LITURGIE

Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei)

I. Cultul icoanelor

Duminica aceasta, întâia din Postul Paştilor, se mai numeşte şi Duminica Ortodoxiei, în amintirea biruinţei dreptei învăţături a Bisericii despre icoane şi despre cultul lor. Or, dreptcredincios, dreptslăvitor, se zice în limba greacă: orthodoxos, de unde şi denumirea de ortodoxie, care înseamnă credinţă dreaptă, adevărată, sau, în sens literal strict, dreaptă slăvire.

Prin urmare, Duminica Ortodoxiei nu înseamnă duminica Bisericii Ortodoxe, ceea ce ar fi şi un anacronism, deoarece această denumire şi-a luat-o Biserica Răsăriteană de-abia mai târziu, după schisma cea mare, pe când dreapta credinţă - ortodoxia - despre icoane s-a definit în al şaptelea conciliu sau sobor ecumenic, de la 787, deci cu mult înainte.

Aceasta, ca o precizare.

Înainte de a arăta legitimitatea şi folosul pe care îl are cultul sau veneraţia icoanelor, în evlavia creştină, să facem o scurtă privire istorică asupra luptei dusă împotriva icoanelor.

Ceea ce a determinat pe împăraţii bizantini să combată icoanele a fost intenţia lor de a îmblânzi astfel furia musulmanilor, care ameninţau frontierele Imperiului Roman şi care, cum ştim, învinuiau pe creştini că, cinstind icoanele, ei încalcă porunca din decalog care spune: "Să nu-ţi faci chip cioplit ca să i te închini lui!" Totodată, împăraţii credeau că, suprimând cultul icoanelor, îi vor atrage mai uşor pe musulmani la creştinism.

Primul care a greşit cu privire la acest cult a fost împăratul Leo Isaurul, după care au urmat ereticii numiţi iconoclaşti, care înlăturau orice icoane din biserici, distrugându-le, şi combăteau orice fel de folosire a lor ; apoi, iconomahii, eretici care admiteau folosirea icoanelor în scopul instrucţiunii sau înfrumuseţării Bisericilor, dar combăteau venerarea lor religioasă.

Leo Isaurul a emis un edict împărătesc prin care interzicea venerarea icoanelor în cuprinsul imperiului şi ordona înlăturarea lor. Au fost distruse, atunci, nepreţuite comori şi nemuritoare capodopere de artă religioasă. Totodată, valuri de sânge curgeau pretutindeni, căci mulţi creştini preferau mucenicia, decât să pângărească chipurile Mântuitorului, ale Preacuratei sau ale sfinţilor. Părinţii Bisericii s-au împotrivit cu dârzenie acestui edict, pecetluindu-şi credinţa cu propriul sânge. Spre a pune capăt ereziilor iconoclaştilor şi iconomahilor, la dorinţa patriarhului Taraziu al Constantinopolului, pe timpul împărătesei Irina şi al fiului acesteia, Constantin al VI-lea Coproninul, s-a ţinut la Niceea, în anul 787, Al VII-lea Conciliu sau Sobor Ecumenic, în care s-a definit adevărata învăţătură despre venerarea icoanelor. Aici s-a hotărât să se pună cruce şi icoane sfinte prin biserici, pe vasele şi veşmintele sacre, în case şi la răscruci de drumuri, pentru că - precizează Conciliul - "aceasta este învăţătura sfinţilor Părinţi cea insuflată de Dumnezeu şi sfânta Tradiţie a Bisericii". "Şi - adaugă acelaşi Conciliu - acestea, adică icoanele Mântuitorului, ale Preacuratei Fecioare Maria şi ale sfinţilor să se sărute şi să se venereze, dar nu cu adevărată latrie, cea care după credinţă se cuvine numai firii dumnezeieşti, ci aşa că în onoarea acestora să se tămâieze şi ardă lumimi ca şi la chipul preţioasei şi de viaţă făcătoarei Cruci, la sfintele Evanghelii şi la celelalte lucruri sfinte, precum era datina cea veche şi cucernică, pentru că onoarea dată icoanei trece la prototip şi cel ce se închină la icoană se închină celui zugrăvit într-însa." (Apud Dr. V. Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. I, ed. a II-a, Blaj, 1927, p. 485). Luptele contra cultului icoanelor au continuat însă şi după Conciliu. De abia în anul 842, deci după mai bine de o sută de ani de lupte, împărăteasa Teodora a curmat persecuţia, iar Biserica, în amintirea acelei biruinţe a dreptei credinţe privitoare la cinstirea icoanelor, a rânduit sărbătoarea de azi, Duminica Ortodoxiei.

