PREASFÂNTA FECIOARĂ MARIA

Casa sfântă

Ne ocupăm în această meditaţie nu de apariţia propriu-zisă a Sfintei Fecioare, ci de apariţia casei în care a trăit Sfânta Fecioară, apariţie la circa 2000 de kilometri distanţă de locul ei de origine, la Loretto. De fapt e vorba de o serie întreagă de apariţii. Sfânta casă - "Casa santa" - din Loretto - rămâne un fenomen extraordinar, o enigmă tulburătoare, inexplicabilă pentru istorici şi oamenii de ştiinţă din timpurile noastre.

Cât priveşte casa Sfintei Fecioare de la Nazaret, apocrifele ne spun că după ce apostolii s-au întâlnit cu Isus înviat la muntele din Galileea, unde le dăduse întâlnire, ei s-au retras în căsuţa Mariei, unde Sfântul Petru a ridicat un altar şi a frânt pâinea. Cu alte cuvinte, în căsuţa în care avusese loc întruparea fizică a lui Isus, s-a petrecut şi prima întrupare sacramentală, prima liturghie celebrată de apostoli. Arheologia confirmă ce ne spun apocrifele: atât casa Sfintei Fecioare din Nazaret, cât şi casa lui Petru la Cafarnaum, au fost transformate de primii creştini în lăcaşuri de cult. Împăratul Constantin cel Mare este cel care a construit prima bazilică peste căsuţa Sfintei Fecioare de la Nazaret. (Sfântul Paulin de Nola ne-a dat această informaţie preţioasă:

"Împărăteasa (Elena) a cerut fiului ei încuviinţarea de a curăţi de murdăriile păgânismului şi a reda religiei adevărate, toate lucrurile marcate de trecerea şi semnele de binefacere ale Mântuitorului, pentru ca Biserica să se poată bucura de cinste chiar la locurile ei de origine. Constantin i-a împlinit dorinţele, i-a pus la dispoziţie tezaurul pe care ea l-a cheltuit cu lucrările sfinte. Ea a acoperit cu bazilici toate locurile unde Domnul şi Mântuitorul nostru a împlinit misterele mântuirii noastre şi ale iubirii sale: Întruparea, Patima, Învierea şi Înălţarea sa").

Creştinii au mers în pelerinaj la Nazaret chiar şi după ce musulmanii au cucerit Palestina, în secolul VIII. Ocupanţii le storceau pelerinilor banii, ameninţându-i că altfel dărâmă Biserica din Nazaret. Vin timpuri mai bune când cruciaţii eliberează locurile sfinte. Acum sosesc la Nazaret pelerini celebri. Un istoric al timpului povesteşte că în 1219 Sfântul Francisc de Assisi a mers în Palestina şi "s-a dus până la Nazaret pentru a venera acolo casa în care Cuvântul Tatălui s-a făcut om".

Treizeci şi trei de ani mai târziu soseşte un alt pelerin ilustru. Sfântul Ludovic, regele Franţei, făcut prizonier de către sultanul Egiptului în bătălia de la Mansurah, face vot că dacă este eliberat din lanţuri merge în pelerinaj la Nazaret. Eliberat, îşi ţine promisiunea: chiar în ziua de Buna Vestire, 25 martie 1252, soseşte la Nazaret. Duhovnicul său, dominicanul Geoffroy de Blaujeu scrie:

"Mi se pare că aş fi nedrept să nu povestesc cu câtă umilinţă şi cu câtă evlavie a făcut, piosul rege, pelerinajul pe care l-a întreprins de la Sfântul Ioan de Acra (portul de sosire) până la sfânta şi religioasa cetate a Nazaretului. În ajunul sărbătorii Bunei Vestiri, îmbrăcându-se în sac, a mers la Sefora, patria Sfântului Ioachim şi a sfintei Ana, unde a petrecut noaptea, apoi a plecat la Cana în Galileea şi de acolo pe muntele Tabor. În seara aceleiaşi zile a coborât în Nazaret. De departe, cum a zărit sanctuarul a coborât de pe cal, şi-a plecat genunchii şi s-a închinat cu evlavie. Restul drumului îl face pe jos, intră cu umilinţă în cetatea sfântă şi în locul binecuvântat al Întrupării. Cu câtă fervoare s-a comportat acolo, cu cât fast şi mărire a făcut să se celebreze vesperele, matutinul, liturghia şi celelalte ceremonii care se cuvin la o solemnitate atât de mare, aceasta pot să o ateste cei care au fost martori. Mulţi dintre ei au afirmat fără teamă că din ziua în care Fiul lui Dumnezeu a luat chiar în acest loc carnea noastră în sânul glorioasei Fecioare Maria, niciodată nu s-a celebrat slujba cu atâta solemnitate şi evlavie. Chiar în arest loc, evlaviosul rege a luat parte la o liturghie celebrată la altarul Întrupării şi a primit sfânta Împărtăşanie; iar nobilul Odon, episcop de Tusculum, delegatul Sfântului Scaun, a cântat o liturghie solemnă la altarul principal şi a ţinut o predică mişcătoare".

La numai 13 ani de la pelerinajul Sfântului Ludovic, turcii care încheiau operaţia de recucerire a Palestinei, dărâmau bazilica din Nazaret păstrând căsuţa. Maicii Domnului pe care bazilica o adăpostea. De ce n-au dărâmat-o şi pe aceasta? Din respect faţă de Maria şi Fiul ei Isus despre care vorbeşte Coranul. şi, în al doilea rând, era o speranţă de câştig prin banii pe care sperau să-i stoarcă în continuare de la pelerini. La începutul lui mai a anului 1291, cu răsunătoarea victorie a lui Saladin, ultima fortăreaţă din Palestina a cruciaţilor, portul Sfântului Ioan de Acra (biblicul Akko), cade în mâinile păgânilor. Dar tocmai la acest început de mai se petrece incredibilul. Exact pe 10 mai 1291, la 2000 de kilometri depărtare de Nazaret, pe coasta orientală a Adriaticii, vis-a-vis de Italia, pe colina de la Tersatto, nu departe de Fiume (astăzi Rijeka în Croaţia) nişte tăietori de lemne din pădure descoperă o căsuţă pe care n-o mai văzuseră niciodată în acest loc unde nu existase nici o casă şi nici o cabană. Stupoare! Cu frică, tăietorii de lemne intră înăuntru: nu găsesc pe nimeni. O cameră de locuit, înnegrită de fum, cu un blidar săpat în perete, cu ustensile de bucătărie, în plus un altar de piatră cu o statuie a Maicii Domnului pe ea, o cruce greacă pe perete cu inscripţia: Isus Nazarineanul Regele Iudeilor, pe pereţi pictată Sfânta Fecioară înconjurată de sfinţi orientali, iar printre ei un rege occidental pus în lanţuri. Bieţii oameni n-aveau de unde să ştie cine era. Vestea zboară, toată lumea din sat vine la faţa locului. E cineva totuşi, un sceptic care nu vine: e parohul satului, Alexandru de Giorgio. De fapt nici n-ar fi putut veni, deoarece de mai multe săptămâni stătea la pat grav bolnav de picioare. Sfânta Fecioară îl vindecă complet şi-i descoperă secretul: căsuţa poposită pe teritoriul parohiei sale era căsuţa ei din Nazaret:

"Fiul meu, tu m-ai chemat şi iată că vin să-ţi dau un ajutor eficace şi să-ţi descopăr secretul pe care doreşti să-l cunoşti. Să ştii că Locuinţa Sfântă adusă de curând în acest loc este casa în care m-am născut eu şi în care am fost crescută în copilărie. În ea, la salutul Arhanghelului Gabriel, eu am făcut să se zămislească dumnezeiescul copil prin puterea Duhului Sfânt. În ea, Cuvântul s-a făcut trup. Apostolii au sfinţit această locuinţă devenită însemnată prin mistere atât de mari şi au celebrat în ea tainele sublime. Altarul este acelaşi pe care l-a consacrat Sfântul Petru. Statuia de cedru este chipul meu făcut de Sfântul Luca, el care trăia într-o dulce intimitate cu noi. Această casă pe care cerul o iubeşte atât de mult şi care a fost înconjurată timp atât de îndelungat în Galileea acum a părăsit oraşul Nazaret şi a venit în oraşul vostru. Dumnezeu, pentru care nimic nu este cu neputinţă, este cel care a făcut această minune. Pentru ca tu însuţi să fi martorul şi propovăduitorul acestei minuni, primeşte vindecarea. Recăpătarea sănătăţii, imediat după o boală atât de îndelungată, va confirma această minune".

Guvernatorul locului trimite o delegaţie la Nazaret formată din trei persoane: Sigismund Orsici, Ioan Grigorovici şi parohul Alexandru de Giorgio. Iau dimensiunile casei. Ajunşi la Nazaret, află că într-adevăr casa coincidea cu fosta casă din Nazaret, inclusiv dimensiunile: lungimea 9,52m, lăţimea 4,10m, înălţimea interioară 4,30m. şi li s-au plâns musulmanii că într-o bună noapte căsuţa a dispărut în mod misterios şi odată cu ea şi speranţa de câştig pe seama pelerinilor. Ca unul care cunosc bine Palestina, cunosc marea afluenţă a pelerinilor la locurile sfinte în decursul istoriei. Numai Nazaretul, din Evul Mediu până în deceniile trecute, când s-a construit actuala bazilică, nu a fost cunoscut practic ca loc de pelerinaj; nu aveau creştinii la ce merge.

Nu ştiu ce nu i-a plăcut Sfintei Fecioare în locul în care şi-a adus căsuţa. Fapt este că după trei ani, mai exact în noaptea de 10 decembrie a anului 1294, căsuţa şi-a luat zborul şi a poposit în partea cealaltă a Adriaticii, nu departe de orăşelul italian Recanati, într-o pădure a unei doamne pe nume Loreta. O descoperă nişte ciobani. Senzaţie mare, lumea vine în pelerinaj de peste tot. Dar pădurea e plină de hoţi care-i jefuiesc pe pelerini. După opt luni, căsuţa se deplasează într-o bună noapte la un kilometru jumătate mai departe de Recanati, pe un ogor aparţinând la doi fraţi: conţii ştefan şi Simon Rivaldi de Antici. Doi hapsâni care se ceartă de la banii încasaţi de la pelerini. Ca atare, căsuţa îşi schimbă iarăşi locul. Într-o noapte de decembrie a anului 1295, se mută la Porto di Recanati, unde a rămas definitiv adăpostită în măreaţa bazilică construită în secolul XVI de genialul Bramante, arhitectul care a construit faţada lui San Pietro din Roma.

Loretto, cu circa 2000000 de pelerini anual, este unul din cele mai importante sanctuare din lumea creştină. Papi, regi, mari personalităţi, au venit să se închine aici. La Loretto vine echipajul lui Cristofor Columb, în trecerea din America în 1453, pentru a-i mulţumi Sfintei Fecioare că i-a salvat de la pieire, într-o furtună pe mare. Aici vine regele Franţei, Ludovic XIII, pentru a-i mulţumi Sfintei Fecioare că i-a dăruit în mod miraculos un copil, pe viitorul Ludovic XIV. Cu această ocazie, pune două coroane de aur şi diamante pe capul statuii Maicii Domnului, în plus donează un înger de 150 kg de argint, care oferă pe o pernă de argint, Sfintei Fecioare pe micul rege cântărind 12 kg de aur. Printre pelerinii celebri, Michel de Motaigne cu soţia şi fiica. El ne descrie cu lux de amănunte o minune înfăptuită sub ochii lui: un prieten de-al său, pe care toţi medicii din Paris nu putuseră să-l vindece, e vindecat pe loc. La Loretto vine Ioan XXIII în pelerinaj în 1962, ca să încredinţeze Sfintei Fecioare soarta Conciliului pe care se pregătea să-l convoace.

