LITURGIE

II. LOCURI SFINTE

Creştinismul, spre deosebire de celelalte religii, nu are nici un loc sfânt exclusiv în afara căruia creştinii să nu se poată ruga sau să nu poată săvârşi sfintele slujbe. Natura întreagă este a lui Dumnezeu. Sfântul Ştefan, primul martir, spunea într-o discuţie cu evreii: "Cel Prea Înalt nu locuieşte în lăcaşuri făcute de mâini omeneşti, cum zice profetul: cerul este scaunul meu de domnie şi pământul este aşternutul picioarelor mele. Ce fel de casă îmi veţi zidi voi mie?" (Fap 7,48-49). Pentru creştinii de la început, adevărata locuinţă a lui Dumnezeu, adevăratul templu nu era nici cel de la Ierusalim, nici templele păgâne, ci Fiul lui Dumnezeu făcut om. Cristos a spus: "Eu voi dărâma templul acesta făcut de mâini omeneşti şi-n trei zile voi ridica un altul care nu va fi făcut de mâini omeneşti" (Mc 14,58). "Dar El vorbea despre templul trupului său" (In 2,20). Cristos fusese nu numai templul, dar în acelaşi timp şi preot şi victimă şi altar. Cum însă creştinii sunt membrele trupului al cărui cap este Cristos, devin ei înşişi temple ale lui Dumnezeu, preoţi, altare şi jertfe vii. Sfântul Petru descria primilor creştini: "Şi voi ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos" (1Pt 2,5). Iar sfântul Pavel le scria Romanilor: "Vă îndemn aşadar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: acesta va fi din partea voastră un cult duhovnicesc" (Rom 12,1).

Faptul că şi creştini nu-şi construiau temple îi făceau pe păgânii timpului să-i acuze de ateism. Ceea ce însă nu însemnă că primii creştini nu se întruneau în anumite locuri pentru a săvârşi slujbele lor religioase.

1. Biserica

În mod cu totul excepţional în limba română cuvântul biserică provine de la cuvântul basilica. În schimb, aproape toate limbile pământului au preluat, în diferite forme, cuvântul latin ecclesia care la rândul său provine din cuvântul grecesc ekkaleo ce înseamnă a convoca, a chema. Aşadar biserica înseamnă în primul rând acel grup de oameni adunat din diferite părţi la chemarea lui Cristos. Cu acest înţeles îl foloseşte Cristos când spune: "Şi pe această piatră voi zidi Biserica mea". Ulterior a primit numele de biserică şi clădirea materială, vizibilă, în care creştinii se adunau pentru rugăciune şi slujbele religioase. Aceste clădiri materiale numite biserici au devenit semnul, simbolul Bisericii spirituale care este comuniunea creştinilor. Pentru Cina cea de Taină, adică pentru celebrarea primei liturghii, Isus a voit să aibă la dispoziţie o odaie mare cu covoare pe jos (Mt 14,1) şi împodobită (Lc 22,12). Sfântul Pavel a celebrat la Troa într-o odaie la etajul în care se găseau multe lumini (Fap 20,8). Aşadar la început şi în continuare în timpul prigoanelor, creştinii se adunau pentru slujbele religiose în casa unuia sau altuia dintre ei. Adunările creştinilor se ţineau în sala de la etaj rezervată şi astăzi marilor sărbători ale familiei. O asemenea casă se numea domus ecclesiae: casa adunării, sau domus dominica = casa Domnului, sau simplu ecclesia = Biserică. În limba greacă: oikia kyriake sau prescurtat kyriakon (= în limba latină dominicum). Termenul s-a aplicat la popoarele germanice Kirche, Church etc., şi la cele slave, în timp ce cuvântul ecclesiae a fost adoptat în limbile romanice.

În secolul al doilea, când numărul credincioşilor a crescut, aceste case donate de anumite familii, erau folosite în întregime sau cel puţin câteva camere exclusiv pentru cult. Ele purtau numele donatorilor. Mai târziu, când bisericile au primit nune de sfinţi, donatorii au intrat şi ei în calendarul sfinţilor. Ultima reformă liturgică i-a scos din calendar. Una din casele creştine transformată în biserică s-a descoperit la Dura Europos (Siria). Datează din anul 232 sau 233. În odaia cea mare se presupune că se celebra sfânta Liturghie. Una din camere a fost transformată în baptister. Aici se găseşte un vas baptismal în formă de sarcofag cu un baldachin aşezat pe două coloane. Pe pereţi se pot vedea pictate imagini biblice din Vechiul şi din Noul Testament.

După ce împăratul Constantin cel Mare a dat libertate creştinilor, aceştia au putut să-şi construiască biserici numeroase, grandioase, frumos împodobite. Ca model pentru noile biserici a fost luată bazilica romană, adică acele clădiri construite în epoca imperială, de obicei în apropierea forului, şi care serveau drept tribunale sau localuri pentru afaceri. Creştinii au evitat să ia drept model pentru lăcaşurile de cult templul păgân, întrucât templul păgân era de obicei mic: în ele se găseau statui ale zeului şi preoţii, poporul stând afară. Biserica în schimb trebuia să adăpostească tot poporul. Tot după pacea lui Constantin baptisterul a fost separat de biserică. Biserica era rezervată celebrării Liturghiei, iar baptisterul pregătirii catecumenilor şi celebrării Botezului. De asemenea, după pacea lui Constantin creştinii au început să se adune în mausoleele sau capelele de pe mormintele martirilor numite martyrion sau memoria pentru a se ruga sau a celebra Euharistia.

Călugării, care trăiau izolaţi de lume, aveau propriul lăcaş de cult numit oratoriu; era rezervat lor numai pentru rugăciune, după cum indică şi numele (oratoriu vine de la cuvântul orare = a se ruga). Pentru Liturghia de duminică monahii veneau la biserica parohială. Asemenea oratorii existau şi în casele unor creştini mai înstăriţi. Este echivalent cu capela. Fiindcă în oratoriul sfântului Filip Neri era foarte mult cultivată muzica, cuvântul oratoriu indică şi un gen muzical.

Merită să fie menţionate şi alte denumiri pe care uneori le poartă lăcaşurile de cult. Acestea sunt:

Templu (lat. templum ). Termenul vine de la grecescul temnein = a tăia, a separa şi iniţial desemna o bucată de pământ separat de restul terenului pentru a fi dedicat, ca pădure sacră sau ca edificiu, unei divinităţi. Creştinii de la început au folosit acest termen atribuindu-l numai lui Cristos şi comunităţii creştine. Dar mai târziu cuvântul a fost folosit în textele liturgice ale sfinţirii sau ale aniversării sfinţirii unei biserici.

Dom. Cuvântul derivă de la domus episcopalis (casa episcopului). Iniţial se referea la capela din casa episcopului. La începutul Evului Mediu, în unele părţi cuvântul s-a aplicat şi la biserica episcopului, fiind echivalat cu "catedrală". Unele biserici au primit acest titlu onorific fără a fi reşedinţă episcopală.

Colegiată. E biserica unui colegiu de canonici, alţii decât cei episcopali. În ţările germanice se mai spune şi Münster ( = lat. monasterium). Uneori asemenea biserici devenind reşedinţa episcopală, colegiată sau Münster este echivalent cu catedrală.

