LITURGIE

Anul B

Înălţarea Domnului

S-a înălţat şi totuşi a rămas

Timp de 40 de zile, apostolii, şi nu numai ei, au fost beneficiari ai învierii lui Isus: li s-a arătat viu, le-a vorbit, i-a încurajat, i-a dojenit pentru necredinţa lor, a mâncat cu ei şi le-a descoperit noi taine ale împărăţiei lui Dumnezeu. Aşa cum l-au văzut viu, tot aşa

l-au văzut înălţându-se la cer şi dispărând după un nor. Doi martori cereşti - doi îngeri - confirmă intrarea lui Isus în cer şi afirmă adevărul întoarcerii lui la sfârşitul veacurilor (lectura I-a).

Sfântul Paul, care l-a văzut pe Isus în strălucirea luminii pe drumul spre Damasc (Fap 9,3), confirmă: Dumnezeu l-a aşezat pe Cristos la dreapta sa în cer (lectura a II-a). Acest adevăr este consemnat şi de evanghelistul Marcu: Domnul Isus, după ce le-a vorbit, s-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu.

Din aceste relatări scripturistice ne reţin atenţia în chip deosebit trei lucruri: Isus înviat s-a înălţat; s-a înălţat la cer şi stă de-a dreapta lui Dumnezeu. Ce înseamnă toate acestea?

Să ne lămurim! Isus nu s-a înălţat la cer, aşa cum se înalţă o pasăre în văzduh sau ca un avion dispărând în nori. Cu toate că evanghelia zilei ne spune că un nor l-a răpit din ochii lor, acest nor nu este ca norul aducător de ploaie, dar, după felul de a înţelege al evreilor din acel timp, este vorba de un simbolism biblic. Norul era semnul prezenţei divine. Avem ca model acel nor luminos noaptea şi întunecos ziua care i-a călăuzit pe evrei după trecerea Mării Roşii până la hotarele Canaanului, ca acel nor care i-a învăluit pe cei trei apostoli pe muntele Tabor (cf. Mt 17,5), ca norul care învăluia muntele Sinai pe timpul convorbirilor dintre Dumnezeu şi Moise (cf. Ex 19,13). Pe Isus înviat l-a răpit un nor, adică un semn minunat al prezenţei divine care l-a făcut invizibil. Spectacolul acestei răpiri a fost atât de încântător încât cei prezenţi au rămas muţi, vrăjiţi, extaziaţi. N-au mai putut spune ca Petru pe Tabor: Doamne, bine ne este nouă să fim aici (Mt 17,4), dar se bucură din plin de gloria şi preamărirea Învăţătorului care, prin această teofanie, devine obiectul speranţei lor. Această dispariţie plăcută, suavă, minunată poartă amprenta înălţării, a unei înălţări în grad, în demnitate de-a dreapta Tatălui şi în fericirea deplină a cerului.

Înălţarea lui Isus, în calitatea sa de Fiu al Omului, începuse deja de la întrupare şi a continuat până pe Calvar, când, de pe cruce, a început să atragă toate la sine (cf. In 12,36), la sufletul său şi pe care apoi, încărcat cu toate sufletele celor răscumpăraţi şi l-a încredinţat în mâinile Tatălui ceresc (c. Lc 23,46), arătându-ne singura cale spre înălţare: crucea. Cum spune apostolul Paul: Pentru aceasta Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit un nume care este mai presus de orice alt nume, ca în numele lui Isus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor din iad, ca toată limba să mărturisească faptul că Domn este Isus Cristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl (Fil 2,9-11). Şi, fiindcă a făgăduit că atunci când va fi înălţat toate le va atrage la sine, înseamnă că prin înălţarea lui s-au deschis porţile raiului pentru toţi cei care vor mărturisi că el este Domn şi vor crede că el va veni, aşa cum a promis şi cei doi îngeri au confirmat-o, ca judecător şi stăpân al întregului univers, pe norii cerului, cu mărire, slavă şi oştirea îngerească (cf. Mt 24,30).

