

Suferinţa e una din cele mai grele probleme pe care şi le pune mintea omenească. Cu tot progresul ştiinţei, cu toate eforturile medicinei, suferinţa rămâne o realitate inevitabilă, şi ne-am face iluzii dacă am crede că omenirea suferă astăzi mai puţin decât în trecut. Un tată, o mamă care îşi priveşte copilul mort nu suferă astăzi mai puţin decât un tată, o mamă care îşi privea copilul mort acum 500 de ani în urmă.

Cum se explică suferinţa?

Pentru unele suferinţe avem explicaţii: un alcoolic care îşi distruge sănătatea, suferă; cauza suferinţei lui o cunoaştem. Dar, în fond, oceanul de suferinţe în care înoată omenirea rămâne un mister, nimeni nu ne poate da vreo explicaţie. Bolnavii incurabili, cei trădaţi, înşelaţi, cei condamnaţi la închisoare pe nedrept, toţi cei zdrobiţi, călcaţi în picioare de o societate nemiloasă în care domneşte legea junglei, copiii nevinovaţi, loviţi de cancer, de SIDA, de handicap, oamenii nevinovaţi morţi sau mutilaţi în războaie, în accidente, în calamităţi naturale, cei care zac cu anii pe patul spitalelor sau în cărucioare, ei de ce suferă? Ce rost are suferinţa lor?

Conciliul al II-lea din Vatican recunoaşte că aici îşi are explicaţia, într-o anumită măsură, ateismul modern: e o formă de protest împotriva atâtor suferinţe care par absurde, inutile, fără sens. Şi în acest caz, cum rezolvă problema suferinţei omul fără credinţă, care nu acceptă misterul, nu acceptă logica lui Dumnezeu? Cum elimină suferinţa? Simplu: eliminând omul în suferinţă, prin autodistrugere, prin anihilare. Aşa se explică epidemia de sinucideri, aşa se explică eutanasia care devine din ce în ce mai mult o practică legală, obişnuită, în zilele noastre.

În această problemă a suferinţei, atât de grea şi de nerezolvat pentru mintea omului, nu era posibil ca revelaţia lui Dumnezeu să nu-şi spună cuvântul. Şi iată ce ne spune revelaţia lui Dumnezeu: noi trebuie să luptăm din răsputeri, cu toate forţele, cu toate armele împotriva suferinţei, să nu cădem pradă unui fatalism paralizant, iar atunci când nu mai putem face nimic, trebuie să ne resemnăm la voinţa lui Dumnezeu, să o acceptăm, să acceptăm misterul, să adorăm înţelepciunea nesfârşită a lui Dumnezeu care nu e tot una cu judecata noastră omenească, să credem în iubirea lui, să credem că suferinţa pe care o permite, el o va îndrepta spre binele nostru. Şi în acest moment, ne deschidem inima la darul lui Dumnezeu. În acest moment, ne vine de sus bucuria, mângâierea pe care Isus o promite în fericirea a doua celor care plâng.

Iob din Vechiul Testament rămâne arhetipul omului drept, cu frica de Dumnezeu, şi totuşi lovit de cele mai mari suferinţe şi nenorociri. Izolat, acoperit de lepră, pe grămada de gunoi unde este aruncat, îşi blestemă ziua în care s-a născut şi se întreabă dezolat: "Cu ce i-am greşit lui Dumnezeu ca să mă pedepsească în felul acesta?" Aşa-zişii prieteni vin, chipurile, să-l mângâie. Cum îl mângâie? Îi ţin, pe rând, discursuri lungi pentru a-l convinge că suferinţele lui sunt îndreptăţite şi îi explică motivele, cauzele nenorocirilor care l-au lovit. În fond, discursurile lor cuprind toate argumentele filozofice, tot ce a putut găsi mintea omenească pentru a explica, pentru a dezlega enigma suferinţei.