Dar, câteva secole mai târziu, s-a ivit învăţătura protestanţilor şi a neoprotestanţilor. Împotriva acesteia s-a întrunit sinodul Tridentin (1545-1563) în care Biserica a venit cu noi precizări doctrinale, pe care le vom vedea ceva mai departe.

După acest scurt istoric, să examinăm cele două izvoare şi temeiuri de nezdruncinat ale credinţei: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, pe care Biserica îşi sprijină învăţătura despre cultul icoanelor, care a costat-o atâtea jertfe.

1. În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, Cartea Ieşirii, cap. 25 v.8, Dumnezeu îi porunceşte lui Moise ca, de ambele părţi ale sicriului Legii, care se păstra în cortul mărturiei, să se pună doi Heruvimi de aur turnat: "Şi vei face doi Heruvimi de aur turnat, şi îi vei pune de amândouă laturile sicriului." Or, ştim că sicriul în care se păstrau Tablele Legii şi toiagul înverzit al lui Aron era simbolul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului evreu şi că acesta venera nu numai sicriul, ci şi pe cei doi Heruvimi. Acest cult se vede şi din faptul că, pe când Evreii transportau cu mare veneraţie sicriul Legii, Oza, îndrăznind să se atingă de el ca să-l sprijine, a fost pedepsit de Dumnezeu cu moartea pe loc (II Imp VI, 6-7).

Tot la porunca Domnului, Moise a înălţat, în pustiu, un şarpe de aramă, cu scopul ca Evreii muşcaţi de şerpi veninoşi, privind la el, să se vindece. Or, acest şarpe era numai prototipul, prefigurarea Crucii lui Cristos, precum însuşi Mântuitorul ne-o spune: "Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustiu, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede Într-însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan III, 14).

Împăratul Solomon, de asemenea, împodobeşte templul, construit de el, cu doi Heruvimi de aur, fără a i se reproşa că este idolatru.

2. Sfânta Tradiţie, al doilea izvor al credinţei noastre, ne învaţă că venerarea icoanelor datează încă din primele veacuri ale creştinismului. În perioada prigoanelor contra creştinilor, din primele trei secole, întâlnim în catacombe pe Mântuitorul închipuit prin figura Păstorului cel Bun cu oiţa pierdută pe umeri. O altă figură simbolică a Mântuitorului era peştele, zugrăvit pe pereţii catacombelor. Iată cum s-a ajuns la acest simbol: Iniţialele cuvintelor din expresia grecească Isoos Hrist-s Teoo Yi-s Sot!-r (- Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul), formează cuvântul grecesc Ichthys, care înseamnă peşte. Această imagine, zugrăvită pe pereţii catacombelor, creştinii o foloseau şi ca semn de recunoaştere între ei. Tot în catacombe întâlnim chipurile Preacuratei cu Isus în braţe, precum şi ale apostolilor Petru şi Pavel, zugrăviţi alături de chipul Mântuitorului. Uneori ele poartă şi aureolă, semnul veneraţiei religioase. Cultul Sfintei Cruci, de asemenea este foarte vechi.

Începând cu secolul al IV-lea, Sfinţii Părinţi vorbesc despre cultul icoanelor ca despre un cult cunoscut tuturor. În Canonul de mângâiere cel mic, găsim osândirea celor ce nu se închină icoanei Preacuratei numită Povăţuitoare. Or, această icoană, conform Tradiţiei, a fost zugrăvită de Sfântul Luca. Prin urmare, cultul icoanelor îşi are originea încă în epoca apostolilor şi, după cum reiese din cele arătate, nu numai că este legitim, ci a fost şi practicat ca o deprindere evlavioasă folositoare.

