PREASFÂNTA FECIOARĂ MARIA

Când iadul se dezlănţuie

"Întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului. Această luptă a început de la origini şi va dura, după cum spune Domnul, până în ziua de apoi. Prins în această înfruntare, omul trebuie să lupte necontenit pentru a adera la bine şi nu-şi poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu" (GS 37).

Apariţiile Sfintei Fecioare Maria nu pot fi înţelese dacă nu sunt văzute ca momente ale acestei cumplite bătălii cu puterile întunericului: orice apariţie e o replică la un atac al Satanei împotriva poporului lui Dumnezeu sau o prevenire, un avertisment înainte de a se dezlănţui un atac. Adevărata istorie a lumii este istoria războiului neîntrerupt dus între Balaur şi Femeie, descrisă de Apocalips (12), război prevestit de Geneză: "Duşmănie voi pune între tine femeie" (3,15).

Locul unde s-au dat marile bătălii între Satana şi Maria la începuturile lumii moderne, a fost Franţa. Pentru a înţelege marile apariţii ale Sfintei Fecioare din Franţa, din secolul trecut, trebuie să cunoaştem bine marele front pe care puterile întunericului l-au deschis împotriva întregii Biserici tocmai în Franţa. De ce tocmai în Franţa? Pentru că Franţa a primit de la Dumnezeu o chemare, o misiune specială în sânul Bisericii Catolice. În anul 496, când s-au încreştinat francii, Sfântul Episcop Remigiu, îi spunea regelui Clovis când l-a botezat în Catedrala din Reims: "Află fiul meu, că regatul Franţei este predestinat de Dumnezeu să apere Biserica Romei care este singura Biserică adevărată a lui Cristos".

Sfântul Pius X, când a beatificat-o pe Ioana d'Arc, a repetat cuvintele papei Grigore IX, către Sfântul Ludovic regele Franţei: "Dumnezeu a ales Franţa preferând-o tuturor celorlalte naţiuni ale pământului, pentru a ocroti credinţa catolică şi pentru a apăra libertatea religioasă. De aceea, Franţa este regatul lui Dumnezeu însuşi, iar duşmanii Franţei sunt duşmanii lui Cristos".

Leon XIII îi avertiza pe francezi în 1903: "Franţa ori se va întoarce la tradiţiile Sfântului Ludovic, ori va pieri în ruşine şi ruină".

La 13 iulie 1937, Cardinalul Pacelli, viitorul Papă Pius XII, se adresa francezilor în Catedrala din Paris cu aceste cuvinte: "Popoarele, ca şi indivizii, au vocaţia lor providenţială... Fiţi fideli vocaţiei voastre tradiţionale. Nu lăsaţi să se distrugă darurile pe care Dumnezeu vi le-a dat în vederea misiunii pe care v-a încredinţat-o".

Acelaşi îndemn este făcut de Paul VI într-un mesaj radiofonic în 1963: "Dorim ca Franţa, fidelă vocaţiei sale de veacuri, să continue să-şi îndeplinească rolul pe care Providenţa i l-a încredinţat în concertul naţiunilor să-şi ducă la îndeplinire, cu o conştiinţă tot mai exigentă, responsabilităţile faţă de popoarele care-şi îndreaptă privirile spre ea".

Franţei păgânizate, infidelă faţă de vocaţia sa, Papa Ioan Paul II, în ultima vizită la Paris, îi adresa această întrebare patetică, gândindu-se la cuvintele Sfântului Remigiu din ziua încreştinării francilor: "Franţă, ce ai făcut din botezul tău?"

Iată motivul pentru care Satana s-a dezlănţuit împotriva Franţei, considerată fiica mai mare a Bisericii: La Fille aînée de l'Eglise. Reforma protestantă şi renaşterea păgână au semănat neghina în ogorul Bisericii. Umanismul şi raţionalismul, naturalismul enciclopediştilor, adică al masoneriei, au pregătit terenul. Atacul cel mare a venit odată cu Revoluţia pe care Pius IX a descris-o într-o enciclică astfel: "Revoluţia este inspirată de Satana însuşi. Scopul ei este acela de a distruge cu desăvârşire edificiul creştinismului şi de a reconstrui pe ruinele lui ordinea socială a păgânismului". Unul din doctrinarii revoluţiei, Proud'hon îl numea pe Satana primul revoluţionar.

Într-una din instrucţiunile secrete ale lojii masonice, Vente Supreme, se spunea clar: "Scopul nostru final e cel al lui Voltaire şi al Revoluţiei franceze: distrugerea pentru totdeauna a catolicismului şi chiar a ideii de creştinism". şi un alt francmason celebru, Clemanceau: "De la revoluţie, noi suntem în revoltă împotriva autorităţii divine şi umane. Nimic nu se va face în această ţară atâta timp cât nu se va schimba starea de spirit introdusă de autoritatea catolică". Deviza revoluţionarului: "Nici Dumnezeu, nici stăpân!".

Revoluţia a fost fixată pentru 14 iulie 1789. Adunarea Constituantă îl pune pe regele Ludovic XVI să semneze Declaraţia Drepturilor Omului care prevedea printre altele: societatea respinge de acum orice orientare creştină, ea nu mai depinde decât de ea însăşi, nu mai are ca legi decât propria voinţă, n-o interesează ce învaţă sau ce porunceşte Dumnezeu prin Biserica sa. Voinţa poporului suveran ia locul voinţei unui Dumnezeu suveran, legea umană calcă în picioare legea revelată.