Dar discursurile celor trei prieteni nu-l mulţumesc pe Iob, nu-l conving de nimic, nu-l mângâie, dimpotrivă, îi sporesc suferinţa. Ceea ce îl făcea să sufere cel mai mult nu era faptul că pierduse turmele, că îi fuseseră masacraţi toţi copiii, că putrezea carnea pe el. Era o altă suferinţă interioară care îi sfâşia inima şi mintea. Era suferinţa de a nu şti pentru ce suferă: ce sens, ce explicaţie, ce rost aveau aceste suferinţe de vreme ce nu se ştia vinovat cu nimic în faţa lui Dumnezeu?

Era în pragul disperării şi, omeneşte vorbind, singura soluţie pentru a se elibera de suferinţele sale cumplite era sinuciderea. Dar înainte de a face un gest nesăbuit, Iob i se adresează lui Dumnezeu cu o serie de întrebări şi de reproşuri, cerându-i o explicaţie pentru ceea ce se întâmpla cu el. Dar Dumnezeu nu-i dă nici o explicaţie, ci îi pune el la rândul său nişte întrebări prin care îl provoacă şi îl invită să accepte misterul, să facă un act de adoraţie, de acceptare a suferinţei, de supunere la voinţa lui Dumnezeu; un act de credinţă în iubirea şi înţelepciunea de necuprins a lui Dumnezeu, sacrificându-şi propria judecată.

Domnul a răspuns din mijlocul furtunii şi a zis: "Cine este cel care îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere? (...) Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune dacă ai pricepere" (...) Iob a răspuns Domnului şi a zis: "Iată, eu sunt prea mic; ce să-ţi răspund? Îmi pun mâna la gură... Ştiu că tu poţi totul şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor tale". "Cine este acela care are nebunia să-mi întunece planurile?" "Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de lucruri minunate, care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep (...) Urechea mea auzise vorbindu-se despre tine, dar acum ochiul meu te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă" (Iob 38,2; 40,4; 42,2-6).

Aceasta a fost terapia care i-a alinat lui Iob suferinţele. Când şi-a plecat genunchii şi mintea în faţa lui Dumnezeu, când a capitulat în faţa voinţei sale, a înţeles totul; în inima lui a intrat bucuria, mângâierea, pe care avea să o promită Isus celor care plâng. Din acest moment din gura lui Iob nu mai iese nici un cuvânt de reproş, de tânguire, de revoltă.

Scriitorul Lanza del Vasto are o pagină admirabilă în care descrie acest moment al capitulării în faţa suferinţei în care fericirea învinge suferinţa:

Se lăsa noaptea. Cărarea se afunda în pădurea mai întunecată decât noaptea. Eram singur, dezarmat. Îmi era frică să merg înainte, îmi era frică să mă întorc înapoi, îmi era frică de zgomotul paşilor mei, îmi era frică să adorm în acea dublă noapte.

Am auzit un foşnet în pădure şi mi-a fost frică. Am văzut strălucind printre trunchiurile copacilor ochi de animale şi mi-a fost frică. După aceea nu am mai văzut nimic şi mi-a fost şi mai frică decât înainte. În sfârşit, a ieşit din întuneric o umbră care mi-a tăiat calea. "Stai? Banii sau viaţa?" M-am simţit mângâiat de acea voce omenească deoarece, într-un prim moment, crezusem că văd o fantasmă sau un diavol.

Mi-a zis: "Dacă te aperi pentru a-ţi salva viaţa, mai întâi îţi voi lua viaţa şi apoi banii. Dar dacă îmi dai banii, numai pentru a-ţi salva viaţa, mai întâi îţi voi lua banii şi apoi viaţa".

Inima îmi spărgea pieptul; sufletul meu s-a revoltat. În cele din urmă inima s-a predat.

Am căzut în genunchi şi am exclamat: "Domnule, ia-mi tot ce am şi tot ce sunt".

Dintr-odată, frica m-a părăsit şi mi-am ridicat ochii. În faţa mea totul era lumină. Şi în acea lumină, pădurea înverzea.

