MEDITAŢII

SĂRACII ÎN DUH

"Fericiţi cei săraci în duh,
căci a lor este împărăţia cerurilor".

Fericiţi cei săraci. De la prima fericire ne dăm seama deja că fericirile lui Isus sunt paradoxale, că răstoarnă modul obişnuit de a gândi al oamenilor. După logica lumii, fericit este cel care are bani. După logica lui Isus, fericit este cel sărac. Că cei săraci sunt mai fericiţi decât cei bogaţi e lucru neîndoielnic.

Există o veche şi foarte semnificativă legendă care ilustrează învăţătura lui Isus. Un rege s-a îmbolnăvit grav de tot. Medicii şi tămăduitorii i-au spus că pentru a-l vindeca era necesar ca el să îmbrace cămaşa unui om fericit. Au fost trimise pe tot parcursul regatului patrule de soldaţi în căutarea unui om fericit. În sfârşit, o patrulă l-a găsit. Străbătând o pădure, soldaţii au auzit de departe un cântec dulce, melodios. S-au afundat în pădure în direcţia de unde venea cântecul şi în cele din urmă au ajuns într-o poiană unde un bărbat, cu spatele gol, despica lemne, în timp ce câţiva copii în jurul lui se jucau fericiţi. Iar el cânta, cânta de zor. Soldaţii s-au apropiat şi l-au întrebat dacă este un om fericit. "Da", a răspuns omul. Soldaţii l-au implorat: "Dă-ne cămaşa ta, pentru ca regele nostru s-o îmbrace şi să se poată vindeca. Îţi dăm pe ea cât ceri". Bărbatul a zâmbit şi le-a zis cu candoare: "Dar eu nu am cămaşă".

La vremea când Isus a spus aceste cuvinte, când i-a introdus pe săraci în împărăţia cerurilor, a fost o noutate absolută, o adevărată revoluţie în gândirea omenirii. Pentru lumea păgână antică împărăţia cerurilor adică empireul, câmpiile elizee, era locul de răsplată rezervat exclusiv persoanelor nobile, sus-puse, bogate, eroilor naţionali, şi a pătrunde acolo un sclav, un sărac, ar fi însemnat o adevărată profanare.

Dar cine sunt aceşti săraci cu duhul, sau săraci în duh, pe care Isus îi proclamă fericiţi şi cărora le promite împărăţia cerurilor?

În vorbirea obişnuită săraci cu duhul sunt cei reduşi la minte, simpli, prostuţi. Acest înţeles umilitor l-a dat cuvintelor lui Isus în antichitatea creştină împăratul Iulian Apostatul, iar în timpurile moderne un alt apostat, zeflemistul Voltaire, care, traducând ironic expresia latină pauperes spiritu cu pauvres d'esprit în franceză, susţinea că Isus i-a proclamat fericiţi pe debilii mintali.

Atunci cine sunt săracii lui Isus? Fără îndoială că, în prima dintre fericiri, Isus nu canonizează sărăcia materială şi nici nu condamnă bogăţia materială. Bogăţia materială în sine nu este rea. Banul poate să fie cel mai bun servitor, dar poate să fie şi cel mai rău stăpân, spunea papa Pius al XI-lea într-un discurs al său. Depinde de felul cum îl câştigi şi de felul în care îl foloseşti.

Bogăţiile sunt darul bunătăţii şi dărniciei lui Dumnezeu. "De la mine vin bogăţia şi slava şi avuţiile trainice", spune Domnul în Cartea Proverbelor (8,19).

Am avea o idee cu totul greşită dacă ne-am imagina că Isus a fost un calic, un sărăntoc, un coate-goale care a predicat mizeria materială, parazitismul, dispreţul faţă de bunurile pământului. Nu putem să-l considerăm pe Isus patronul vagabonzilor, al zdrenţăroşilor care dorm pe sub poduri sau în gurile de canal, care scormonesc prin containerele de gunoaie căutând resturi de mâncare.

