MEDITAŢII

Calea Crucii cu Giulgiul Sfânt

Starea a 5-a:
MOARTEA PE CRUCE

Isuse preaîndurat,
Trei ore pe cruce-ai stat.
Trei ore Te-ai chinuit,
Până moartea Ţi-a sosit.
Eu deplâng a Ta durere,
Plângu-Ţi chinurile grele.
Dară plâng şi al meu păcat,
Ce moartea Ţi-a cauzat.

Lectură

Şi, alergând, unul a înmuiat un burete în oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea, zicând: "Lăsaţi să vedem dacă vine Ilie ca să-L coboare". (Mc 15,37)

Şi Isus, strigând cu glas tare, a zis: "Părinte, în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu". Şi acestea zicând, Şi-a dat sufletul. (Lc 23,46)

Iar iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el, dar venind la Isus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. (In 19,31-34)

Comentariu

Supliciul răstignirii trebuia să se încheie cu moartea condamnatului la sfârşitul agoniei ce putea dura de la câteva ore la câteva zile în funcţie de modalităţile folosite pentru răstignire. Cauza cea mai răspândită a morţii pe cruce era asfixia: când condamnatul nu mai avea forţe destule ca să se ridice pentru a respira, rămânea definitiv într-o poziţie sufocantă şi în scurt timp murea prin asfixie. Era o moarte de-a dreptul sălbatică.

Nu există nici un dubiu că amprentele care se văd pe Sfântul Giulgiu sunt ale unui cadavru: o arată diverse particularităţi ca rigiditatea cadaverică şi mai ales analiza detaliată a petei mari de sânge de pe partea dreaptă a pieptului care provine dintr-o spărtură a pielii de formă ovoidală de circa 4,5 cm lărgime şi 1,5 cm înălţime, cauzată de un obiect cu vârf şi tăiş ce l-a lovit în regiunea intercostală dreaptă şi a pătruns în adâncime, ajungând foarte probabil să perforeze inima. Chiar dacă lama nu ar fi pătruns atât de adânc ca să ajungă până în inimă, din această rană ar fi putut ieşi la fel de bine o cantitate însemnată de sânge, fiindcă într-un subiect ce a suferit repetate traume toracice (în cazul unui răstignit pot fi provocate de izbituri, de lovituri de bici şi mai ales, de căderile sub greutatea crucii) se poate verifica hemoragia toracică, adică o mare vărsare de sânge în cavitatea pulmonară.

Caracteristicile acestei răni sunt foarte importante, întrucât demonstrează că a fost străpuns după moartea subiectului. De fapt sângele care ţâşneşte se prezintă înconjurat de o bordură seroasă presărată cu urme roşiatice, cum se întâmplă exclusiv în cazul sângelui ieşit dintr-un cadavru în care deja s-a separat partea seroasă de cea corpusculară. E foarte interesantă corelaţia dintre descrierea sumară a lui Ioan care vede ieşind din coasta lui Isus "sânge şi apă" şi prezenţa separată de sânge şi ser pe toracele de pe Sfântul Giulgiu: este evidentă concreteţea ipotezei că apa văzută de Ioan (care bineînţeles, nu avea cunoştinţele dobândite de medicina modernă) nu este altceva decât serul care într-un cadavru se separă de sânge.

Meditaţie

Chiar şi agonia cea mai halucinantă are un sfârşit. Dar se poate spune efectiv că timpul are două măsuri: pentru cel aflat în bucurie şi pentru cel ce suferă. Iar suferinţa lui Isus a fost teribil de intensă. Cu toate acestea însă, suferinţa nu a stânjenit capacitatea sa raţională de a comunica unele aspecte ale gândurilor sau unele sentimente ale sufletului său.

Moartea este sfârşitul vieţii şi fixează orientările fundamentale pe care le-am cultivat până în acest moment. Pentru Isus este evident din cuvintele pe care le-a rostit:

- "Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac" (Lc 23,34)

- "Adevărat îţi spun. Astăzi vei fi cu mine în rai" (Lc 23,43)

- "Părinte, în mâinile Tale încredinţez sufletul meu" (Lc 23,46)

- "Femeie, iată fiul tău...Iată mama ta" (In 19,26-27)

Chiar şi în suferinţele agoniei, Isus nu înceată să fie Mântuitorul îndurător care iartă şi pe cel care-l ucide şi îl batjocoreşte dând unica garanţie de salvare imediată (din toată viaţa publică) tâlharului ce era ucis pentru adevărate delicte.

El este Fiul care îşi confirmă atitudinea de constantă comuniune cu Tatăl şi îi încredinţează viaţa şi Spiritul care l-a susţinut în misiunea sa, în momentul încheierii acesteia. Acelaşi spirit el îl transmite Bisericii, reprezentată de Mama şi de apostolul iubit, alături de femeile de la picioarele crucii (In 19,30).

El constituie nucleul fundamental al Bisericii din acele fiinţe exemplare care stau lângă cruce: Maria, sufletul funcţiei materne a Bisericii, apostolul preaiubit, care a exercitat în mod exemplar acceptarea lui Isus, iar din acel moment o acceptă pe mama sa.

Între timp misterul răului declanşează ultimele lovituri, iar asupra lui Isus se închide cercul întunericului. Rugându-se cutremurătorul Psalm 22, dă glas acestor cuvinte dezolante: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?" (însă finalul psalmului - "eu voi trăi pentru el, seminţia mea îi va sluji" / vs. 30-31 - exprimă conştiinţa împlinirii rugăciunii).

Iar apoi îndureratul suspin: "Mi-e sete!" - o sete ce izvorăşte din corpul dezhidratat şi e resimţită în special în suflet; o sete ce are ca obiect nevoia de apă a muribundului şi mai mult, nevoia de toţi aceia pe care Tatăl I i-a dat, ca nici unul din ei să nu piară.

Acestea au fost ultimele crâmpeie ale conştiinţei lui Isus înainte de a părăsi această viaţă. Sosise ora morţii eliberatoare şi distructivă totodată, oră ce întrerupe raporturile pe care le întreţinuse cu un număr incalculabil de persoane; acel corp ce fusese calea atâtor raporturi interpersonale cade în împietrirea nesimţirii.

Impresionează ideea acestui eveniment: nimic mai normal decât o moarte; nimic mai nenatural decât această moarte; o moarte ce îl lovea pe cel ce arătase că are putere asupra vieţii. Era în acelaşi timp consecinţa răutăţii omeneşti şi absurditatea unui Dumnezeu ce se lăsa învins. Divinitatea nu îmblânzea cu nimic tragismul experienţei umane. Isus murea neputincios, părăsit, trădat. Actul cel mai dens de consecinţe din întreaga istorie se lăsa decăzut la nivelul unui banal procedeu eliminator.

Şi totuşi, deasupra tuturor domnea o realitate pe care evanghelistul Luca ţine să o evidenţieze: iubirea! Isus moare gândindu-se la Tatăl şi la oamenii pe care Tatăl I i-a încredinţat: inclusiv la mine.

Sfântul Giulgiu a fixat acest mister inexprimabil.

Tatăl nostru... Născătoare... Mărire... Şi acum