Criptă. Numele deriva de la camera mortuară unde era înmormântat un martir, numit şi martyrium sau confessio sau memoria. Ulterior, acesta s-a transformat în biserică. Deasupra criptei s-a construit prezbiteriul iar pardoseala bisericii s-a înălţat la acelaşi nivel. Între navată şi criptă s-a creat un spaţiu cu trepte încât să se poată coborî în criptă. Edificiul subteran amenajat sub biserică pentru celebrările liturgice se numeşte criptă chiar dacă acolo nu se găsesc morminte ale martirilor sau ale altor sfinţi.

Capelă. Cuvântul e diminutivul cuvântului latin cappa = mantie. E vorba de mantia pe care o îmbrăcau cei care spuneau oficiul în cor. Regii franci indicau cu acest cuvânt locul în care se păstra legendara mantie a sfântului Martin, episcop de Tours, la curtea regală din Paris (Sainte Chapelle). Apoi capele s-au numit lăcaşurile de cult de la palatele şi castelele seniorilor. Preoţii care le deserveau se numeau capelani, iar corurile care cântau în ele se numeau şi ele capele. Tot în Evul Mediu au început să se construiască, în bisericile mai mari, capele destinate oficierii botezului, spovezilor, adunărilor liturgice destinate unor grupuri mai restrânse. Astăzi, în general, prin cuvântul capelă se înţelege acel lăcaş de cult care nu are statutul juridic de parohie. Asemenea capele se găsesc la locurile de pelerinaj, în seminarii, spitale, închisori, cimitire.

Bazilică. Dacă în limba română, aşa cum am amintit, cuvântul biserică vine de la basilică şi nu de la ecclesia, cuvântul bazilică este atribuit unor biserici care, datorită importanţei şi valorii lor, se bucură de prerogative speciale. Ele sunt de două categorii: majore şi minore. Din prima categoria fac parte patru bazilici din Roma: S. Giovanni din Lateran, S. Pietro din Vatican, S. Maria Maggiore, S. Paolo Fuori le Mura. Din a doua categorie fac parte un număr mai mare de biserici, fie din Roma, fie din afara ei.

Catedrală. Biserica în care slujeşte episcopul se numeşte catedrală, întrucât în ea se află catedra, adică scaunul episcopal. Din cele mai vechi timpuri, înainte de a fi folosite ca lăcaşuri de cult, bisericile sunt binecuvântate sau sfinţite printr-o ceremonie specială.

Orice biserică poate fi numită casa Domnului întrucât Cristos este prezent în toate acţiunile liturgice; el a promis că atunci când doi sau mai mulţi se adună în numele lui este prezent şi el în mijlocul lor. Se poate spune astfel că nu biserica îi sfinţeşte pe oameni ci oamenii sfinţesc biserica.

Slujbele sfinte, inclusiv sfânta Liturghie, pot fi săvârşite nu numai în biserică, dar şi în aer liber, întrucât, aşa cum am amintit, întregul univers este casa lui Dumnezeu. De asemenea ele se pot săvârşi şi în case particulare, pentru sfânta Liturghie cerându-se aprobarea episcopului. Respectul faţă de sfânta Liturghie cere ca ea să nu se ţină niciodată în camera de dormit.

2. Componentele bisericii

Biserica materială este un semn al Bisericii în înţelesul strict şi adevărat al cuvântului, adică semn şi imagine a Bisericii ca trup mistic al lui Cristos. Dar după cum în Biserică, după învăţătura sfântului Pavel, sunt funcţii şi roluri diferite, la fel şi edificiul bisericii trebuie să reflecte această diversitate de funcţii şi roluri. De aceea, noua reformă liturgică stabileşte cu privire la modul de construire a bisericilor: "E necesar ca aspectul general al lăcaşului sfânt să fie de aşa natură încât să reflecte cumva adunarea întrunită, să permită participarea ordonată şi organică a tuturora şi să favorizeze desfăşurarea normală a funcţiilor fiecăruia" (IGMR 257). Ideea nu este nouă. Creştinii, în momentul în care au avut libertatea de a construi biserici, au ales ca model bazilica civilă romană, tocmai fiindcă această construcţie era aptă să reflecte şi să simbolizeze cel mai bine biserica vie adunată pentru celebrare şi diferitele funcţii şi servicii în Biserică.

Sfântul Paulin, descriind interpretarea spirituală a diferitelor părţi ale bazilicii din Nola, ne face cunoscut un text care se găsea scris pe un zid al acestei bazilici menit să amintească tuturor creştinilor semnificaţia bisericii: "Să-l rugăm, aşadar pe Domnul, ca în timp ce noi în interior, îi construim o locuinţă care se vede, el să construiască înăuntrul nostru acea locuinţă care nu se vede" (Ef 32).

Pentru a studia diferitele părţi care formează biserica trebuie să pornim deci de la studierea bazilicii romane ale cărei structuri biserica creştină le-a moştenit.

Atriul. Dintre bisericile mai recente puţine mai au această parte exterioară numită atrium pe care-l avea orice bazilică civilă romană; în schimb îl aveau toate bisericile de la început. Era o curte dreptunghiulară neacoperită, de obicei, înconjurată de porticuri. Adesea delimita o grădină (paradisus) bine îngrijită. Era un loc de popas ce invita la reculegere, înainte de a intra în casa Domnului. În mijloc se afla o fântână (cantharus) la care creştinii îşi spălau mâinile înainte de a participa la Euharistie; simbol al dorinţei de purificare.

Nartexul sau vestibulul. Partea atriului dinspre intrarea în bazilică se numea nartex. Aici era locul unde stăteau catecumenii şi păcătoşii care făceau pocăinţă publică, după ce erau invitaţi, la sfârşitul liturghiei cuvântului, să părăsească adunarea.

Intrarea. Intrarea în biserică se face de obicei prin trei portalii corespunzătoare celor trei navate. Ele au o semnificaţie spirituală: simbolizează, după cum explică sfântul Paulin de Nola, cele trei sacramente ale iniţierii; Botezul, Mirul şi Euharistia prin care se intră în împărăţia lui Dumnezeu.

Navatele. Corpul bazilicii preluat de biserica creştină e împărţit prin coloane în trei spaţii sau navate, uneori chiar cinci. În navata centrală, cea mai mare, iau loc creştinii care participă la Liturghie. În unele părţi se menţine şi astăzi disciplina veche: bărbaţii ocupă jumătate din navată, femeile cealaltă jumătate. Aşa era şi la sinagogă. Motivul era simplu. Sfântul Augustin scrie că o pietate sănătoasă cere separarea persoanelor de sex diferit în biserică. Tradiţia apostolică a sfântului Ipolit de asemenea consideră necesară o asemenea separaţie pentru ca sărutul păcii să-şi păstreze caracterul de rit liturgic. Sfântul Grigore Nisenul, către 38l-382, mai aduce un motiv de ordin practic: despărţind mulţimea în două, bărbaţi şi femei, reuşeşte să formeze două coruri care se roagă foarte bine alternativ. Normele liturgice actuale nu mai prevăd nimic în această privinţă.

Transeptul. Transeptul este navata transversală situată între navatele centrale şi prezbiteriu. Această navată transversală împreună cu cea longitudinală îi dă bisericii forma de cruce. Când navata longitudinală este mai mare decât cea transversală, avem crucea latină. Când navatele sunt egale, avem crucea greacă. În această formă a Bisericii creştinii pot vedea imaginea lui Cristos răstignit. Prezbiteriul reprezintă capul lui Cristos; el este în acelaşi timp capul bisericii, avându-i pe credincioşi drept membre. Privirile credincioşilor sunt orientate (adică îndreptate spre Orient) către acest cap simbolic, care este partea principală a bisericii de unde provin harurile jertfei euharistice.