La Nazaret a trăit într-o casă de oameni gospodari, proprietatea lui Iosif. Iosif avea un atelier de tâmplărie în care a lucrat şi Isus până la vârsta de 30 de ani. Iosif, de la care Isus a învăţat meseria, trebuie să fi fost unul dintre oamenii cei mai înstăriţi din Nazaret, căci meseriaşii, în special tâmplarii, dacă nu sunt leneşi şi beţivi - ceea ce nu a fost cazul cu Iosif - au câştigat şi câştigă întotdeauna bine. Apostolii pe care Isus i-a chemat să-l urmeze, nu erau nici ei nişte calici. Aveau bărci, năvoade de pescuit, şi cine avea o barcă la vremea aceea se considera bogat. Tatăl lui Ioan şi Iacob, bătrânul Zebedeu, avea argaţi, oameni tocmiţi cu ziua la pescuit; era un fel de patron.

În cursul vieţii sale publice, Isus acceptă să fie întreţinut de prieteni şi femei cu dare de mână. Are prieteni buni printre bogaţi: pe Zaheu, pe Nicodim, familia lui Lazăr din Betania cărora nu le cere să-şi părăsească bogăţiile. Grupul de apostoli posedă o casă de bani comună; e şi un casier, Iuda, care ţine gestiunea. Isus nu umbla îmbrăcat în zdrenţe, ci în haine frumoase, de vreme ce soldaţii romani au voit să aibă tunica lui la răstignire şi au tras la sorţi pentru ea; înseamnă că haina lui avea o anumită valoare. Isus a apărat dreptul la proprietate, ca pe un drept sacru şi inviolabil al persoanei, de vreme ce nu a desfiinţat porunca a şaptea din Decalog: să nu furi. La judecata de pe urmă vor fi condamnaţi cei care nu dau de mâncare celor flămânzi şi care nu-i îmbracă pe cei goi; or, ca să hrăneşti şi să îmbraci pe alţii, trebuie să posezi mâncare şi îmbrăcăminte.

Pe vremea lui Isus erau unele curente filozofice, de pildă stoicii şi cinicii - cinicii în traducere din limba greacă înseamnă câinii, aşa îi numea poporul pe aceşti filozofi, fiindcă trăiau precum câinii vagabonzi, fără nici un interes, fără nici o preocupare pentru lucrurile şi realităţile acestui pământ. Ei căutau fericirea, pacea, liniştea interioară, abandonând totul, sufocând în ei orice dorinţă, orice aspiraţie, inclusiv dorinţa de a poseda ceva, dorinţă aducătoare de nelinişte şi suferinţă interioară.

E foarte cunoscut filozoful cinic din antichitate, Diogene, care şi-a părăsit casa pentru a locui într-un butoi în mijlocul câmpului. Sau filozoful Crates, care se lăuda că merge seara la culcare fără a încuia uşa la casă deoarece, despuindu-se de orice bogăţie şi de orice bun material, nu avea nici un motiv să se teamă de hoţi. Plecând la Atena ca să înveţe filozofia, a aruncat în mare tot aurul şi toţi banii pe care îi avea, zicând: "Du-te pe pustie, poftă de bani. Te înec eu într-o mare de apă, ca să nu mă îneci tu într-o mare de nelinişti şi de preocupări".

Aceeaşi concepţie o găsim la religiile asiatice: hinduismul, budismul. Trebuie să te despoi de toate, să abandonezi toate, să uiţi toate, căci toate realităţile pământului sunt iluzii. Aşa se explică cumplita sărăcie şi mizerie în care trăiesc popoarele care practică aceste religii.

Sunt creştini care trăiesc într-o totală pasivitate, dau dovadă de dezinteres, de lipsă de preocupare pentru muncă, pentru câştig, pentru procurarea celor necesare pentru viaţă şi îşi închipuie că urmează cu fidelitate învăţătura lui Cristos. Îşi închipuie că sunt creştini şi nu îşi dau seama că de fapt, sufleteşte, sunt stoici, sunt cinici, sunt budişti. Nu aceasta este evanghelia, nu acesta este creştinismul. Nu aceştia sunt fericiţii din prima fericire a lui Isus.