Odată ce Isus Cristos a fost înlocuit cu Fiinţa Supremă, cultul catolic este înlocuit cu cultul Raţiunii şi al Naturii. În Catedrala Nôtre Dame din Paris se desfăşoară ceremonia în cinstea zeiţei Raţiunea, zeiţă reprezentată printr-o actriţă depravată, aşezată pe altar spre a primi adoraţie. În acelaşi timp, zeiţa Natura primeşte adoraţie în piaţa Bastiliei. Preşedintele Convenţiei îi aduce acest omagiu oficial: "Stăpână a sălbaticilor şi a naţiunilor luminate, o Natură! Acest popor imens adunat la primele raze de lumină în faţa icoanei tale, este vrednic de tine. El e liber: în sânul tău, în izvoarele tale sacre, el şi-a regăsit drepturile, s-a renăscut. După ce a străbătut câtea secole de rătăcire şi sclavie, trebuie să revină la căile tale simple pentru a i regăsi libertatea şi egalitatea!"

Sloganul Revoluţiei îl ştim: «Libertate, egalitate, fraternitate». Egalitatea şi fraternitatea se nasc din libertate. Ce fel de libertate? Eliberarea de orice constrângere, de orice lege, de orice morală, de orice dogmă, de orice autoritate. Aşa s-a născut liberalismul - nu e vorba doar de liberalismul economic care e cel mai inofensiv - pe care Pius IX îl califica astfel în faţa unei delegaţii franceze după Comuna din Paris: "Este în Franţa un rău mai mare decât revoluţia şi decât toţi nenorociţii Comunei, e hoarda de diavoli care au evadat din iad, e liberalismul".

Duhul întunericului s-a arătat genial în lupta împotriva Bisericii cu ideile pe care le-a semănat: libertatea totală, adică libertinajul, a dus la imoralitate, şi imoralitatea este arma cea mai distrugătoare împotriva credinţei. În loja masonică Haute Vente s-a hotărât: "Cele două baze ale ordinii sociale (catolicismul şi monarhia), se pot prăbuşi numai sub greutatea corupţiei. Am hotărât în adunările noastre să nu mai vrem creştini. De aceea să răspândim viciul în mulţime, să-l soarbă prin cele cinci simţuri, să-l bea, să se sature. Faceţi inimi vicioase şi nu veţi mai avea catolici".

Acelaşi consemn al Masoneriei către lojile din lumea întreagă (mai 1928): "Religia nu se teme de pumnal, dar poate să se prăbuşească sub povara corupţiei. Să nu obosim în a corupe: să ne folosim de pretextul sportului, al igienei, al curei climaterice. E necesar, pentru a produce corupţie, ca băieţii şi fetele să practice nudismul în îmbrăcăminte" ş.a.m.d..

Pe plan religios, sloganul revoluţiei a dus la indiferentism religios şi la ateism: fiecare e liber să creadă sau să nu creadă, sau să creadă ce vrea. şi a mai dus la ecumenismul masonic pe care Buletinul Marelui Orient îl prezenta astfel în iulie 1856: "Există o religie universală care include toate religiile particulare de pe glob: noi această religie o profesăm. Această religie o profesează şi guvernul când proclamă libertatea cultelor".

Cunoaştem din istorie ce ravagii a produs Revoluţia în Biserica franceză. Napoleon, făcând pace cu Biserica, nu era sincer. Dorea să instrumentalizeze Biserica, s-o aservească, s-o pună în scopul ambiţiilor sale. Citim în amintirile sale de pe Sfânta Elena: "Voiam să-l înalţ pe Papa peste măsură, să-l înconjur cu ceremonii şi omagii, voiam să fac din el un idol, să locuiască lângă mine, Parisul să devină capitala lumii creştine, iar eu să conduc şi lumea religioasă şi lumea politică".

Urmează, în 1814, Restaurarea cu Ludovic XVII şi apoi cu fratele său Carol X (1924), dar Franţa e stăpânită în continuare de masoni. Deocamdată ne-am făcut o idee despre clima pe care Duhul întunericului a creat-o în Franţa şi care a provocat replica Sfintei Fecioare.

Cele auzite în această meditaţie pot fi o invitaţie şi un prilej de a ne verifica conştiinţa şi viaţa noastră. Să ne întrebăm dacă modul nostru de a gândi e cel al lui Cristos, al Evangheliei, adică al umilinţei şi al ascultării, sau e modul de a gândi pe care Duhul Întunericului l-a semănat în Franţa şi de aici în toată lumea: un mod de a gândi întemeiat pe orgoliu, pe spiritul autonomiei absolute, pe revoluţie şi neascultare, pe raţionalism şi naturalism? Suntem ucenicii lui Cristos, sau ai lui Voltaire? Sfântul Pavel ne spune în scrisoarea către Romani (8,29) că "Dumnezeu ne-a ales din toată veşnicia ca să devenim asemănători chipului Fiului său". Diavolul, maimuţa lui Dumnezeu, încearcă să-l imite, adică să ne facă asemănători chipului său de creatură orgolioasă şi revoltată, aşa cum îl descrie profetul Isaia: "Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor; cum ai fost doborât la pământ... Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu... mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt»" (14,13-14).

Tentaţia de a-l urma pe cel ce este tată al minciunii ne urmăreşte pe toţi la tot pasul. E necesar să avem permanent în faţa ochilor icoana a cărei asemănare, potrivit alegerii noastre din veşnicie, trebuie s-o înfăptuim în noi: chipul lui Cristos cel smerit şi ascultător: "El s-a despuiat pe sine însuşi şi a luat chip de sclav arătându-se asemenea oamenilor... s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce" (Fil 2,7-8).