În Isus Cristos revelaţia divină cu privire la suferinţă îşi găseşte desăvârşirea. Cristos nu a venit în lume să distrugă, să elimine suferinţa, ci să distrugă păcatul care este cauza tuturor suferinţelor. Nu a lăsat loc pentru iluzii sau false speranţe, căci a spus deschis: "Voi veţi plânge şi vă veţi tângui... Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie" (In 16, 20). E adevărat că el a vindecat în mod miraculos câţiva bolnavi, dar aceste minuni au fost doar nişte semne ale împărăţiei lui Dumnezeu, acea împărăţie a fericirii în care Dumnezeu "va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici strigăt, nici durere, pentru că lucrurile de mai înainte au trecut" (Ap 21,4).

Viaţa omului pe pământ brăzdată de suferinţe e ca ogorul rănit, brăzdat de fierul plugului, în care sămânţa aruncată de agricultor rodeşte. "Adevăr vă spun, dacă bobul de grâu aruncat în brazdă nu moare, nu aduce rod".

Viaţa omului pe pământ e o gestaţie a omului nou, o crisalidă chemată să devină un fluture angelic, cum ar spune Dante. Naşterea omului nou e inseparabil legată de suferinţă. Suferinţa este legea naşterii, a oricărei naşteri. "Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul. Dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume" (In 16,21). Orice mamă înfruntă cu curaj durerile naşterii, cu speranţa şi bucuria anticipată a copilului pe care îl aduce pe lume. Şi se ştie că, cu cât naşterea este mai dureroasă, cu atât copilul este mai iubit.

Suferinţele sunt dalta şi ciocanul cu care Dumnezeu realizează omul cel nou, capodopera mâinilor sale, aşa cum artistul scoate o statuie, o capodoperă, din blocul de marmură sau de piatră.

Viaţa omului pe pământ e un exod, un pustiu, un loc de purificare pentru a putea intra în paradis şi Dumnezeu procedează cu noi exact cum a procedat cu poporul ales când l-a scos din sclavia Egiptului: patruzeci de ani în pustiu l-a pus la tot felul de încercări şi suferinţe pentru a-l elibera de idoli şi a-l introduce purificat în Ţara făgăduită.

Că suferinţa acceptată, asimilată, sublimată e izvor de rodnicie şi de inexprimabilă bucurie, vedem şi pe plan natural. Tot ce s-a realizat frumos, sublim, genial în artă, muzică, literatură, s-a născut din mari suferinţe.

Franz Schubert scria unui prieten al său: "Operele create de suferinţa mea sunt cele care îi îmbucură cel mai mult pe oameni".

Cele mai geniale lucrări muzicale ale lui Johann Sebastian Bach au fost rodul imenselor sale suferinţe; le-a compus la bătrâneţe, aproape complet orb, după ce îi muriseră treisprezece copii.

Ludwig van Beethoven, ajuns surd, bolnav, complet izolat şi abandonat din cauza surzeniei sale, a compus sublimul imn închinat bucuriei: Simfonia a noua.

Dostoievski şi-a scris romanele între două crize de epilepsie.

John Milton a scris Paradisul pierdut când era bolnav şi complet orb.

Heine a semnat cele mai frumoase poezii cu mâna tremurândă într-un azil, pe jumătate paralizat.

Oscar Wilde a scris cele mai frumoase poezii, de pildă, De profundis, în închisoare.

Sfântul Francisc de Assisi a compus cel mai frumos imn închinat bucuriei din câte se cunosc, Cântarea creaturilor, cu puţin timp înainte de a muri, pe când zăcea bolnav, aproape complet orb, mâncat de viu de şobolani în coliba sa de la Porţiuncula. Şi exemplele ar putea continua la nesfârşit.

Dar Isus ne descoperă o rodnicie a suferinţei, o rodnicie infinit mai valoroasă, de ordin spiritual, din care se naşte marea fericire promisă de el celor care plâng. El însuşi prin suferinţă a ispăşit păcatele lumii, a mântuit omenirea. El este slujitorul lui Iahve descris de profetul Isaia:

Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era atât de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la el... Totuşi el suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra lui şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar el era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste el şi prin rănile lui am fost vindecaţi... Domnul a găsit cu cale să-l zdrobească prin suferinţă... Dar, după ce îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o seminţie de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile lui. Va vedea rodul muncii sufletului şi se va bucura (Is 53,25.10-11).