Apostolul Pavel spune clar: "Cine nu munceşte, nici să nu mănânce"; excepţie făcând un mic grup de persoane chemate la viaţa consacrată, la viaţa de sărăcie, pentru a da lumii mărturie pentru primatul valorilor spirituale şi eterne. Creştinii, conform evangheliei, trebuie să se angajeze cu toate forţele pentru a produce bunuri materiale, pentru a spori bogăţiile, pentru a putea ei înşişi duce o viaţă decentă, vrednică de om, şi pentru a putea combate sărăcia, mizeria, foametea, bolile care apasă o mare parte a omenirii.

Şi totuşi Isus foloseşte expresiile cele mai dure împotriva bogaţilor: "Vai vouă bogaţilor!" (Lc 6,24). "E mai uşor ca o cămilă să treacă prin urechile acului, decât un bogat să intre în împărăţia cerurilor". Tonul cu care Isus a rostit aceste cuvinte trebuie să-i fi speriat pe ucenici de vreme ce aceştia au întrebat imediat: "În acest caz, cine se mai poate mântui?" (Mt 19,24-26).

Cine sunt nefericiţii bogaţi excluşi de la împărăţia cerurilor? Care sunt bogăţiile pe care le condamnă Cristos? "Săraci cu duhul". Expresia "cu duhul" ne spune totul. Isus nu condamnă bogăţiile exterioare, ci dezordinea interioară din inima omului provocată de bogăţii. Isus condamnă bogăţiile pe care el le numeşte bogăţii nedrepte. Bogăţiile nedrepte îl nedreptăţesc în primul rând pe Dumnezeu. Sunt bogăţiile dobândite în mod necinstit prin furt, jaf, minciună, înşelătorie, nedreptate, mită, procese şi jurăminte false, crimă, lăcomie, zgârcenie, muncă făcută în duminici şi sărbători. În acest caz, banul, averea, iau locul lui Dumnezeu. Banul devine un idol căruia omul îi sacrifică totul: onoarea, conştiinţa, sufletul. Cuvântul lui Dumnezeu este sufocat în sufletul lui. "Nu puteţi sluji la doi stăpâni: şi lui Dumnezeu şi Mamonei (banului)". Ori unul, ori altul. Nu poţi să-ţi alipeşti inima şi de Dumnezeu şi de ban. De aceste bogăţii nedrepte ne cere Isus să ne despuiem neapărat când spune: "Cine nu renunţă la tot ce are - la tot ce are pe nedrept -, nu poate fi ucenicul meu" (Lc 14,33).

Că cei care posedă bogăţii nedrepte nu sunt fericiţi, e limpede. Sunt trişti, nemulţumiţi, stăpâniţi, torturaţi, obsedaţi de gândul cum ar putea să adune mai mult, de frica de a nu fi furaţi sau deposedaţi de bogăţiile lor, de teama să nu dea faliment băncile unde şi-au depus banii. Cum pot avea linişte şi mulţumire în suflet, cum pot dormi noaptea acei impostori notorii care au ajuns miliardari peste noapte, care veşnic trăiesc cu tema că a doua zi li se pun cătuşele pe mâini, care trebuie să-şi chinuie mintea spre a inventa o mie de minciuni când sunt demascaţi de mass-media şi trebuie să se justifice la televiziune, la procese? Mai e în plus şi acea suferinţă interioară care se numeşte invidie, care îi torturează. Văzând că altul are mai mult: o vilă mai luxoasă, o maşină mai scumpă, invidia nu le îngăduie să se bucure nici de cele pe care le posedă deja.

Că nu sunt fericiţi cei bogaţi ne-o spun statisticile care arată că cele mai multe sinucideri nu sunt în ţările sărace, adică la cei 85% din populaţia globului care deţin doar 15 % din bogăţiile lumii, ci la popoarele bogate, adică la cei 15 % din locuitorii globului care deţin 85 % din bogăţiile lumii - bogăţii nedrepte, evident. Şi ne mai spun statisticile că astăzi sunt mai multe persoane nefericite fiindcă nu au cele ce le sunt de prisos, decât erau în trecut cele cărora le lipsea necesarul pentru viaţă. Avea dreptate Epictet când spunea: "Nu e atât sărăcia aceea care ne chinuie, cât dorinţa de a poseda".

Deja în anul 1918, cunoscutul poet şi sociolog german Oswald Spengler, în primul volum al monumentalei sale lucrări intitulată Declinul Occidentului, scria că Occidentul îşi va pierde din ce în ce mai mult bucuria din cauza atâtor nedreptăţi pe care le comite în numele "dumnezeului banul".