Transeptul nu există la bazilica romană şi nu se ştie exact ce motiv a avut el (navata transversală) la origine. Se poate presupune că era locul rezervat călugărilor şi călugăriţelor care participau împreună cu toată lumea la Liturghie: călugării în partea bărbaţilor, iar călugăritele în partea femeilor. Astfel ei erau animatorii celor două coruri la celebrările liturgice. Cel puţin aşa rezultă din cuvintele scrise de sfântul Nichita Remesianul în cartea "De lapsu virginis consacratae": "Nu ar fi trebuit să-ţi aminteşti de acel loc separat unde stăteai în biserică şi unde călugăriţele şi matroanele nobile mai sfinte şi mai demne decât tine se îmbulzeau să intre pentru a-ţi cere sărutul păcii?"

Aşadar transeptul era locul rezervat celor care formau "schola cantorum" având rolul de a anima cântul în biserică: călugări şi călugăriţe, sau alte grupuri de creştini în lipsa acestora. Mai târziu, în secolul al XVI-lea, s-a construit aşa numitul cor (cafas) sus, la intrarea în biserică, iar schola cantorum s-a îndepărtat de altar, creându-se o punte aeriană peste capetele credincioşilor prin dialogul cântat cu preotul de la cealaltă extremitate a bisericii. Acest inconvenient vrea să-l înlăture actuală legislaţie liturgică, stabilind următoarele: "Schola cantorum, ţinându-se cont de structura fiecărei biserici, să fie plasată în aşa fel încât să pună clar în evidenţă natura sa: şi anume că ea face parte din adunarea credincioşilor şi că împlineşte un serviciu special; să fie înlesnită împlinirea serviciului liturgic şi să fie uşurată pentru fiecare din membrii ei participarea la Liturghie, adică participarea sacramentală" (Principiile şi normele Liturghierului Roman, 274).

Prezbiteriul sau absida. La extremitatea opusă a intrării se află prezbiteriul. De fapt, prezbiteriul e absida semicirculară a bazilicii romane în care se află catedra sau scaunul celui care prezida o adunare sau un proces şi banca de piatră semicirculară pe lângă perete pentru cei care îl asistau. În biserica creştină acest spaţiu puţin înălţat faţă de restul bisericii a fost rezervat totdeauna clerului şi celor care slujesc la sfânta Liturghie. În fundul absidei se află catedra sau scaunul rezervat episcopului. Banca circulară era rezervată preoţilor. La extremitatea exterioară a absidei se află altarul. În faţa altarului un spaţiu care înainta spre transept era rezervat diaconilor şi altor deservenţi care stăteau totdeauna în picioare. Prezbiteriul era înconjurat de un grilaj care se va transforma mai târziu în banca de împărtăşanie în Occident şi în iconostas în Orient. Dispoziţiile liturgice în vigoare prevăd ca prezbiteriul să se deosebească de navata bisericii fie prin faptul că e mai ridicat, fie prin structuri şi ornamentaţii speciale. El rămâne în continuare rezervat clerului şi celor care îndeplinesc un serviciu liturgic. Femeilor li se pot încredinţa servicii care sunt în afara prezbiteriului: serviciul de comentator, cel de strângere a colectei, de primire a credincioşilor şi menţinere a ordinii în biserică.

Chiar de la început bisericile au fost construite în general cu prezbiteriul spre răsărit. Motivul îl găsim în evanghelia sfântului Matei (24,27): "După cum fulgerul iese de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului". De aceea în absidă este pictată crucea glorioasă şi victorioasă care va apărea pe cer la sfârşitul lumii, sau Cristos Pantocrator aşteptat să apară pe norii cerului.

Altarul. În prezbiteriu se află altarul. Acesta este obiectul cel mai sfânt şi vrednic de cinste dintre toate lucrurile care se găsesc în biserică. Spre el trebuie să se îndrepte în mod spontan privirile tuturor credincioşilor care se găsesc în biserică. Altarul este în primul rând masa Domnului (trapeza), adică masa ospăţului sau a cinei la care preotul, reprezentantul lui Cristos, săvârşeşte ceea ce însuşi Domnul a săvârşit la cina cea de taină dând poruncă ucenicilor săi să săvârşească în amintirea sa ceea ce el a săvârşit. Creştinii sunt invitaţi să se hrănească cu Trupul şi Sângele Domnului de pe masa ospăţului euharistic. În acelaşi timp altarul este locul unde se săvârşeşte jertfa lui Cristos de pe cruce, care a dus la desăvârşire toate jertfele Vechiului Testament. La început, altarul era o masă obişnuită de lemn pe care creştinii o foloseau în casele lor. Dar foarte curând, pentru celebrarea euharistiei se va folosi o masă specială pentru aceasta, devenind astfel obiect liturgic. Sfântul Paul o numeşte trapeza kyriu = masa Domnului (1Cor 10,21). Dacă până la pacea lui Constantin toate altarele erau făcute din lemn, de acum încolo începe să fie folosită piatra tot mai mult în construirea altarelor. Altarul de piatră se potrivea mai bine cu noile bazilici care se construiau acum. În plus, multe altare păgâne erau transformate acum în altare creştine. Altarul este simbolul lui Cristos preot, victimă şi altar. Piatra îl simbolizează mai bine pe Cristos. Moise a făcut să izvorască apă din stâncă, iar această "stâncă era Cristos", scrie sfântul Pavel. De asemenea altarul de piatră îl simbolizează mai bine pe Cristos numit adesea în Sfânta Scriptură piatra de temelie sau piatra din capul unghiului. Tot cu începere din secolul al IV-lea bisericile au început să fie construite pe mormintele martirilor. Moaştele lor se aflau sub altar sau lângă altar. În felul acesta se scotea în evidenţă legătura dintre jertfa lui Cristos şi jertfa martirilor sau, mai exact, se scotea în evidentă unica jertfă a lui Cristos care continuă să se sacrifice în mădularele sale care sunt martirii.

Iniţial era un singur altar în biserică. Motivul pentru care era un singur altar îl găsim, de pildă, la sfântul Ciprian. Trebuie să fie un singur altar pentru că: "Dumnezeu este unul, Cristos este unul, Biserica ... întemeiată de glasul Domnului pe piatră este una" (Ep 40,5).

În Occident, obiceiul de a se construi mai multe altare în aceeaşi biserică s-a introdus pe vremea papei Simmacus (+ 514). Acest lucru a fost determinat de creşterea numărului preoţilor, de înmulţirea liturghiilor pentru morţi şi de răspândirea cultului sfinţilor. Cu cât sfinţii deveneau mai numeroşi, cu atât numărul altarelor sfinţilor era mai mare. Întotdeauna a existat aşa-numitul altar mare, care avea un loc şi o importantă deosebită faţă de celelalte altare, numite altare mici. În prezent se recomandă ca altarele mici să fie cât mai puţine, iar în bisericile noi să fie aşezate în capele oarecum separate de navata bisericii.

