PREASFÂNTA FECIOARĂ MARIA

Carmelul

Ştim din istorie că multe ordine şi congregaţii religioase au la origine un întemeietor şi o întemeietoare: Benedict şi sora sa Scolastica, Augustin şi mama sa Monica, Francisc de Assisi şi Clara, Francisc de Sales şi Ioana de Chantal, Tereza de Avila şi Ioan al Crucii, şi exemplele ar putea continua. Dar cazul cel mai interesant este cel al ordinului carmelitanilor. Întemeietorul lui sunt tot un bărbat şi o femeie: bărbatul e profetul Ilie, femeia este Sfânta Fecioară Maria. Profetul Ilie, părintele anahoreţilor din Vechiul Testament, a trăit pe muntele Carmel. Aici se retrăgea în singurătate şi contemplaţie după cunoscutele sale incursiuni, când îi punea la punct pe regii şi pe preoţii lui Baal. De pe culmea Carmelului a văzut el ridicându-se nouraşul de pe suprafaţa mării, după cei trei ani de secetă cumplită. "Ilie s-a suit pe vârful Carmelului şi, plecându-se la pământ, s-a aşezat cu faţa între genunchi, şi a zis slujitorului său: «Suie-te şi uită-te înspre mare». Slujitorul s-a ridicat, s-a uitat şi a zis: «Nu este nimic». Ilie a zis de şapte ori: «Du-te iarăşi». A şaptea oară, slujitorul a zis: «Iată că se ridică din mare un nor mic, cât o palmă de om»" (1 Reg 18, 22-24). Întreaga tradiţie monastică vede în acest nouraş o imagine şi o prevestire a Mariei: Maria s-a desprins din masa umană infectată de păcat asemenea nouraşului candid şi uşor care s-a desprins din marea cu apă amară.

Carmelitanii văd în profetul Ilie şi în Maria modelul vieţii consacrate lui Dumnezeu prin feciorie. Ilie a fost primul bărbat care a îmbrăţişat celibatul de bună voie în Vechiul Testament, după cum Maria e prima fecioară a Noului Testament. Această trăsătură comună o scotea deja în evidenţă o carte apocrifă foarte veche, Evanghelia lui Pseudo-Matei, în care citim: "Maria răspundea astfel preoţilor de la templu: Ilie s-a înălţat la cer cu trupul său deoarece şi-a păstrat trupul său în curăţie. Eu am învăţat din copilărie, în templu, că fecioara este plăcută lui Dumnezeu. De aceea am hotărât în inima mea să nu cunosc bărbat".

Carmelul nu e departe de Nazaret. În zilele senine, de pe piscul lui, se poate zări Nazaretul. Nu e propriu-zis un munte ci mai degrabă un lan de dealuri lung de 25km care nu depăşesc înălţimi de 550m. E acoperit cu verdeaţă, vii şi grădini - în traducere, "Carmel" înseamnă, de fapt, grădină. Pentru vegetaţia sa abundentă, Carmelul, în Biblie, este simbolul frumuseţii şi al prosperităţii. Profetul Isaia nu putea găsi o imagine mai frumoasă. pentru a descrie timpurile mesianice: "Pustiul şi ţara fără apă se vor bucura, deşertul se va veseli şi va înflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori şi va sări de bucurie, cu cântece de veselie şi strigări de biruinţă căci i se va da... strălucirea Carmelului". Oare Maria, privind de la Nazaret piscurile Carmelului, îşi va fi dat seama că ea era adevăratul Carmel, grădina roditoare care a îmbrăcat pământul?