Dar ceea ce întristează inima bogaţilor care n-au alt orizont decât cel pământesc, n-au altă speranţă şi alt paradis decât ce le oferă pământul, ceea ce le tulbură liniştea şi le otrăveşte fericirea e moartea, gândul că într-o zi vor trebui să părăsească totul, definitiv. "O moarte, cât de amară este amintirea ta pentru omul care nu-şi află liniştea în bogăţiile sale!" (Sir 41,1).

Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se petrece sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt. Mi-am urât până şi toată munca pe care am făcut-o sub soare, muncă pe care o las omului care vine după mine, ca să se bucure de ea. Şi cine ştie dacă va fi înţelept sau nebun? Şi totuşi el va fi stăpân pe toată munca mea, pe care am agonisit-o cu trudă şi înţelepciune sub soare. Şi aceasta este o deşertăciune. Am ajuns până acolo, că m-a apucat o mare deznădejde de toată munca pe care am făcut-o sub soare (Qoh 2,17-20).

Cum să-şi găsească bucuria şi fericirea inimii cel care aude mereu glasul pe care l-a auzit bogatul din parabola lui Isus:

"Nebunule, dacă nu în noaptea aceasta, cu siguranţă într-o altă noapte sau într-o altă zi îţi voi cere sufletul înapoi şi cele pe care le-ai agonisit ale cui vor fi?" Aşa se întâmplă, încheie Isus, cu cel care îşi adună comori pentru el, dar nu se îmbogăţeşte în faţa lui Dumnezeu (cf. Lc 12,21).

Dar bogăţiile nedrepte sunt blestemate de Cristos şi pentru faptul că îi nedreptăţesc pe cei săraci. Este marea problemă a nedreptăţilor sociale. Bogăţii acaparate cu sângele şi sudoarea altora, inclusiv cu sângele copiilor nevinovaţi respinşi de la ospăţul vieţii. Judecata, aşa cum ne-o descrie Isus în Evanghelia după sfântul Matei, va fi necruţătoare pentru cei care s-au închis în egoismul lor, şi-au închis inima la suferinţele celor flămânzi, lipsiţi de îmbrăcăminte, abandonaţi.

Săraci în duh, săraci în inimă. Aşa ne vrea Dumnezeu: să primim de la el şi, în acelaşi timp, să dăm altora. Ca cele două mişcări ale inimii: sistola şi diastola prin care inima primeşte sângele din vene pentru a-l restitui apoi purificat, oxigenat, întregului organism. Ce s-ar întâmpla dacă inima, egoistă, ar reţine în ea sângele pe care îl primeşte?

Sfântul Ambroziu descrie în cuvinte admirabile fericirea celor săraci, dar care îl au pe Dumnezeu:

Ah, cât de bogat este cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu, care e preocupat de veşnicie, care adună comori, dar nu de aur, de argint sau lucruri preţioase, ci de virtuţi? Nu vi se pare bogat cel care are pacea sufletească, liniştea, odihna? Cel care nu doreşte nimic, nu se tulbură de nimic, nu se plictiseşte de ceea ce posedă de multă vreme şi nu umblă după lucruri noi...? Dacă împărăţia lui Dumnezeu aparţine săracilor, cine este mai bogat decât ei? (Sermo 10).

E acea linişte şi mulţumire despre care vorbea bătrânul Tobia discutând cu fiul său: "E adevărat că ducem o viaţă săracă, dar vom avea destule bogăţii, dacă ne temem de Dumnezeu, ne ferim de orice păcat şi ne străduim să facem binele" (Tob 4,23).

"Dar, remarcă foarte bine sfântul Ambroziu, nu toţi săracii sunt sfinţi, după cum nu toţi bogaţii sunt răi". În învăţătura lui Isus, după cum am amintit la început, bogăţia şi sărăcia nu sunt în buzunarul sau în punga omului, ci în inima lui. Săracul care în inima lui e alipit de puţinul pe care îl are, care e ros de invidie văzând ce au şi cât au alţii, nu e sărac, nu e fericit şi împărăţia cerurilor nu este a lui.