Isus a voit ca, într-un fel, să fim şi noi slujitori ai lui Iahve, să devenim colaboratori ai săi la mântuirea noastră şi la mântuirea lumii. Nu că suferinţele prin care el a răscumpărat lumea nu ar fi fost de ajuns. Dar aşa a orânduit el, ca la suferinţele lui care este capul, să se asocieze suferinţele noastre, ale celor care suntem trupul său, mădularele, Biserica. În acest sens apostolul Pavel le scria colosenilor: "Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi şi completez în trupul meu ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos, pentru trupul lui care este Biserica" (Col 1,24).

Aşadar, suferinţele noastre primite cu resemnare şi iubire, unite cu suferinţele lui Cristos, devin suferinţe răscumpărătoare, capătă o valoare şi o rodnicie infinită: nici o suferinţă nu mai este absurdă, inutilă, fără sens. E legea fundamentală a creştinismului: prin cruce la înviere, prin suferinţă la fericire. Le scria apostolul Pavel romanilor: "Dacă suferim cu adevărat împreună cu Cristos, vom fi părtaşi împreună cu el şi la mărirea lui" (Rom 8,17).

Cea mai optimistă scrisoare dintre toate scrisorile apostolului Pavel e cea adresată filipenilor. Apostolul nu-şi mai poate stăpâni bucuria care îi umple inima. Scrisoarea e străbătută de îndemnuri la bucurie. "În rest, fraţii mei, bucuraţi-vă în Domnul (...) Bucuraţi-vă mereu în Domnul şi iarăşi vă zic: bucuraţi-vă" (Col 3,1; 4,4).

Incredibil: Scrisoarea către Filipeni Apostolul a scris-o în temniţă, la Roma, când simţea că sfârşitul îi este aproape; ştia că va fi condamnat la moarte şi executat. Toată munca lui, tot apostolatul lui păreau că se termină cu un faliment total. Toţi prietenii îl părăsiseră; la proces nimeni nu i-a luat apărarea. Era singur, izolat, abandonat şi totuşi în culmea fericirii.

În concluzie, nimeni nu e scutit de suferinţă. Dar fericirea sau nefericirea nu depind de suferinţele din afară, ci de inima omului. Totul depinde de ce este în sufletul lui. Dacă nu are credinţă, suferinţa îl zdrobeşte, îl aruncă în disperare. Dacă are credinţă, suferinţa îl înalţă, suferinţa se transformă în bucurie. Tot secretul fericirii este în inima omului. Are perfectă dreptate Dostoievski când scrie: "Dacă omul este nefericit e pentru faptul că nu ştie că este fericit. Asta e totul. Oricine va reuşi să-şi dea seama de acest lucru, va fi fericit imediat... Îşi va da seama că totul e bun".

Optimismul, ca şi pesimismul, inima omului îl produce, nu este în afara lui. Aceeaşi realitate produce în omul necredincios întristare, suferinţă, în cel credincios bucurie.

Într-o dimineaţă, printre spinii de la marginea drumului a îmbobocit un trandafir. Trece pe acolo un ateu, îl priveşte lung, dă din cap nemulţumit şi zice: "Să-mi mai spună cineva că există un Dumnezeu bun şi înţelept. Dacă ar exista şi ar fi cu adevărat înţelept, n-ar face niciodată să apară un trandafir printre atâţia spini". Peste puţin timp, trece pe drum un monah, un om al lui Dumnezeu. Se opreşte, îl contemplă îndelung. Ochii i se luminează, îşi împreunează mâinile, apoi îşi înalţă ochii şi braţele spre cer şi exclamă: "Dumnezeul meu, cât eşti tu de bun şi înţelept dacă eşti în stare să faci să îmbobocească un trandafir chiar şi în mijlocul spinilor?"