La început altarul era aşezat la intrarea în prezbiteriu. având deasupra un baldachin sprijinit pe patru coloane numite ciborium. Episcopul sau preotul celebra cu faţa spre apus, deci cu faţa spre popor. Mai întâi în Orient, apoi în sec. V-VII în Occident, s-a introdus obiceiul ca şi celebrantul să oficieze cu faţa spre Răsărit, întorcându-se cu spatele spre popor. Ulterior altarul s-a lipit de peretele prezbiteriului, îndepărtându-se de popor. Ultima reformă liturgică prevede ca altarul mare să fie construit distanţat de perete pentru ca să poată fi înconjurat cu uşurinţă şi să se poată celebra cu faţa spre popor. Nu este greşit însă dacă a doua parte a liturghiei e celebrată cu spatele la popor. Altarul poate să fie fix sau mobil. Altarul fix, spre deosebire de cel mobil, este construit astfel încât nu poate fi mişcat din loc. Masa altarului fix trebuie să fie de piatră naturală, picioarele pot fi şi din alte materiale solide. Altarul mobil poate fi făcut din orice material solid şi demn de a fi folosit în biserică. Nu este nevoie de introdus în el o piatră consacrată.

Altarul, fie fix, fie mobil, poate fi consacrat sau numai binecuvântat. În mod normal, altarul mare trebuie să fie fix şi consacrat.

Demnitatea altarului constă în faptul că el este masa Domnului. Prin urmare, dacă din cele mai vechi timpuri se ridică altare pe mormintele martirilor, nu sunt trupurile martirilor care aduc cinstea altarului, ci mai degrabă este altarul care aduce cinste mormintelor martirilor. Tocmai pentru a cinsti trupurile martirilor şi ale altor sfinţi şi pentru a scoate în evidenţă faptul că jertfa membrelor Trupului lui Cristos îşi are izvorul şi semnificaţia în jertfa lui Cristos, capul acestui trup, se cuvine ca altarul să fie ridicat pe mormintele martirilor sau să fie aşezate relicve ale lor sub altar, astfel încât "aceste victime victorioase să se afle în locul în care Cristos se oferă ca victimă. El totuşi stă pe altar, deoarece a suferit pentru toţi; aceştia, întrucât au fost răscumpăraţi prin patima sa vor fi aşezaţi sub altar" (Sfântul Ambroziu). Aşezarea martirilor sub altar corespunde vedeniei apostolului Ioan din Apocalips: "Am văzut sub altar sufletele celor care au fost jertfiţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia dată pentru el" (Ap 6,9).

Chiar dacă un altar se ridică în cinstea unui sfânt, trebuie precizat că din natura sa altarul este închinat numai lui Dumnezeu; întrucât numai lui Dumnezeu îi este oferită jertfa euharistică. E ceea ce învaţă sfântul Augustin: "Noi dedicăm altare nu martirilor, ci Dumnezeului martirilor, chiar dacă o facem în amintirea martirilor". Pentru acest motiv pe masa altarului nu trebuiesc aşezate nici statui, nici icoane, nici relicve ale sfinţilor pentru a fi onorate de credincioşi.

Dacă se consideră oportun, se poate menţine tradiţia liturgică romană de a aşeza relicve ale martirilor sau ale altor sfinţi sub altare, cu următoarele precizări:
- relicvele să aibă atari dimensiuni încât să apară că este vorba de părţi ale trupului omenesc. Prin urmare să se evite expunerea unor fragmente minuscule din corpul unuia sau al mai multor sfinţi.
- să se acorde grijă deosebită autenticităţii relicvelor. Să se lase mai degrabă altarul fără relicve decât să se folosească relicve de provenienţă nesigură.
- relicvele nu trebuiesc aşezate nici pe altar, nici introduse sub masa altarului, ci aşezate sub altar într-o casetă adaptată la forma şi dimensiunea altarului.

Fiind altarul simbolul lui Cristos şi locul unde se săvârşeşte jertfa de pe Calvar, Biserica îl înconjoară cu tot respectul. Astfel, în semn de respect, preotul se înclină profund în faţa lui, îl sărută când începe şi se termină Liturghia şi îl tămâiază. Tot în semn de respect trebuie evitat să se aşeze pe el alte lucruri în afară de cele necesare pentru Liturghie. După cum am amintit, în trecut era construit un baldachin, numit ciborium, deasupra altarului, simbolul lui Cristos. Era o recunoaşte a regalităţii lui Cristos întrucât asemenea baldachine se găseau deasupra tronurilor regale: erau semnul regalităţii.

De asemenea, anumite obiecte de pe altar sau din preajma altarului sunt menite să scoată în evidenţă demnitatea altarului. Astfel avem:

Faţa de altar. Că masa altarului a fost chiar de la început învelită nu încape îndoială întrucât şi romanii aveau obiceiul să-şi acopere mesele. Cea mai veche mărturie cu privire la faţa de altar o găsim într-o carte apocrifă de la sfârşitul secolului al II-lea numită "Acta Thomae". Era folosită la început o singură faţă de altar care era întinsă la începutul Liturghiei euharistice şi luată jos când se termina Liturghia. Această tradiţie a mai rămas astăzi doar în Joia şi Vinerea Sfântă. Era confecţionată din pânză albă de in. Deoarece din in era pânza sau giulgiul în care fusese înfăşurat trupul lui Isus, era normal ca şi pânza care acoperea altarul, simbolul lui Cristos, şi pe care este aşezat trupul euharistic al lui Cristos să fie din in. Pentru acest motiv se numea corporal sau giulgiu (sindon). De prin secolul al VIII-lea au început să se folosească mai multe feţe de altar: două sau patru. Era o măsură de prevedere: în caz că este răsturnat potirul, Sângele Domnului să fie absorbit şi să nu se verse în afara altarului. Încă din secolul al VI-lea s-a introdus obiceiul ca altarul să fie acoperit cu o scoarţă de mătase sau din alt material preţios, brodat sau înflorat.

În prezent normele liturgice prescriu să se folosească măcar o faţă de altar atunci când se celebrează sfânta Liturghie, se distribuie sfânta Împărtăşanie sau este sfântul Sacrament pentru adoraţie.

Crucea. Pentru a scoate în evidenţă faptul că la sfânta Liturghie este celebrată jertfa lui Cristos de pe cruce, este prevăzut ca pe altar sau în apropierea altarului să se afle în timpul Liturghiei o cruce astfel aşezată încât să fie cu uşurinţă văzută de adunarea credincioşilor. Poate să fie şi crucea purtată în procesiune la sfânta Liturghie. Obiceiul de a aşeza o cruce pe altar între două lumânări s-a generalizat în secolul al XIII-lea.

Lumânările. Prezenţa lumânărilor aprinse pe masă este şi astăzi un semn de cinste acordată celor invitaţi la un ospăţ sau marchează o sărbătoare de familie. Nu se ştie când şi cum s-a introdus folosirea lumânărilor la sfânta Liturghie. Se presupune că s-a început cu preluarea unui element din ceremonialul roman: unii înalţi magistraţi intrau în sala de audienţe însoţiţi de făclii aprinse şi de, un funcţionar care purta cartea legii. Cartea era aşezată pe o masă în faţa magistratului, iar făcliile aprinse erau aşezate de o parte şi de alta. La fel se petreceau lucrurile în ceremonialul papal în Evul Mediu timpuriu. Şapte acoliţi purtau în faţa papei făclii până la altar. În timpul Liturghiei trei erau aşezate de o parte, patru de cealaltă parte a altarului. În secolul al XI-lea lumânările încep să fie aşezate pe altar.