E lucru sigur că există pe lume o singură categorie de oameni mistuită mai mult decât bogaţii de pofta de avere: sunt săracii.

A poseda fără a fi posedaţi, a poseda ca şi cum nu am poseda, a nu fi obsedaţi ca păgânii de frica zilei de mâine, a munci cu hărnicie şi încredere în providenţă, a ne mulţumi cu puţin, cu necesarul pentru viaţă, a nu ne crea trebuinţe artificiale şi inutile, a nu invidia pe nimeni pentru ce are, a avea mereu privirea îndreptată spre paradis, fără a ne lamenta prea mult de lipsurile şi sărăcia noastră: acesta este programul de viaţă pe care Isus ni-l trasează în prima fericire. Un stil de viaţă pe care sfântul Francisc de Sales îl exprima astfel: "Eu doresc foarte puţine lucruri, iar puţinele lucruri pe care le doresc, le doresc foarte puţin".

Un stil de viaţă pe care Leonardo Da Vinci îl ilustrează printr-o asemănare. Lipită pe o frunză de copac, o omidă privea în jurul ei. Toate vietăţile şi gâzele erau în continuă mişcare: care sărea din creangă în creangă, care alerga, care zbura, care cânta. Numai ea, sărmana, nu putea nici să alerge, nici să zboare, nici să cânte. Cu toate acestea, nu invidia pe nimeni. Ştia că este o omidă şi îşi zicea: fiecare cu soarta lui. Ca atare, şi-a reluat cu sârg munca sa, torcându-şi saliva spre a-şi construi căsuţa. În scurt timp s-a trezit închisă într-o gogoaşă călduţă de mătase, izolată, şi a căzut într-un somn adânc. Apoi, la timpul cuvenit, omida s-a trezit. Dar nu mai era omidă. Avea două aripi foarte frumoase, pictate în culori strălucitoare. A ieşit din căsuţa sa şi, liberă, şi-a luat zborul spre cer?

"Toţi creştinii buni sunt bogaţi; nimeni să nu se considere mai prejos decât este. Cel credincios e sărac în bani, dar bogat în virtuţi; el doarme mai liniştit culcat pe pământul gol decât bogatul pe patul său acoperit cu purpură" (sfântul Beda Venerabilul).

Sfântul Pavel le scria corintenilor: "Noi suntem săraci şi totuşi îi îmbogăţim pe mulţi; nu avem nimic şi totuşi posedăm toate lucrurile" (2Cor 6,10).

Chiar dacă suntem modeşti, săraci în bani şi bunuri materiale, avem destule bogăţii în inima noastră, cu care să-i îmbogăţim pe alţii: oferind altora în mod dezinteresat un zâmbet, o vorbă bună, un sfat, un cuvânt de încurajare, oferind serviciile noastre, ceva din timpul nostru, din ştiinţa şi talentele noastre, îi îmbogăţim pe alţii. Şi astfel am aflat secretul fericirii pe care nu-l cunosc cei care au inima îngropată în bani şi bogăţii.

Scrie în jurnalul său un suflet dăruit în întregime ajutorării semenilor:

După o zi consumată înlăturând sau, cel puţin, încercând să diminuez necazurile de tot felul ale multor persoane, mă întorc seara acasă atât de obosită fizic, dar plină de bucurie în suflet. Ceasul de seară este pentru mine cel mai frumos dintre toate. În liniştea casei mele mi se pare că nu am o singură viaţă, ci mai multe, şi că trăiesc, în acelaşi timp, diferite existenţe: existenţele celor cărora am încercat în cursul zilei să le dau ajutor, curaj, speranţă, încredere în Dumnezeu... Înainte de a adormi, am senzaţia că chipurile acestor persoane se află în jurul meu, ca nişte îngeri de lumină, pentru a-mi mulţumi şi pentru a-mi exprima toată recunoştinţa lor pentru că au găsit în mine o persoană care pare să fi fost dreaptă cu ele şi care le-a iubit în mod sincer. În această misiune a mea de solidaritate umană, experimentez din plin profunzimea acelui cuvânt al Domnului care spune: "Cine îşi pierde viaţa pentru alţii o va găsi însutit", chiar în lumea aceasta.