Celor care obiectează că cinstirea icoanelor este o închinare la idoli, pentru că Dumnezeu în Testamentul Vechi porunceşte: "Să nu-ţi faci chip cioplit ca să i te închini", le răspundem că Dumnezeu, prin această oprelişte, a vrut să-i ferească pe evrei de cultul zeităţilor păgâne foarte răspândit pe atunci printre celelalte popoare. Or, aceste popoare se închinau nu numai acelor zeităţi, ci divinizau înseşi statuile care reprezentau acele zeităţi, atribuindu-le aceleaşi puteri supranaturale. De aceea Dumnezeu, poruncind: "Să nu-ţi faci chip cioplit ca să i te închini", motivează imediat, adăugând: "căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău". Or, noi creştinii nu credem că icoanele ar fi Dumnezeu ori că ar avea în sine putere divină, şi nu lor ne rugăm, şi nu în ele ne punem încrederea, ci - precum ne-o spune sinodul Tridentin - "sărutându-le, descoperindu-ne capul, ori îngenunchind înaintea lor, noi îl adorăm pe Cristos şi cinstim pe sfinţii care sunt reprezentaţi în acele icoane." (Sesiunea XXV; apud Suciu V., dr., Dogmatica Specială, vol. I, p. 486). Acelaşi conciliu, în continuare, impune episcopilor să-i înveţe pe credincioşi că prin icoane se instruieşte poporul în articolele de credinţă şi sunt de mare folos nu numai prin aceea că ne aduc aminte de darurile şi binefacerile date de Cristos, ci şi prin faptul că, punându-ne înaintea ochilor minunile făcute de Dumnezeu prin sfinţi, precum şi pildele lor, noi suntem invitaţi să imităm viaţa şi virtuţile lor şi, astfel, să adorăm şi să iubim mai mult pe Dumnezeu care şi-a arătat prin ei puterea şi bunătatea Sa, şi să deprindem cu mai mare zel evlavia. Sfântul Grigore cel Mare, patriarhul Romei, numeşte icoanele Scriptura celor neînvăţaţi, pentru că cel ce le priveşte citeşte în ele ca într-o carte deschisă "prorociile prorocilor, nevoinţele cuvioşilor, chinurile mucenicilor şi patimile şi minunile lui Cristos." (Autorul notelor din Pidalion, la Prolegomena de la Sinodul al VII-lea).

Dar, mai obiectează unii, este o superstiţie a venera o icoană mai mult ca pe alta, deşi ambele sunt ale uneia şi aceleiaşi persoane, cum este cazul cu locurile de pelerinaj.

Acestora le răspundem că noi cinstim o icoană mai mult decât pe alta nu în sensul că în una ar fi ceva ce nu ar fi în cealaltă. Căci, după cum ziceam mai înainte, icoanele nu au în sine nimic vrednic de veneraţie, neavând în sine nici o putere, ci dacă ne închinăm uneia mai mult decât alteia şi dacă facem pelerinaj într-un anumit loc, o facem pentru un motiv cu totul extrinsec şi anume: pentru că Dumnezeu şi-a manifestat voinţa Sa ca pe acea icoană s-o venerăm mai mult şi în acel loc să I ne închinăm Lui în mod deosebit. Un astfel de caz avem în Evanghelie, unde, la Scăldătoarea de lângă Poarta Oilor, numai cel care intra întâi după tulburarea apei se vindeca, deşi apa era permanent aceeaşi. Motivele pentru care Dumnezeu îşi manifestă astfel de preferinţe - şi de a fi venerată o icoană mai mult decât alta de a fi adorat într-un loc mai mult decât în altul - rămân pentru noi o taină a înţelepciunii Sale. (Cf. Dr. V. Suciu, op. cit., p. 484-496).

