PREASFÂNTA FECIOARĂ MARIA

Medalia miraculoasă

Cine intră în biserica Fiicelor Carităţii din strada du Bac din Paris, poate să vadă în prezbiter, în partea dreaptă între altarul principal şi cel lateral sub care zace într-un sicriu de cristal trupul Sfintei Ecaterina Labouré, un fotoliu care de 164 de ani nu a mai fost mişcat din acel loc. E scaunul preotului pe care s-a aşezat Sfânta Fecioară când i-a apărut Ecaterinei Labouré în noaptea de 18 iulie 1830.

Ecaterina s-a născut la 9 octombrie 1815, pe când Napoleon lua drumul exilului spre Sfânta Elena. S-a născut la Fain-les-Moutiers, un sătuc francez de două sute de locuitori. Era al optulea din cei zece copii ai lui Pierre Labouré. Fiindcă în ziua în care a fost botezată figura în calendar Sfânta Zoe (Zoe în greceşte înseamnă viaţă), i s-au pus la botez două nume: Ecaterina şi Zoe. Mama ei moare la vârsta de 46 de ani când Ecaterina are doar 9 ani. Nu are şansa să umble la şcoală - va învăţa singură mai târziu să scrie şi să citească -, dar e un copil extraordinar de energic. La numai 12 ani, când sora mai mare ia drumul mănăstirii, preia conducerea gospodăriei. Toată lumea, inclusiv argaţii, ascultă de ea. Într-o noapte are un vis care o va obseda. Se făcea că este în biserică. La altar vede un preot bătrân cu barba albă şi cu o privire fascinantă. La sfârşitul liturghiei îi face semn să se apropie şi-i zice: «Nu uita! Dumnezeu are nişte planuri cu tine!». Când după ani şi ani va intra pentru prima dată într-o mănăstire a Fiicelor Carităţii, va vedea pe perete un tablou cu chipul bătrânului visat: era Sfântul Vincenţiu de Paul, întemeietorul Fiicelor Carităţii. Gândul ei era să se consacre lui Dumnezeu. Dar nu îndrăzneşte până nu are 18 ani să-i spună tatălui său dorinţa. Iar când îi spune, răspunsul e categoric: "Nu". Tatăl nu este de acord să-i ofere un al doilea copil lui Dumnezeu. şi, ca să-i scoată din cap asemenea gânduri, o trimite la Paris unde unul din fraţii ei ţinea un restaurant. Fratele încearcă să o mărite imediat. Încercare zadarnică. Câţiva ani face muncă de chelneriţă la Paris, dar, în cele din urmă, îşi realizează visul şi chemarea: intră la surorile de pe Rue du Bac. Aici de trei ori îi apare în vis bătrânul care îi mai apăruse o dată. Ecaterina încearcă să-şi deschidă sufletul la spovadă. Duhovnicul i-o taie scurt: "nu da atenţie acestor ispite. O Fiică a Carităţii e făcută să slujească săracilor, nu să viseze".

În noaptea de 18 iulie a anului 18:30 îi apare prima dată Sfânta Fecioară pe când toată lumea în mănăstire dormea. Să ascultăm povestirea ei:

"La 11:30 noaptea m-am auzit chemată pe nume «Soră, soră!» Trezindu-mă am privit în partea de unde se auzea vocea. Dau la o parte perdeaua patului. Văd un copil îmbrăcat în alb, să fi avut 4-5 ani (era îngerul ei păzitor) care îmi spune: «Scoală-te repede şi vino în capelă! Te aşteaptă Sfânta Fecioară?» M-am îmbrăcat în grabă... Pe unde treceam pe coridoare luminile erau aprinse pretutindeni... Surpriza mea a fost şi mai mare când am intrat în capelă... văzând toate lumânările aprinse... Copilul m-a dus în prezbiter, lângă scaunul preotului; acolo m-am aşezat în genunchi... Se aude un zgomot, un fel de foşnet de rochie de mătase... Iat-o pe Sfânta Fecioară... Se aşează în fotoliu... În acest moment îmi este cu neputinţă să spun ce am simţit, ce se petrecea în mine... Atunci m-am repezit târându-mă în genunchi... mi-am sprijinit mâinile pe genunchii Sfintei Fecioare".