Conform normelor liturgice, la sfânta Liturghie trebuie aprinse pe altar sau lângă altar două, patru sau şase lumânări. Dacă celebrează episcopul diecezei se vor aprinde şapte lumânări. De asemenea trebuie aprinse lumânări când se distribuie sfânta împărtăşanie în biserică sau în alt loc. Când este expus sfântul Sacrament pentru adoraţie cu monstranta, se aprind patru sau şase lumânări, iar când este expus cu pixida se aprind cel puţin două lumânări.

Lumânările aprinse la altar au un simbolism deosebit de frumos. Consumându-se pentru a produce flacără, amintesc de jertfa lui Cristos care se consumă pe altar, la care creştinii trebuie să alăture jertfa propriei lor vieţi. "Lumânarea trimite cu gândul la flacăra pentru care este destinată. Aceasta nu este o ofrandă care se păstrează intactă, dar este o ofrandă destinată să se consume pentru a dărui lumină în jurul ei. Jertfa de sine, lumină pentru altul iată ce vrea să simbolizeze lumânarea." (Paul VI, 2 februarie l967).

Aşezarea unei lumânări sau a două lumânări pe altar nu este recomandată. E mai recomandat să se realizeze o barieră de lumină care să atragă atenţia fără a deranja, sugerând un zid discret de lumină care să scoată în evidenţă locul unde se săvârşeşte acţiunea sacră, separându-l de restul bisericii.

Florile. Prezenţa florilor la altar sau în apropierea altarului în semn de veneraţie este atestată din cele mai vechi timpuri ale Bisericii. "Traditio Apostolica" recomandă să se ofere la altar trandafiri şi crini şi nu alt fel de flori. Cum mormintele martirilor erau cinstite prin punerea de flori şi stropirea cu parfum de flori, era normal ca florile să fie aşezate pe altarele construite deasupra mormintelor. Sfântul Augustin descrie o scenă în care spune că un creştin, după ce s-a rugat la altarul sfântului Ştefan, a luat câteva flori de la altarul sfântului şi apoi a plecat.

Amvonul şi pupitrul. Liturghia are două părţi: liturgia Cuvântului lui Dumnezeu şi liturgia euharistică. La fiecare dintre ele se oferă credincioşilor o hrană sufletească. E normal, prin urmare, ca fiecare să aibă la dispoziţie o masă. Dacă pentru euharistie masa este altarul, pentru Cuvântul lui Dumnezeu masa este locul de unde se vesteşte sfânta Scriptură.

Iniţial locul de unde se proclama şi se explica Evanghelia era catedra episcopului sau, pentru celelalte lecturi, scaunele preoţilor şi ale celorlalţi clerici. Când mai târziu bisericile s-au mărit, din motive de acustică, s-a simţit nevoia ca lecturile biblice să se facă dintr-un loc mai aproape de popor. Astfel au început să se facă la balustrada presbiteriului care a fost deplasată spre navata centrală, depăşind uneori linia transeptului. La această balustradă s-a ridicat o estradă la care se ajungea pe nişte trepte. Această estradă se numea amvon (de la cuvântul grecesc anabanein = a urca). Adesea se construiau două amvoane; cel din dreapta destinat Evangheliei, cel din stânga celorlalte lecturi biblice şi psalmului responsorial sau gradualului. În Orient s-a preferat amvonul de formă rotundă, în Occident de formă dreptunghiulară. Spaţiul dintre cele două amvoane era rezervat corului - schola cantorum. Cartea sfântă era aşezată de obicei pe aripile întinse ale unui vultur: imaginea era inspirată din Apocalipsă.

În Evul Mediu, odată cu apariţia catedralelor uriaşe, s-au construit amvoane mobile numite pupitre, care erau împinse către mijlocul bisericii. Din sec. al XIV-lea acestea au fost fixate pe o coloană sau pe un zid al navatei şi prevăzute cu un baldachin având importante efecte acustice. În cele din urmă pupitrele s-au generalizat. După Conciliul II din Vatican se încearcă o recuperare a amvonului.

În amenajarea amvonului (pot fi şi două) lucrul cel mai important de care trebuie ţinut cont este ca cel care citeşte să fie văzut şi auzit cu uşurinţă de către credincioşi. Trebuie să fie fix nu mobil, frumos, curat, demn de Cuvântul lui Dumnezeu şi, prin construcţia sa, să apară legătura lui cu masa euharistică, adică cu altarul. El trebuie să fie suficient de spaţios pentru ca atunci când este cazul, să încapă mai mulţi lectori. De la amvon sau de la pupitru se citesc lecturi biblice, psalmi responsoriali şi preconiul pascal, se ţine omilia şi rugăciunea credincioşilor; dar nu urcă pe el cântăreţul, comentatorul, nici nu se fac de pe el anunţuri. Refolosirea amvonului nu exclude folosirea pupitrului dacă el este funcţional. De cele mai multe ori acesta este abandonat pentru faptul că este situat sus, peste capetele oamenilor, lăsând impresia că cel care citeşte priveşte lumea de sus. În realitate, prin poziţia înaltă nu este onorat un lector ci Cuvântul lui Dumnezeu care vine de sus, de la Părintele luminilor. Vălul de culoarea zilei care acoperă pupitrul amvonului arată că acesta este un obiect liturgic. Nu se recomandă câtuşi de puţin să se citească lecturile de la amvon şi apoi să se ţină omilia de la pupitru.

Scaunul celebrantului şi Catedra episcopului. Împreună cu altarul, în presbiteriu s-a aflat întotdeauna scaunul de la care celebrantul prezidează adunarea liturgică. Poziţia normală este cu faţa spre popor şi cât mai aproape de popor. Normele liturgice stabilesc ca scaunul celebrantului să nu aibă aspect de tron.

Scaunul de la care prezidează episcopul se numeşte catedră (cathedra) deoarece, în mod obişnuit, episcopul învăţa poporul de la acest scaun şi nu de la amvon. Din cele mai vechi timpuri, scaunul episcopului avea o notă de distincţie, era tapiţat cu stofe alese şi prevăzut cu pernuţe, după uzanţele timpului. Avea o poziţie mai înaltă spre a scoate în evidenţă funcţia deosebită a episcopului, astfel încât, notează sfântul Augustin, episcopul putea să-i vadă şi să-i supravegheze pe toţi cei prezenţi în catedrală. Era normal de vreme ce episcop în traducere înseamnă tocmai supraveghetor. Importanţa scaunului episcopal, care după normele în vigoare nu trebuie să mai aibă baldachin, a fost şi este scoasă în evidenţă de un rit special, care are loc în cadrul ceremoniilor de instalare a unui nou episcop, numit întronizare sau înscăunare.

Scaunele din biserică au şi rolul de a scoate în evidenţă caracterul ierarhic al Bisericii. Ca atare scaunul episcopal catedra - scaunul preotului celebrant, scaunele slujitorilor, scaunele credincioşilor trebuie să se diferenţieze între ele prin dimensiuni, poziţii, format. Poziţia mai înaltă pe care o ocupă scaunul celebrantului nu poate fi motiv de mărire deşartă sau de umilire a celor prezenţi. Sfântul Augustin scrie: "E necesar ca în adunarea creştinilor capii poporului să stea într-un loc mai înalt, să se distingă prin însuşi scaunul lor şi funcţia lor să iasă suficient în evidenţă; nu e necesar însă să se umfle în pene la scaunul lor" (Sermo 95,5).