La toate aceste argumente din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, mai adăugăm unul de ordin firesc. Ce este mai firesc decât să păstrăm şi să privim cu respect şi iubire orice amintire scumpă rămasă de la cei dragi ai noştri, trecuţi dincolo, şi în mod special fotografia ce le imortalizează chipul. E deci cu atât mai logic să venerăm chipurile ce ne evocă viaţa şi jertfa Mântuitorului, precum şi viaţa Preacuratei şi a Sfinţilor care L-au întruchipat prin virtuţile lor, şi, privindu-le icoana, să ne însufleţim cu credinţa, curajul şi iubirea lor, şi să-i invocăm ca mijlocitori către Dumnezeu în lipsurile noastre trupeşti şi sufleteşti. Cinstindu-le imaginea, îi cinstim pe ei şi în primul rând pe Dumnezeu care se oglindeşte şi străluceşte în ei prin viaţa lor ; totodată, aducem prinosul nostru de recunoştinţă Bisericii, Mama noastră, care, cum am văzut, prin lupte şi jertfe îndelungate, a salvat şi păstrat această devoţiune în lumina dreptei credinţe. Amin.

II. Credinţa

Duminica aceasta, întâia din Postul Mare, este dedicată adevăratei învăţături privind venerarea sfintelor icoane şi biruinţei definitive a acestui cult împotriva ereticilor numiţi iconoclaşti şi iconomahi, cu care Biserica a luptat mai bine de un secol.

Biserica, drept omagiu adus tuturor fiilor ei, episcopi, preoţi şi laici, care au mărturisit şi apărat eroic dreapta credinţă despre icoane, acceptând chiar martirajul, a rânduit să se citească, azi, la Sfânta Liturghie, pericopa din Epistola către Evrei în care Spiritul Sfânt, prin gura Apostolului neamurilor, laudă credinţa drepţilor din Testamentul Vechi, începând cu Avraam şi sfârşind cu profeţii, care în mijlocul torturilor şi batjocorilor la care fuseseră supuşi, au rămas statornici în credinţă, până la moarte.

Deoarece întreaga noastră trăire şi mântuirea îşi au temeiul în credinţă, vom folosi acest prilej pentru a face o scurtă meditaţie asupra acestei prime virtuţi dumnezeieşti sau, cum se mai numeşte, teologale.

Ce este credinţa ? Este acea virtute supranaturală prin care noi, sprijiniţi de autoritatea lui Dumnezeu, primim de adevărat tot ce ne-a descoperit şi ne învaţă El prin Biserica Sa. Am spus: credinţa este o virtute. Virtutea este o dispoziţie, o înclinare permanentă de a face fapte plăcute lui Dumnezeu. Am mai precizat că este o virtute supranaturală, pentru că nu o dobândim cu puterile noastre naturale, ci ea vine de sus, ca un dar al lui Dumnezeu, cum ne-o spune şi Sfântul Pavel în Epistola către Efeseni, cap. II, v. 8: "Prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă: şi aceasta nu vine de la voi (adică nu din puterile voastre - n.n.), ci e darul lui Dumnezeu." Am afirmat apoi că prin ea primim cu adevărat tot ce ne-a revelat Dumnezeu, deci nu e vorba de o simplă părere, ci ne dăm adeziunea, asentimentul necondiţionat şi ferm la adevărurile descoperite de El şi le ţinem ca sigure.

