MEDITAŢII

Staţiuna a XIV-a

Isus este înmormântat

"(Iosif din Arimateea şi Nicodim) au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape" (In 19, 40-42).

"Şi urmându-I femeile, care veniseră cu El din Galileea, au privit mormântul şi cum a fost pus trupul Lui" (Lc 23,55), printre care "Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosia" (Mc 15,47).

Iată scena aşezării lui Isus în mormânt, a Celui care spusese: "dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă" (In 12,24). Isus, om adevărat, îşi încheie drumul pământesc ca noi toţi, în mormânt, în pământ, pentru că El este în toate asemenea nouă, în afară de păcat (cf. Evr 4,15).

Acel Trup însă este cel al Fiului lui Dumnezeu, care a spus despre Sine că este "calea, adevărul şi viaţa" (In 14,6); este Trupul Aceluia care vestise că mormântul nu avea să fie ultimul său lăcaş, atunci când le-a cerut lui Petru, Iacob şi Ioan, după schimbarea sa la faţă, "ca nimănui să nu spună cele ce văzuseră, decât numai când Fiul Omului va învia din morţi" (Mc 9,9). Iar ei erau "nepricepuţi şi zăbavnici cu inima ca să creadă toate câte au spus proorocii" (cf. Lc 24,25), aşa cum vedem în atitudinea celor doi discipoli aflaţi în drum spre Emaus, dezamăgiţi în aşteptările lor de eliberare a Israelului. Iată-l acum pe Isus din Nazaret, profetul de la care aşteptau minuni, înmormântat ca toţi ceilalţi, ba chiar după o condamnare la moarte. Chinul crucii îi făcea să îl considere părăsit până şi de Dumnezeu, pentru că "scris este: 'Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn'" (Gal 3,13). Câtă tristeţe, aşadar, pentru Iosif din Arimateea, pentru Nicodim, pentru femeile pioase, când au trebuit să îl înmormânteze pe Isus, "pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie" (1Cor 1,23)!

Şi totuşi, tocmai acest mormânt cuprinde speranţa noastră, speranţa întregii omeniri, a lui "Cristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu" (1Cor 1,24), pentru că acest Trup aşezat aici e Trupul Aceluia care este "Fiul Celui Preaînalt..., şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit" (Lc 1,32-33). Răsună din nou aceste cuvinte ale Îngerului în inima Maicii Sale, Preasfânta Maria. Şi ea îl contemplă pe Isus în mormânt, iar acestea sunt pentru ea momente de credinţă intensă în făgăduinţele făcute de Înger în ziua Buneivestiri, momente de speranţă intensă în timpul ceasurilor care s-au scurs după înmormântarea lui Isus până în dimineaţa Paştelui.

Aşezarea lui Isus în mormânt este făcută în grabă pentru că "se lumina spre sâmbătă" (Lc 23,54), după orele de întuneric din timpul răstignirii; aceste lumini care încep să lumineze casele din Ierusalim vestesc deja o altă lumină, din zorii Zilei Învierii. Aceste lumini simbolizează luminile credinţei şi ale speranţei care, după Sâmbăta Sfântă, ne permit să nu şovăim în credinţa noastră, să nu ne pierdem speranţa.

Atunci când femeile pioase aleargă la mormânt în zorii Paştelui, pentru a termina înmormântarea Învăţătorului lor "dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric" (In 20,1), Isus era deja înviat, deoarece "piatra era ridicată de pe mormânt" (In 20,1). "Lumină a lumii" (In 8,12), prin Învierea Sa, Isus pune pecetea lui Dumnezeu asupra lucrării Sale, pentru că "întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor" (In 1,4).

O Isuse, şi noi suntem aici lângă mormântul tău, adunaţi împreună cu femeile pioase, pentru a privi, a contempla Trupul tău străpuns de păcatul nostru şi izvor de viaţă pentru noi. Reaprinde în noi speranţa în Tine, Calea, Adevărul şi Viaţa, Tu, Lumină a lumii, Tu, Fiul Celui Preaînalt, tu, Fiul Mariei, ca să credem că Tu faci pământul să rodească, acest pământ care a fost mormântul tău.

Tu eşti speranţa noastră, aşa cum ne aminteşte Sfântul Părinte în Exortaţia sa Apostolică postsinodală "Ecclesia in Europa": "cuvântul care răsună în viziune este un cuvânt de speranţă: 'Nu te teme! Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă şi cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor' (Ap 1,17-18)... Este cel viu: era mort, dar acum trăieşte pentru totdeauna. El este Mielul care stă în picioare în mijlocul tronului lui Dumnezeu (cf. Ap 5,6): este înjunghiat, pentru că şi-a vărsat sângele pentru noi pe lemnul crucii; este în picioare, pentru că s-a reîntors la viaţă pentru totdeauna şi ne-a arătat infinita atotputernicie a iubirii Tatălui" (Ecclesia in Europa, nr. 6).

O, Isuse, contemplându-Te în mormânt, sperăm în Tine, pentru că Tu eşti bobul de grâu căzut în pământ, Tu, speranţă a Vieţii! Tu, speranţa noastră!

IPS Jean-Claude Perisset, Bucureşti