Sacristia (în lat. secretarium). Este camera unde se păstrează veşmintele sfinte şi unde slujitorii sacri se îmbracă pentru diferitele celebrări liturgice. În antichitate bisericile mai importante aveau două sacristii; în una din ele, în general era păstrată sfânta Euharistie iar în cealaltă cărţile sfinte şi veşmintele. În bazilicile romane, sacristia era de obicei în stânga atriumului, în afara bazilicii propriu-zise, şi era atât de spaţioasă încât se puteau ţine în ea sinoade episcopale. Într-un colţ al sacristiei sau chiar lângă altar se poate vedea o gaură în perete sau în podea, cu un canal ce duce spre un bazin în pământ. E destinată lucrurilor sacre care nu se mai utilizează: apei sfinţite, apei de Botez, cea de la spălarea mâinilor la Liturghie, cenuşii sfinţite, untdelemnului înmuiat în vată, etc.

Clopotele şi clopotniţa. Romanii, pentru a da diferite semnale, foloseau diferite instrumente confecţionate din metal care, prin lovire, scoteau sunete. Probabil că le foloseau şi creştinii la slujbele lor, deoarece un mare număr de asemenea instrumente au fost găsite în catacombe.

Clopotele au fost folosite începând cu sec. al V-lea mai întâi în mănăstiri pentru a-i chema pe călugări la activităţile comune. În biserici au fost folosite pentru prima dată în Campania, Italia, de sfântul Paulin de Nola. La Roma clopotele au fost introduse în sec. al VIII-lea. Chiar de la început s-a obişnuit să se încrusteze pe ele motive ornamentale, figuri de sfinţi şi inscripţii sau rugăciuni, ca de pildă: Protege prece pia quos convoco, Sancta Maria (Sfântă Marie, ocroteşte-i cu rugăciunea ta milostivă pe cei pe care îi chem). Clopotele sunt folosite nu numai pentru a anunţa ora serviciilor religioase, dar şi pentru a vesti un deces (în trecut se vestea astfel şi intrarea unui creştin în agonie pentru ca toată comunitatea să se roage pentru el, şi chiar venirea unui copil pe lume), pentru îndepărtarea furtunii şi grindinei sau, mai exact, a duhurilor rele care, potrivit credinţei medievale, provocau asemenea fenomene, pentru a da o notă de bucurie în anumite împrejurări solemne din viaţa comunităţii creştine, pentru a vesti postul sau o sărbătoare din ziua următoare.

Din sec. al XII-lea, când au început să fie ridicate speciile euharistice la prefacere spre a fi adorate, s-a introdus şi folosirea clopotelor spre a atenţiona credincioşii la momentele mai importante ale Liturghiei sau la trecerea preotului cu sfânta Euharistie purtată la bolnavi.

Toaca. Prin faptul că e folosită numai în Săptămâna Mare, a cărei Liturgie a păstrat neatinse multe din trăsăturile ei, poate fi considerată drept instrumentul care a fost folosit înainte de introducerea clopotului. Bătăile ei puteau fi percepute mult mai uşor în catacombe decât bătăile instrumentelor de metal.

Clopotniţa este o construcţie înaltă în formă de turn destinată să facă auzit cât mai departe sunetul clopotelor şi invitaţia Bisericii. E o creaţie pur creştină şi nu trece dincolo de secolul al VIII-lea. Probabil că la început clopotele erau instalate în vechile turnuri de apărare care ulterior au luat numele de clopotniţă. Iniţial se construia un singur turn. Ulterior două sau chiar trei. Cele mai înalte turnuri de biserică din lume sunt: turnul catedralei din Ulm (160 m) şi cele două turnuri ale catedralei din Köln (156 m şi respectiv 147 m). Pe vârful clopotniţei se află crucea iar deasupra crucii, din Evul Mediu, la unele biserici s-a aşezat un cocoş din metal sau alt material, simbol al vegherii şi al curajului. Cu cântecul său matinal, la ceasul învierii lui Cristos el vesteşte retragerea întunericului şi reîntoarcerea luminii.

Clopotniţa şi clopotele au fost considerate întotdeauna lucruri sfinte. În temelia clopotniţei se puneau moaşte de sfinţi, iar pentru clopote este prevăzută o binecuvântare specială.

Primul rit al binecuvântării clopotului îl găsim în sec. al VIII-lea în Sacramentarul gelzian, fiind probabil de origine galicană. Era prevăzută ungerea cu sfânta crismă. Apoi, nu se ştie din ce motiv, s-a introdus ungerea cu untdelemnul catecumenilor şi, în cele din urmă cu untdelemnul bolnavilor. Fiind vorba de asemenea ungeri, imaginaţia populară a văzut în acest rit ceva asemănător cu ritul botezului, fapt pentru care a introdus la binecuvântarea clopotelor anumite elemente preluate de la Botez: spălarea clopotelor, prezenţa lumânărilor, a pânzei albe etc.

Sunetele clopotelor armonizate între ele, în special atunci când se adaugă şi sunetul orgii, pot oferi un adevărat concert muzical.

Baptisterul. Dată fiind importanţa Botezului în viaţa Bisericii, este normală preocuparea creştinilor de a amenaja un loc corespunzător pentru celebrarea acestui sacrament. Putem presupune că iniţial, în afara cazului când catecumenii mergeau la anumite ape curgătoare, de pildă la Iordan (apa curgătoare, sau apa vie, era simbolul vieţii supranaturale pe care Duhul Sfânt o acorda celui care primea acest sacrament) pentru administrarea Botezului, care se făcea în mod normal prin scufundare, se folosea sala de baie sau bazinul din mijlocul atriumului destinat să colecteze apa de ploaie (impluvium). Dar din sec. al II-lea deja, documentele vorbesc despre un spaţiu sacru special amenajat pentru administrarea acestui sacrament, numit baptister. E cunoscut baptisterul care exista în "domus ecclesiae" de la Dura Europos.

Când au început să se construiască bazilicile, baptisterul nu a mai fost plasat în interiorul ci în apropierea bazilicii, de obicei la intrarea acesteia. În el se făcea pregătirea catecumenilor şi era apoi administrat Botezul. Întrucât episcopul era cel care făcea botezurile, exista un singur baptister pe lângă fiecare catedrală. Forma baptisteriului era poligonală iar uneori şi circulară şi era ornamentat cu scene biblice referitoare la botez. Bazinul în care era scufundat cel care se boteza nu era la suprafaţă ci săpat în pământ, asemenea unui mormânt. Se ştie, de pildă, că cel de la Dura Europos avea forma unui sarcofag. Inspiraţia provenea de la sfântul Pavel: "... fiind îngropaţi împreuna cu el (cu Cristos) prin botez şi înviaţi în el şi împreună cu el prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care l-a înviat din morţi" (Col 2,12); "Noi deci, prin botezul întru moartea lui, am fost îngropaţi împreună cu el, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi, prin mărirea Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă" (Rom 6,4). "Fons sepultura est" scria Sfântul Ambroziu.

Bazinul avea uneori formă hexagonală, dar de cele mai multe ori, în special în Occident, formă octogonală (opt laturi) ca şi edificiul baptisteriului. Numărul opt este un număr simbolic: este simbolul infinitului, al veşniciei. Sfântul Ambroziu îl explică astfel: după cum prima creaţie s-a săvârşit în şapte zile, noua creaţie, care se realizează prin renaşterea botezului, se săvârşeşte în opt zile. Numărul opt este simbolul învierii lui Cristos care a avut loc în ziua a opta.