Dar acest asentiment necondiţionat şi ferm nu este un act iraţional, orb, ci un act conform raţiunii. Cum anume? Iată cum. Înainte de a ne da adeziunea, de a accepta adevărul descoperit, noi ne convingem prin cercetare, prin studiu, că Dumnezeu, de fapt, într-adevăr, a descoperit, a vorbit oamenilor: prin patriarhi, prin profeţi, prin Isus Cristos şi prin Biserica Sa, şi că El s-a îngrijit ca descoperirea să ajungă neştirbită până la noi. Iată temeiul pe care trebuie să se sprijine adeziunea, credinţa mea. Prin urmare, din clipa în care eu m-am convins că Dumnezeu a descoperit, a vorbit şi m-a asigurat de transmiterea negreşelnică a cuvântului Său, peste veacuri, până la mine, e raţional, e logic ca eu să-mi supun mintea adevărului descoperit şi să-l accept necondiţionat. Chiar dacă acel adevăr nu-l înţeleg în sine, în esenţa lui? Da, chiar dacă e vorba de un mister, deoarece odată ce eu m-am convins că Dumnezeu mi l-a descoperit, însuşi acest fapt este pentru mine o garanţie absolută a veridicităţii acelui mister, pentru că Dumnezeu, fiind prin definiţie însuşi adevărul absolut, atotştiutor, nu se poate înşela, nu poate greşi, iar, pe de altă parte, fiind El preasfânt, prin definiţie, nu mă poate înşela.

În timp ce tiranul Asclepiade îl tortura pe Sfântul martir Roman, un copilaş, care era ţinut în braţele mamei şi care deabia ştia vorbi, ridică glasul contra tiranului, zicându-i: "Isus Cristos este adevăratul Dumnezeu". Cine ţi-a spus?, întrebă aspru tiranul. Mama, răspunse copilaşul. Şi mamei tale cine i-a spus-o? I-a spus-o Dumnezeu." (G. Mortarino, La parola di Dio per vita di esempi, ed. a VI-a, Vicenza, 1946, p. 300).

Iată temeiul credinţei noastre: Biserica, Mama noastră, ne spune ce să credem, deoarece Dumnezeu, Tatăl nostru, i-a descoperit toate adevărurile de Credinţă pe care ea ni le predă.

Dacă marele Aristotel era atât de venerat şi ascultat pentru vasta sa ştiinţă, încât era deajuns să spună o sentinţă sau numai un cuvânt ca să fie socotite drept oracol indiscutabil - de unde şi adagiul: magister dixit -, oare nu infinit mai mult trebuie să credem cuvântului rostit de însuşi Adevărul, care nu poate nici să ne înşele, fiind preasfânt, nici să Se înşele, fiind atotştiutor.

Da, Dumnezeu ne-a vorbit. Sfântul Pavel în epistola către Evrei, II, 1-2, ne spune: "În multe rânduri şi în multe chipuri a grăit Dumnezeu de demult părinţilor prin profeţi; iar în zilele acestea mai pe urmă ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor peste toate, prin care şi veacurile le-a făcut." Adevărurile descoperite de Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie se rezumă foarte pe scurt în Simbolul Credinţei sau, cum se mai numeşte Crez sau Credeu.

Să examinăm, acum, dovezile faptice pe care ni le-a lăsat Dumnezeu ca să ne putem convinge că adevărurile de credinţă ni le-a descoperit El.

Cea dintâi dovadă este împlinirea profeţiilor. A prezice cu exactitate întâmplări viitoare, îndepărtate, care depind de libera voinţă a omului, este un lucru pe care singur Dumnezeu îl poate face. Or, întâmplările din viaţa lui Isus au fost prevestite cu acurateţe, cu multe secole înainte de naşterea Lui; şi toate s-au împlinit întocmai. Este suficient să confruntăm Vechiul Testament cu Noul Testament, ca să ne convingem. Iată de ce Isus le spune Evreilor care nu credeau în El: "Voi cercetaţi scripturile şi vi se pare că în ele este viaţa veşnică, şi acestea sunt care mărturisesc de mine" (Ioan V, 39).

A doua dovadă o constituie minunile lui Isus şi ale tuturor trimişilor lui Dumnezeu, minuni pe care nici un om cu bun simţ nu le poate nega. Or, minunea, adică "fenomenul care întrece puterile şi ordinea întregii naturi create" (Vasile Suciu, Dr., Teologia dogmatică fundamentală, vol. I, ed. a II-a, Blaj 1927, p. 201), nu este altceva decât expresia atotputerniciei lui Dumnezeu care intervine direct în ordinea firii, spre a dezvălui sau confirma un adevăr despre Sine. Aşadar, din faptul că El a întărit cu minuni ceea ce ne-a învăţat, trebuie să conchidem că tot ce ne-a descoperit El este adevărat şi deci trebuie să credem.