Lumea este aşa cum este, dar în primul rând este aşa cum se oglindeşte în inima noastră. Este o anecdotă chinezească. Pe un pod, un prieten îi zice prietenului: "Ia te uită ce veseli sunt peştii în apă?" Celălalt îl întreabă: "Dacă nu eşti peşte, cum poţi cunoaşte veselia peştilor din apă?" Iar cel dintâi răspunde : "Din veselia mea de pe pod".

Apostolul Pavel din închisoare îi îndemna pe filipeni: "Fraţii mei prea iubiţi şi mult doriţi, bucuria şi coroana mea, rămâneţi tari în Domnul (...) Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în toate aduceţi mulţumiri lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri" (Fil 4,1.6).

Ascultaţi cum a urmat îndemnul apostolului Pavel şi cum i-a adus mulţumiri lui Dumnezeu la sfârşitul vieţii sfânta Bernadeta Soubirous, vizionara de la Lourdes, devenită călugăriţă la Nevers, cu numele de Maria Bernarda. Citez din testamentul ei:

Pentru mizeria în care au trăit mămica şi tăticul, pentru dărăpănătura de moară [în care au locuit din mila primăriei]... pentru vinul oboselii, pentru oile râioase, îţi mulţumesc, Dumnezeul meu.

Pentru că am fost o gură în plus de hrănit, pentru copiii pe care i-am spălat şi primenit [a avut o mulţime de fraţi şi surori mai mici], pentru oile pe care le-am păzit, mulţumesc.

Mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru procurorul, pentru comisarul, pentru jandarmii [care m-au anchetat], pentru cuvintele dure ale părintelui Peyramale.

Pentru zilele în care ai venit, Fecioară Marie, şi pentru cele în care nu ai venit, nu-ţi voi putea mulţumi decât în paradis. Dar pentru palma pe care am primit-o, pentru batjocurile, pentru insultele, pentru cei care m-au luat de nebună, pentru cei care m-au luat de mincinoasă, pentru cei care m-au luat de escroacă îţi mulţumesc, Marie.

Pentru ortografia pe care nu am cunoscut-o niciodată, pentru memoria pe care nu am avut-o niciodată, pentru ignoranţa şi stupiditatea mea, mulţumesc.

Mulţumesc, mulţumesc, pentru că dacă ar fi fost pe pământ o copilă mai ignorantă şi mai stupidă decât mine, ai fi ales-o pe aceea...

Pentru mama mea moartă de timpuriu, pentru suferinţa pe care am simţit-o când tatăl meu în loc să-i întindă braţele micuţei sale Bernadeta, mi-a zis "sora Maria Bernarda", mulţumesc, Isuse.

Mulţumesc că mi-ai îmbibat cu amărăciuni această inimă prea sensibilă pe care mi-ai dat-o.

Pentru maica Iosefina care m-a declarat bună de nimic, mulţumesc. Pentru sarcasmele maicii maestre de novice, pentru vocea ei dură, pentru nedreptăţile ei, pentru ironiile ei, pentru pâinea umilirii, mulţumesc.

Mulţumesc pentru privilegiul de a fi fost certată, astfel încât surorile ziceau: "Ce noroc că nu sunt Bernadeta?"

Mulţumesc pentru că am fost Bernadeta, ameninţată cu închisoarea, pentru faptul de a te fi văzut, Fecioară Marie; privită de lume ca o oaie neagră, acea Bernadetă atât de nesemnificativă încât cine mă vedea zicea: "Asta e?"

Pentru acest trup nenorocit pe care mi l-ai dat, pentru această boală de foc şi de fum, pentru carnea mea în putrefacţie, pentru oasele mele cariate, pentru transpiraţiile mele, pentru febra mea, pentru durerile mele surde şi acute, mulţumesc, Dumnezeul meu.

Pentru acest suflet pe care mi l-ai dat, pentru pustiul uscăciunii interioare, pentru noaptea şi luminile tale, pentru tăcerile şi străfulgerările tale, pentru totul, pentru tine, absent sau prezent, îţi mulţumesc, Isuse.