Tradiţia ne spune că numeroşi anahoreţi au continuat, pe Carmel, idealul de viaţă îmbrăţişat de Ilie, de Elizeu şi de grupul lor de ucenici. Dintre primii convertiţi la creştinism de către apostoli, unii s-au retras pe Carmel, au zidit un mic lăcaş de rugăciune lângă grota lui Ilie, pe locul de unde profetul a văzut nouraşul. Aici cântările şi rugăciunile se înălţau zi şi noapte către Maica Domnului şi către Fiul ei. În epoca bizantină, muntele era plin cu eremiţi. Lor li s-au adăugat apoi anahoreţii veniţi din Occident cu cruciadele. Aceştia au organizat ordinul carmelitan în forma lui actuală. Unul dintre cei mai renumiţi carmelitani veniţi din Occident a fost Sfântul Simon Stock, englez, cel care a fugit de acasă la vârsta de 12 ani, trăind mai întâi ca eremit în scorbura unui stejar. Lui i-a apărut în 1251 pe muntele Carmel Sfânta Fecioară, încredinţându-i scapularul cu promisiunea că cei care-l vor purta nu vor ajunge în iad. Scapularul sunt cele două bucăţi de pânză puse pe umeri ("scapulum"), o parte venind în faţă, iar cealaltă în spate, destinate să le protejeze îmbrăcămintea călugărilor, ca un fel de şorţ, când sunt la muncă. Cum în secolul XII dreptul canonic prevede că cine poartă un an de zile uniforma unui ordin călugăresc este considerat călugăr sau călugăriţă, cu toate consecinţele, laicii, terţiarii, pentru a evita asemenea consecinţe, au redus scapularul la dimensiuni mici, simbolice.

Ordinul carmelitan a dat Bisericii pe cei mai mari mistici şi contemplativi: să ne gândim numai la Sfânta Maria Magdalena de Pazzi, Sfânta Tereza de Avila, Sfântul Ioan al Crucii, Sfânta Tereza a Pruncului Isus şi, în zilele noastre, Fericita Elisabeta a Sfintei Treimi. Spiritualitatea lor e concentrată pe reculegere, tăcere, contemplaţie, ascultarea şi meditarea cuvântului lui Dumnezeu şi rugăciune continuă într-un climat de simplitate, sărăcie şi muncă, după exemplul sfintei Fecioare Maria, prima contemplativă a Bisericii.

Experienţa mistică a acestor sfinţi carmelitani poate fi de un mare ajutor celor care vor să trăiască un minimum de viaţă spirituală, să facă un minimum de experienţă mistică. De fapt, ce înseamnă experienţă mistică? Experienţa mistică este întâlnirea personală dintre om şi Dumnezeu, este experienţa prezenţei lui Dumnezeu cel infinit, este experienţa provocată de o acţiune specială a Duhului Sfânt. Un lucru mai puţin cunoscut e că misticii şi misticile carmelitane au avut experienţa mistică nu numai a lui Dumnezeu dar şi a Sfintei Fecioare Maria. Una din misticele carmelitane, Maria Petyt, îşi descria astfel experienţa: "Uneori îmi este dăruită o viaţă spirituală în Maria, o linişte în Maria, o bucurie în Maria, o lichefiere în Maria, a scufundare, o absorbire în Maria, o unire cu Maria". În noaptea de 5 martie 1584, Sfânta Maria Magdalena de Pazzi a simţit că Isus i-a schimbat inima cu inima Sfintei Fecioare. Aceeaşi experienţă a făcut-o Sfânta Tereza a Pruncului Isus care, la vârsta de 12 ani, experimentează prezenţa şi zâmbetul Fecioarei, care îi pătrunde sufletul şi trupul, o vindecă şi-i redă bucuria de a trăi. Cu puţin timp înainte de a muri, Tereza se destăinuia surorii sale Paulina:

"Mă simţeam cu totul învăluită în mantia Sfintei Fecioare. În acel timp făceam de serviciu la sala de mese şi-mi amintesc că făceam muncile ca şi cum nu le-aş fi făcut: acţionam ca şi cum aş fi avut un trup luat cu împrumut. Această stare a durat o săptămână întreagă. E o stare supranaturală greu de exprimat".

Din punct de vedere teologic, posibilitatea acestei suferinţe se explică simplu de tot. Trupul înviat şi glorificat al Mariei se bucură de toate însuşirile trupurilor înviate pe care le descrie Sfântul Pavel în prima scrisoare către Corinteni (1 Cor 15,45): e un trup spiritualizat, eliberat de limitele naturale ale timpului şi spaţiului şi, aşa cum trupul lui Cristos înviat se poate uni cu orice om din toate timpurile şi din toate locurile de pe pământ în Sfânta Împărtăşanie, acelaşi lucru îl poate face Maria cu orice om căruia îi acordă favorul prezenţei sale mistice.