Apariţia a durat până la 2:30 noaptea. În acelaşi an Sfânta Fecioară i-a mai apărut de două ori. Printre altele Maica Domnului i-a spus: "Vor veni mari nenorociri. Vor veni nenorociri asupra Franţei. Tronul va fi răsturnat. Pericolul va fi mare... Vor fi victime... vor fi victime din rândul clerului din Paris. Arhiepiscopul va fi ucis... crucea va fi dispreţuită, aruncată la pământ. Va fi deschisă iarăşi coasta Mântuitorului. Străzile vor fi pline de sânge... lumea întreagă va fi îndoliată". Sfânta Fecioară oferă prin Ecaterina Labouré o armă puternică împotriva puterilor întunericului dezlănţuite şi anume: medalia miraculoasă. şi arată un tablou: pe o parte Sfânta Fecioară cu globul pământesc şi şarpele infernal sub picioare. Din mâinile deschise se revarsă două fascicole de raze orbitoare: în acelaşi moment vizionara aude un glas care îi spune că aceste raze sunt simbolul harurilor pe care Maria le obţine oamenilor. De jur împrejurul tabloului era scrisă cu litere de aur această invocaţie: "O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi care alergăm la tine!" Pe partea cealaltă a tabloului vede un "M" mare cu o cruce deasupra şi cu cele două inimi, inima lui Isus şi inima Mariei dedesubt. Pe margine, de jur împrejur, 12 stele. Aude din nou vocea: "Trebuie făcută o medalie după modelul acesta. Persoanele care o vor purta şi vor spune cu evlavie această scurtă rugăciune, se vor bucura de o ocrotire specială din partea Maicii Domnului".

Ecaterina raportează totul spiritualului, părintele Aladel. Acesta nu numai că este sceptic, dar îşi pune problema dacă nu cumva Ecaterina e bolnavă psihic şi dacă nu e cazul să părăsească mănăstirea. Ecaterina era atunci la noviciat. Îi spune clar ce-i cu vedeniile astea: "Halucinaţii curate! Dacă vrei să o cinsteşti pe Maica Domnului, imită virtuţile ei şi termin-o cu aceste aiureli". Dar scepticismul lui începe să se clatine când prevestirile Ecaterinei încep să devină realitate. La nici două săptămâni de la prima apariţie, vine revoluţia din 31 iunie 1830. Trei zile sângele curge râuri pe străzi. Revoluţionarii se dezlănţuie împotriva Bisericii. Arhiepiscopul de Paris se travesteşte şi se ascunde ca să scape cu viaţă. Carol X este răsturnat de pe tron şi în locul lui se aşează Ludovic Filip, fiul lui Filip zis Egalité, mare maestru al masoneriei franceze, cel care îşi pătase mâinile cu sângele regelui Ludovic XV la Marea Revoluţie Franceză. Aveau să vină şi celelalte nenorociri prezise, când Biserica avea să fie crunt lovită în numele libertăţii. Avea să vină revoluţia din 1848, care din Franţa se va întinde în toată Europa, când arhiepiscopul de Paris, Mons. Affres, avea să fie împuşcat. Avea să vină comuna din Paris în 1871 când iarăşi arhiepiscopul de Paris, Mons. Darb, avea să fie pus la zid şi executat împreună cu alţi 21 de preoţi (Ecaterina prezisese cu 40 de ani înainte lucrul acesta).