Această căsuţă zburătoare, i-a inspirat lui Benedict XV ideea să o declare în 1920 pe Sfânta Fecioară de la Loretto patroana principală a aviatorilor.

Istoria, mai ales originea acestei căsuţe, i-a pasionat pe istoricii şi savanţii din toată lumea. Mai ales raţionaliştii moderni au voit să demonteze legenda. Rezultatele la care au ajuns i-au descumpănit. Au descoperit că legenda e adevăr istoric pur. Gulielm Garralt, profesor de artă la Universitatea din Cambridge, la sfârşitul secolului trecut, după cercetări foarte serioase, constată că personajele legendei sunt personaje istorice: a existat într-adevăr la sfârşitul secolului XIII şi parohia Tersalto şi parohul Alexandru de Giorgio. În 1962 s-a iniţiat un program vast de cercetare interdisciplinară: arheologi, istorici şi alţi specialişti în diferite domenii. ştiinţa secolului nostru a capitulat în faţa miracolului: o casă fără temelie, care rezistă de atâtea secole şi care a poposit în diferit locuri, e o performanţă pe care tehnica, arhitectura modernă, nu o pot realiza. Materialul din care sunt făcuţi pereţii, două specii de calcare - unul mai dur, altul mai moale - nu se găseşte în Italia, în schimb se găseşte în Palestina, în special la Nazaret. Mortarul analizat în laboratoarele din Roma e identic cu cel folosit la locurile sfinte din Palestina, în special la Nazaret. Partea lemnoasă şi obiectele de lemn din casa sfântă sunt din lemn de Liban. Evident că în secolul XIII, locuitorii de pe cele două ţărmuri ale Adriaticii nu importau lemn de cedru din Liban pentru construcţii. Perplecşi, savanţii şi-au terminat lucrările cu o întrebare: "Nu cumva legenda e cea mai curată formă de adevăr?" Unul din savanţi conclude cu privire la Casa Sfântă: "Alături de adevărul pur istoric, există un adevăr mai intim, mai înalt, mai hotărâtor. Adevărul este deasupra şi alături, înainte şi după evenimentele istorice".

Casa Sfântă din Loretto este o invitaţie să medităm la misterul Întrupării, la toate evenimentele de la începutul mântuirii legate de această casă. De fapt, prin peripeţiile acestei case, Sfânta Fecioară vrea să transmită un mesaj special şi un avertisment tuturor profitorilor, afaceriştilor, agonisitorilor de bani pe seama lucrurilor sfinte, făcătorilor de sanctuare cu scopul de a se înavuţi cu banul pelerinilor. Această casă în care Isus, Maria, Iosif au trăit în sărăcie ca toţi oamenii simpli de atunci - cu o rogojină jos pe care se culcau noaptea şi se acopereau cu o scoarţă - fuge din calea celor care vor să câştige pe seama ei: fuge de musulmanii hrăpăreţi de la Nazaret, fuge de creştinii profitori de pe cele două ţărmuri ale Adriaticii. Un avertisment grav pentru noi care am primit invitaţia lui Isus de a părăsi toate şi a-l urma pe el: nu cumva am pervertit invitaţia lui? Nu cumva îl urmăm pe el nelăsând toate, ci ca să avem de toate? Nu cumva vedem în preoţie, în lucrurile sfinte, o posibilitate de a duce o viaţă de huzur? Un avertisment pentru seminariştii care duc o viaţă de trândăvie, care urmăresc, poate, o diplomă de bacalaureat din pomana săracilor. Invit la un examen de conştiinţă serios pe cei care chemaţi să vândă tot şi să dea la săraci, iau totul de la săraci? Pe seminariştii care fumează numai ţigări de lux, străine, în timp ce săracii iau pâinea de la gura copiilor ca să-i întreţină pe ei în Seminar. E impostură, e hoţie! În minutele care urmează vă invit la un dialog cu Isus din Tabernacol, cu Isus cel care a dormit pe o rogojină în căsuţa din Nazaret.