Viaţa de intimitate, de comuniune cu Sfânta Fecioară are ca efect ceea ce scria unul din misticii carmelitani, Michele de S. Agostino: "Când Maria binevoieşte să-şi formeze copiii predilecţi, sădeşte în ei spiritul său... produce într-înşii virtuţile ei, temperamentul ei, modul ei de a acţiona, înclinaţiile ei".

Sfânta Fecioară imprimă mai ales trei din însuşirile sale într-un asemenea suflet. Prima: interioritatea, reculegerea, dragostea pentru tăcere, pentru meditaţie, pentru contemplaţie, formarea acelui climat în care Dumnezeu vorbeşte şi în care pot fi auzite şoaptele sale. Misticii carmelitani o numesc pe Maria: "Maica tăceri" (Mater silentii). Exclamă Sfânta Tereza a Pruncului Isus: "Cum îmi este din ce în ce mai dragă tăcerea ta grăitoare... Cât îmi eşti de dragă Fecioară în timp ce-i asculţi pe păstori şi pe regii magi şi păstrezi în inima ta toate aceste lucruri". Maria este modelul sufletelor interiorizate, a sufletelor care iubesc singurătatea, acea singurătate care este plină de prezenţa lui Dumnezeu. Omul în care nu locuieşte Dumnezeu iubeşte zgomotul, flecăreala, nu iubeşte tăcerea, reculegerea; explicaţia este simplă: omul se teme de pustiul, de golul din inimă. Acest gol încearcă să-l umple cu zgomot.

În al doilea rând, viaţa de intimitate cu Sfânta Fecioară imprimă în suflet, şi chiar în fizionomia omului, ceva din frumuseţea ei. "Cât eşti de curată frumoasă Marie, exclamă Sfânta Maria Magdalena de Pazzi. În frumuseţea ochilor tăi îşi găseşte bucuria, Paradisul, şi-şi aşează tronul Sfânta Treime". Sfânta Tereza de Lisieux, amintindu-şi de zâmbetele Fecioarei, spunea după câţiva ani: "Dintr-o dată, Sfânta Fecioară îmi apăru frumoasă, atât de frumoasă, cum nu mai văzusem vreodată ceva atât de frumos; faţa ei iradia de o bunătate şi de o frumuseţe de nedescris".

Iar Elisabeta a Sfintei Treimi: "Când citesc în Evanghelie că Maria s-a îndreptat în grabă spre munţii Iudeii spre a merge să împlinească datoria sa de caritate... mi-o imaginez păşind atât de frumoasă, atât de calmă şi maiestuoasă, atât de reculeasă în ea însăşi, în dialog cu Cuvântul lui Dumnezeu". Frumuseţea ei nu e doar o frumuseţe estetică. Frumuseţea ei e o rază a frumuseţii lui Dumnezeu care se transmite la cei ce trăiesc în intimitatea ei şi această frumuseţe e frumuseţea care salvează lumea despre care vorbesc misticii ruşi.

În sfârşit, viaţa de intimitate cu Sfânta Fecioară imprimă în inima omului acea compătimire faţă de toţi suferinzii lumii, de care vibrează inima ei. Ca exemplu, o putem lua tot pe Sfânta Tereza a Pruncului Isus. Ea trăieşte, în inima ei, toată drama şi toate sfâşierile sufleteşti ale omului din timpurile noastre: disperarea, tentaţia de sinucidere provocată de ateism, de lipsa de sens a vieţii, de perspectiva prăbuşirii definitive în neant. Până în ultima clipă rămâne însoţitoare de drum a păcătoşilor, împărtăşind chinurile lor: "Haide, haide, bucură-te de moarte, căci îţi va aduce nu ceea ce ceri ci o noapte şi mai profundă, noaptea neantului". Tereza acceptă: "Doamne, fiica ta îţi cere iertare pentru fraţii ei, acceptă să se hrănească cu pâinea durerii şi nu vrea să se ridice de la această masă încărcată cu amărăciune la care mănâncă sărmanii păcătoşi".