Părintele Aladel, după o rezistenţă înverşunată, se decide, în sfârşit, să bată medalia cerută de Maica Domnului. Medalia cunoaşte imediat o răspândire extraordinară în Franţa şi în toată lumea mai ales datorită vindecărilor înfăptuite în 1832, când holera, numai la Paris a ucis 20000 de oameni. De aici i-a rămas numele de medalia miraculoasă. La început câteva sute de mii de medalii anual, apoi milioane şi milioane, iar la moartea Ecaterinei se răspândiseră în lume peste un miliard de exemplare. Lucrul cel mai uimitor în istoria apariţiilor de la Rue du Bac, însă, e altul. Sfânta Fecioară a voit să arate lumii că războiul dezlănţuit de Duhul întunericului în lume, adică de duhul mândriei, al neascultării, al revoltei, al autonomiei, nu poate fi câştigat decât cu armele umilinţei, ale supunerii, ale ascultării. Sfânta Fecioară a voit să facă din Ecaterina Labouré un model viu de umilinţă şi ascultare. În decembrie 1830, când a avut ultima apariţie, şi până în decembrie 1876 când a murit, deci 46 ani, Ecaterina nu a vorbit absolut niciodată despre apariţiile pe care le-a avut: a ţinut secretul absolut. A ştiut numai duhovnicul ei care a tratat-o mult timp de mincinoasă şi halucinată, adresându-i adesea cuvinte insultătoare.

Apoi, Ecaterina a făcut toată viaţa în mănăstire muncile cele mai umile. Având un fizic robust şi obişnuită de acasă cu munca, ei îi revenea datoria să măture ograda, să se ocupe de animalele mănăstirii, de vaci, de cai, de păsări, a făcut şi o hulubărie cum avusese acasă, în plus se sacrifica până la epuizare, îngrijindu-se de pleava societăţii adunată în azilul mănăstirii: vagabonzi, beţivi, lume decăzută, muribunzi. A fost umilită, dispreţuită, prost tratată în mănăstire. Ce trecere putea să aibă în mănăstire o călugăriţă care nu era bună decât să rânească la porci? Maicile culte o dispreţuiau şi o ocoleau fiindcă mirosea a grajd. Maica superioară s-a arătat faţă de ea dură, violentă, nedreaptă. Veşnic aşezată în genunchi, Ecaterina primea represiunile nedrepte ale maicii superioare. Nu spunea nimic, deşi se vedea pe faţa ei cât o costă ca să se stăpânească. A acceptat totul cu un calm, cu o seninătate desăvârşită. De vreme ce medalia miraculoasă pornise de la mănăstirea lor, se ştia că este o vizionară printre maici, dar care anume era vizionara, nu se ştia. Era bănuită o maică de la bucătărie. Simţindu-şi sfârşitul aproape, numai cu două luni înainte de moarte, Ecaterina i-a destăinuit toate vedeniile şi maicii superioare. Superioara, auzind-o, numai cât nu a leşinat. A fost ca un trăsnet. Cuprinsă de remuşcări pentru felul cum o tratase pe vizionara Maicii Domnului, şi-a cerut iertare cu umilinţă şi a obligat-o pe Ecaterina să pună totul în scris.

Ecaterinei nu-i era teamă de moarte. La exerciţiile spirituale din 1843 nota în caietul ei: "Maria îi iubeşte pe săraci şi o Fiică a Carităţii care îi iubeşte pe săraci nu se teme câtuşi de puţin de moarte. Nu s-a auzit vreodată ca o Fiică a Carităţii care i-a iubit aşa cum se cuvine pe săraci să fi avut teamă, groază de moarte. Dimpotrivă... a văzut că moartea e dulce". În ajun de Anul Nou, era în 1876, vizionara îşi trăia ultimele ceasuri. Rostea împreună cu maicile din jurul ei litaniile Maicii Domnului. La un moment dat vocea ei nu s-a mai auzit. Un zâmbet, două lacrimi care se preling din ochi şi adoarme definitiv, fără agonie. "Pe faţa sa, mărturiseşte o soră prezentă, n-am văzut nici un semn care se vede pe faţa persoanelor care mor. N-am mai văzut aşa ceva". În aceeaşi seară, la sala de mese, maica superioară spunea întregii comunităţi: "Acum, că sora Ecaterina a murit, nu mai este nimic de ascuns. Vă voi citi ce a scris". şi mai e o minune continuă: la Paris, într-o lume de necredinţă, de apostazie, de indiferentism, bisericuţa mănăstirii din Rue du Bac este cel mai puternic focar de credinţă, de rugăciune şi fervoare religioasă. Biserica înfloreşte numai acolo unde înfloreşte umilinţa.