A treia dovadă în sprijinul divinităţii credinţei ne-o oferă martirii, care, pentru a rămâne fideli lui Dumnezeu şi învăţăturii Lui, răbdau toate supliciile, acceptând chiar şi moartea, din dragoste pentru Cristos. Şi, nu rareori, martiriul lor era însoţit de minuni care duceau la convertirea călăilor sau a unora dintre cei prezenţi, astfel încât pe drept cuvânt afirma Tertulian că "sângele martirilor este sămânţa creştinilor". Nu este oare aceasta o dovadă evidentă a divinităţii credinţei creştine, a faptului că adevărurile pe care le mărturisim sunt descoperite de Dumnezeu?

A patra dovadă, nu mai puţin convingătoare, a acestui fapt este răspândirea vertiginoasă a religiei creştine în primele veacuri. Încă Sfântul Pavel le scria Romanilor: "Credinţa voastră s-a vestit în toată lumea" (I, 8). Iar Tertulian scria împăratului Traian: "Noi suntem numai de ieri şi deja suntem pretutindeni: am umplut toate cetăţile, palatele, Roma, senatul şi Forul; vouă nu v-am lăsat decât templele" (Apologetica, cap. 37). Şi, ca să ajungă la această uluitoare răspândire, creştinismul trebuia să învingă atâtea obstacole, omeneşte de neînvins: idolatria, corupţia şi viciile păgânismului şi, ce e şi mai mult, să facă acceptată o religie, diametral opusă, care pretindea înfrânarea patimilor, a celor mai neîmblânzite instincte. Şi cu ce mijloace? Numai cu puterea cuvântului unui Dulgher din Nazaret, propovăduit de discipolii Lui -nişte oameni simpli, neînvăţaţi, cărora, în schimbul trudei lor, nu li se promisese decât lipsuri, suferinţe, prigoniri şi moarte. Şi totuşi, în ciuda tuturor împotrivirilor venite din însăşi firea omului, această Religie a devenit atât de repede stăpâna lumii.

În sfârşit, conservarea credinţei, de-a lungul veacurilor până la noi, constituie o dovadă de necontestat a divinităţii ei. Prigoanele din partea iudaismului, cele zece persecuţii sângeroase din partea imperiului roman, în primele trei veacuri; ereziile, schismele şi smintelile dinăuntrul creştinismului, artele şi presa, toate sperau să stârpească din inimi credinţa. Dar, în mijlocul tuturor furtunilor, ea a rămas aceeaşi: neschimbată, neclintită, în doctrina şi practicile ei, ca şi "cetatea de pe vârful muntelui". Dăinuirea ei în mijlocul nenumăratelor frământări şi dispariţii de instituţii şi imperii dovedeşte că ea este de la Dumnezeu şi se bucură de permanenta asistenţă a Aceluia care a zis: "Iată, eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul lumii" (Matei XXVIII, 20) şi care a promis Bisericii Sale biruinţa asupra iadului: " (...) şi porţile iadului nu o vor birui" (Matei XVI, 18).

Iubiţii mei, să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit de marele dar al credinţei, dar preţios primit în Botez, fără meritul nostru. Să ne străduim să-l păstrăm neştirbit şi să-l sporim prin rugăciuni, prin primenirea în baia Sfintei Spovedanii, prin alimentarea cu Trupul Domnului şi prin fapte bune. Să ne ferim de tot ce ar putea să ne micşoreze sau piardă credinţa: de trufie, de contaminarea maximelor lumii fără de Cristos, a prieteniilor rele, a lecturilor şi a spectacolelor obscene - tot atâtea instrumente ucigătoare ale Satanei - şi să urmăm îndemnul Apostolului din Epistola întâi către Corinteni XVI, 13: "Vegheaţi, staţi în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă! Toate ale voastre din dragoste să fie." Amin.