Pentru coborâre şi urcare erau de obicei trei trepte simbolizând: fie cele trei scufundări, fie cele trei lepădări, fie cele trei mărturisiri de credinţă în numele celor trei Persoane divine, fie cele trei zile pe care Cristos le-a petrecut în mormânt.

Apa venea în bazin pe o conductă şi se evacua pe altă conductă creând imaginea apei curgătoare sau a apei vii despre care Cristos vorbea samaritencei, sau a apei Iordanului.

Orice baptister avea două uşi principale: una la Apus pe care catecumenul intra întorcând spatele Apusului, care simboliza întunericul lumii şi una la Răsărit pe care noul botezat ieşea îndreptându-se astfel spre Răsărit, simbolul lui Cristos, Lumina lumii, care din această direcţie avea să apară la a doua sa venire. Când, ulterior, nu s-au mai botezat adulţi, ci numai copii, botezul a început să nu se mai facă, în Occident, prin scufundare, ci prin turnare. Acest lucru a început în ţările mai reci prin sec. IX-X. În ţările mai calde, de pildă în Italia, botezul prin scufundare s-a practicat până în secolul al XIII-lea. Noua formă de administrare a botezului a adus cu sine unele modificări în structura baptisteriului.

Dacă mai înainte baptisterul avea dimensiuni atât de mari încât se puteau ţine în el sinoade episcopale, de acum înainte el va fi redus la un spaţiu restrâns situat în interiorul bisericii, de obicei la intrare, iar bazinul baptismal a fost redus la o cristelniţă de proporţii reduse.

Normele actuale precizează că "fons baptismalis" (cristelniţa) poate să fie aşezat într-o capelă în interiorul sau în afara bisericii, sau într-o parte oarecare a bisericii vizibilă şi adaptată celebrărilor comunitare. Locul destinat botezului să fie amenajat şi înfrumuseţat cu grijă, pentru a scoate în evidenţă demnitatea acestui sacrament.

Baptisterul trebuie să se afle în fiecare biserică parohială, iar cu aprobarea episcopului şi în alte biserici din cadrul parohiei. În baptister trebuie să stea lumânarea pascală, adusă aici la sfârşitul timpului pascal. Stă aprinsă în timpul celebrării Botezului şi de la ea se aprind lumânările celor care se botează.

Aşa cum în primele veacuri ale creştinismului era obiceiul ca neofiţii să facă în fiecare zi până la Duminica Albă procesiunea în cântări de psalmi la baptister, la fel se recomandă foarte călduros şi în prezent ca, acolo unde este obiceiul, să se celebreze în ziua de Paşti vesperele baptismale cu procesiunea corespunzătoare.

Tabernacolul. Păstrarea ostiilor consacrate destinate în special împărtăşirii bolnavilor şi a muribunzilor a cunoscut în decursul veacurilor diferite locuri şi diferite forme. Sfântul Iustin scria în sec. al II-lea că după celebrarea Liturghiei diaconii duceau Sfânta Împărtăşanie celor absenţi.

Mai mult, în primele veacuri creştinii puteau păstra acasă sfânta Împărtăşanie şi o luau singuri zilnic, mai ales în timpul prigoanelor. Sfântul Ipolit îi avertiza pe la anul 200 pe creştinii din Roma să fie atenţi "ca nu cumva să mănânce din Euharistie vreun păgân sau vreun şoarece sau vreun alt animal sau să cadă şi să se piardă din ea". După cum ne informează Sfântul Ciprian: "Euharistia era învelită de creştini într-o pânză albă de in şi păstrată într-o casetă, care la rândul ei era ţinută la loc sigur într-un dulap".

Cum se păstra Euharistia în biserici? Primele informaţii în această privinţă ni le dau Constituţiile apostolice: în Orient Euharistia era păstrată într-o încăpere de lângă prezbiteriu numită pastoforia. În Occident această încăpere se numea secretarium sau sacrarium (sacristia). Cheile le ţineau diaconii, ei având din cele mai vechi timpuri misiunea de a administra Sfânta Împărtăşanie. În această încăpere, Euharistia era păstrată într-un dulap.

Din sec. al V-lea există mărturii că Euharistia se păstra în unele biserici într-un porumbel în general de aur atârnat cu lănţişoare de bolta ciboriului deasupra altarului. Porumbelul nu a fost ales la întâmplare. El amintea de Duhul Sfânt prin care se formase trupul fizic al lui Cristos în sânul Fecioarei Maria şi prin lucrarea căruia se formează trupul sacramental al lui Cristos în Euharistie. Pe spatele porumbelului era un căpăcel care permitea introducerea unei mici pixide cu o ostie sau două. Alteori în locul porumbelului era atârnată o pixidă. Un văl alb acoperea porumbelul sau pixida. Acest văl se numea tabernaculum (tabernacol).

În secolul al IX-lea pentru prima dată Euharistia începe să fie păstrata chiar pe altar. Pixida cu ostii consacrate se ţinea în aşa numitul propitiatorium (chivot) care ar putea fi considerat strămoşul tabernacolului de astăzi. După anul 1000 Euharistia s-a păstrat în diverse forme: în propitiatorium pe altar; în porumbel sau pixidă, deasupra altarului; în sacristie; în tabernacole săpate în zidul bisericii în dreapta altarului; din secolul al XIV-lea în nişte tabernacole în formă de turn sau de monstranţe uriaşe situate între altar şi peretele din spate; în cele din urnă, în secolul al XVI-lea, din iniţiativa episcopului de Verona Matteo Gibertti şi prin zelul Sfântului Carol Boromeu, tabernacolul din spate a ajuns să fie aşezat chiar pe masa altarului în faţa celebrantului. În această formă s-a menţinut până în zilele noastre.

Conform normelor liturgice actuale, locul unde se păstrează Sfânta Euharistie trebuie să se distingă prin nobleţe şi prin frumuseţe. Se recomandă cu căldură ca locul să fie adaptat pentru rugăciunea personală a credincioşilor care vor să se închine lui Cristos prezent în Sfânta Euharistie. În acest scop, bisericile în care se celebrează des cununii şi înmormântări sau sunt deosebit de vizitate întrucât sunt sanctuare de pelerinaj sau deţin opere de artă, se recomandă ca Euharistia să fie păstrată într-o capelă separată de corpul central în care creştinii se pot reculege nestingheriţi.

Întrucât prezenţa euharistică a lui Cristos este rodul consacrării, e mai bine ca Cristos să nu fie prezent în formă euharistică în tabernacol pe altar în timp ce se celebrează sfânta Liturghie. Cu toate acestea e permis ca tabernacolul să fie aşezat pe altar (chiar când se celebrează cu faţa spre popor dacă este de dimensiuni mai mici) sau în apropierea altarului. Locul unde se aşează tabernacolul trebuie să fie vizibil şi înfrumuseţat cum se cuvine.

Tabernacolul trebuie, să fie solid, inviolabil şi netransparent. Cheia tabernacolului trebuie păstrată cu cea mai mare grijă. Prezenţa Euharistiei trebuie semnalată credincioşilor prin văl sau prin alt mijloc potrivit, stabilit de autoritatea competentă. Conform tradiţiei, în faţa tabernacolului trebuie să ardă permanent o candelă sau o lampă cu lumină naturală (nu un bec) în semn de cinstire a Domnului prezent în Euharistie.

Confesionalul. În primele veacuri ale Bisericii nu se poate vorbi despre confesional întrucât nu exista decât penitenţa publică: păcatele erau mărturisite episcopului, apoi pocăinţa şi reconcilierea se făceau în biserică în prezenţa comunităţii creştine. Mai târziu s-a introdus spovada privată sau individuală. Cărţile liturgice din jurul anului 1000 ne informează că preotul administra sacramentul Spovezii fie în casă, fie în biserică şezând pe un scaun. Penitentul stătea şi el pe scaun în faţa preotului în timp ce-şi mărturisea păcatele şi apoi se aşeza în genunchi pentru a primi dezlegarea. Pentru acordarea dezlegării preotul impunea penitentului mâinile pe cap. Călugăritele în schimb puteau fi spovedite numai "in ecclesia, coram sancto altari adstantibus haud procul testibus" (în biserică în faţa altarului, în prezenţa martorilor aflaţi nu la mare distanţă).

După sec. al XI-lea spovada se făcea în faţa unui altar lateral: preotul era separat de penitent prin balustrada capelei în care se găsea altarul lateral. Primele confesionale închise şi prevăzute cu gratii apar în sec. al XIV-lea la Pisa şi se generalizează în sec. al XVI-lea prin zelul sfântului Carol Boromeu devenind în cele din urmă obligatorii pentru întreaga Biserică. În aceasta situaţie impunerea mâinilor asupra penitentului nu a mai fost posibilă rămânând ca preotul să întindă doar o mână spre penitent.

Conform normelor actuale locul normal al administrării spovezii este biserica. Conferinţa episcopală stabileşte ce fel de scaun de spovadă trebuie folosit. În tot cazul trebuie lăsată credincioşilor şi posibilitatea de a se mărturisi la un scaun de spovadă închis şi prevăzut cu gratii. Spovezile în afara scaunelor de spovadă se pot face numai pentru un motiv just.

Credenţa. Este o măsuţă aşezată în prezbiteriu pe care sunt aşezate lucrurile necesare pentru celebrarea Liturghiei şi anume:
- potirul acoperit cu un văl care poate să fie de culoarea veşmântului liturgic sau de culoare albă;
- corporalul, purificatorul şi pala dacă este necesară;
- patena şi pixidele cu ostii pentru consacrare, vinul şi apa, afară de cazul că toate acestea sunt aduse de credincioşi la ofertoriu;
- patena pentru împărtăşirea credincioşilor;
- tot ce este necesar pentru spălarea mâinilor.

Pregătirea potirului, prin turnarea vinului şi apei de către diacon se poate face la credenţă. De asemenea, purificarea vaselor se poate face la credenţă fie imediat după distribuirea Împărtăşaniei fie, dacă vasele sunt multe, după terminarea Liturghiei. În ultimul caz vasele sunt aşezate la credenţă pe corporal şi acoperite cu o pânză.

Lumânarea pascală. E o lumânare de dimensiuni mari şi care, normal, trebuie să fie bine ornamentată. Este aprinsă de la focul binecuvântat la începutul vegherii pascale şi ca o coloană luminoasă de foc (Ex 13,21) luminează poporul creştin în noaptea învierii "până când va apărea steaua dimineţii, acea stea care nu cunoaşte apus" (Exultet). În cele 50 de zile ale timpului pascal lumânarea pascală rămâne lângă amvon aşezată pe un suport înalt şi este aprinsă la fiecare celebrare. În ziua de Rusalii, după vespere este dusă în baptister fiind aprinsă la celebrarea Botezului, de la ea aprinzându-se lumânările celor care se botează. Poate fi aprinsă şi aşezată şi la capul catafalcului în timpul slujbei de înmormântare.

Orga şi alte instrumente muzicale. Toate popoarele din antichitate, în special cele orientale, au folosit instrumente muzicale în cultul liturgic. Instrumentele preferate de evrei la slujbele de la templu erau harfa şi trâmbiţa. Totuşi această tradiţie muzical-instrumentală ebraică nu a fost preluată de Biserica de la început. Scriitorii creştini din perioada apostolică şi post-apostolică nu fac nici o aluzie la vreun instrument muzical folosit la slujbele religioase. În secolul al III-lea, Tertulian şi Sfântul Ciprian iau atitudine hotărâtă împotriva folosirii instrumentelor muzicale în liturgie. S-a afirmat că interzicerea lor era o măsură de prudenţă pe vremea prigoanelor când adunările liturgice trebuiau să se desfăşoare într-o discreţie desăvârşită. De fapt motivele adevărate sunt altele. Sunt două. Primul: Părinţii Bisericii, în special Clemente Alexandrinul şi Origene, urmând o teorie a lui Pitagora, vedeau în muzica omofonă, adică interpretată la unison, un simbol şi un paralelism al armoniei universului şi a sferelor cereşti, care armonie e unisonă. Mai mult, ea se potrivea mai bine cu acea unire spirituală care stă la baza comunităţii creştine.

În al doilea rând instrumentele muzicale, inclusiv orga inventată de Ctesibus din Alexandria în jurul anului 170 a.C., erau folosite la banchete, la teatru şi la circ. Datorită caracterului lor profan, zgomotos şi senzual, Biserica a refuzat să le admită în liturgie. Pentru prima dată o orgă a fost introdusă într-o biserică în anul 757; era o orgă făcută cadou de împăratul Bizanţului Constantin V Copronimul regelui Pipin pe care acesta a aşezat-o în biserica Sfântului Corneliu din Compiegne. În secolul următor mai multe biserici erau înzestrate cu orgă. Chiar şi papa Ioan VIII (872-880) cerea într-o scrisoare o orgă şi un organist. Pe măsură ce instrumentul se perfecţiona, folosirea lui se răspândea tot mai mult în Occident, astfel încât Conciliul Tridentin îl considera instrumentul muzical propriu al Bisericii Catolice. În ceea ce priveşte celelalte instrumente muzicale, Biserica le-a respins energic până în secolul al XVI-lea când, ici colo, unele îşi fac apariţia timid în unele biserici. În continuare Biserica a fost foarte circumspectă cât priveşte orchestrele şi alte formaţii instrumentale, tolerându-le în anumite cazuri mai mult decât acceptându-le, întrucât în general contrastează cu caracterul pios şi liniştit al rugăciunii liturgice.

Ultimele dispoziţii bisericeşti prevăd că pot fi folosite la slujbele religioase instrumentele aprobate de autoritatea legitimă. Dar preferinţa rămâne, fără îndoială, pentru orgă: "În Biserica latină să se ţină la mare cinste orga cu fluiere, instrument muzical tradiţional, al cărei sunet e în stare să aducă o deosebită splendoare ceremoniilor Bisericii şi să înalţe cu putere sufletele către Dumnezeu şi către lucrurile cereşti" (Const. Lit. nr. 120).

Orga şi celelalte instrumente muzicale pot cânta singure, deci fără a însoţi vocile, la începutul Liturghiei înainte ca preotul să iasă la altar, la ofertoriu, la împărtăşanie, la sfârşitul Liturghiei. Ea trebuie să înceteze complet în timp ce se rostesc părţile prezidenţiale ale Liturghiei. Ele pot fi folosite numai pentru a însoţi cântările credincioşilor, deci nu singure: în Advent, Postul Mare, Triduum Sacru şi la oficiile pentru morţi.