Înălţarea îi dă dreptul: să stăpânească cerul (cf. Mt 28,18); să-l trimită pe pământ pe Duhul Sfânt pentru a-i desăvârşi opera sa în lume, Biserica, operă a celor trei persoane divine; şi să dea oamenilor aripi spre a se înălţa acolo unde este el, ca să putem spune lui Dumnezeu Tată (Rom 8,15; Gal 4,6) şi să ne putem încredinţa sufletul în mâinile lui, asemenea lui Cristos.

Sfântul Augustin ne atrage atenţia: Trebuie să ştim că nu se pot înălţa cu Cristos mândria, zgârcenia, necurăţia, şi nici un alt viciu nu se poate înălţa împreună cu medicul nostru. Dacă gândim numai la cele pământeşti, există pericolul să păţim ca vulpea din poveste, care tot dădea târcoale unei vii, dorind să se sature cu strugurii cei plini de mustul dulce. Via era îngrădită bine. Vulpea a descoperit o mică gaură în gard, dar nu putea intra prin ea. Ce era de făcut? A postit trei zile lângă gaură până a slăbit ca să poată intra. Câteva zile s-a ospătat din plin şi s-a îngrăşat. Venindu-i dorul de puişori, voi să plece, dar gaura era prea mică. Posti alte trei zile şi ieşi. Privind înapoi cu amărăciune, zise: Ah, vie! Nu mi-au folosit la nimic strugurii tăi. Tot ce ai este frumos şi bun, dar ce folos, slabă am intrat şi tot slabă am ieşit. Aşa este şi lumea. Când se naşte un copil ţine pumnişorii strânşi, ca şi cum ar vrea să spună: Toată lumea este a mea, deşi intră gol în lume; dar când moare, palmele slăbite se deschid şi nu mai pot ţine un pai, ca şi cum ar vrea să spună: Nimic nu pot lua cu mine. Nu ne înalţă mândria, zgârcenia, lăcomia, necurăţia, onorurile, beţia, aurul etc.

Prin Isus ca Fiu al Omului, fiinţa omului prezentă în noi toţi participă într-un mod nou şi inefabil la intimitatea cu Dumnezeu. Omul îşi află locul în Dumnezeu datorită substanţialei compenetraţii a umanităţii şi divinităţii lui Cristos răstignit şi înviat (Ratzinger), aşa încât înălţarea la cer este un proces care creează eternitatea deja din această lume (A. Unger).

Sfântul Ştefan de sub ploaia de pietre îl vede pe Isus înălţat la cer, şezând de-a dreapta Tatălui şi el se înalţă la această demnitate când iartă pe duşmani, când se roagă pentru ei şi îşi încredinţează sufletul în mâinile lui Dumnezeu (cf. Fap 7,59-60). Aceasta este calea înălţării. Nu se poate crede în adevărul înălţării lui Isus, dacă mai întâi nu se crede şi nu se urmează exemplul pătimirilor sale.

S-a înălţat la cer.

Sfântul Augustin ne spune: Isus nu a părăsit cerul atunci când s-a coborât la noi şi nici nu s-a îndepărtat de noi atunci când s-a urcat din nou la cer. Deoarece cuvintele cer şi pământ sunt două noţiuni care exprimă suferinţă şi fericire, moarte şi viaţă, întuneric şi lumină, lumea şi Dumnezeu. Cerul nu este un spaţiu, ci un nou mod de a fi şi intrarea în cer înseamnă aflarea unui loc cât mai aproape de Dumnezeu, în Dumnezeu, pătrunderea omenescului în divinitate, dar şi recunoaşterea primatului ce îi revine omului în lume. Pătrundem în cer în măsura în care ne apropiem de Cristos. În acest sens, înălţarea la cer este un eveniment ce se realizează zi de zi în mijlocul noastru (Memorator scriptural).

Şade de-a dreapta lui Dumnezeu.

Dreapta Domnului m-a înălţat, dreapta Domnului mi-a dat putere (Ps 118,16). Cuvintele psalmistului au înţelesul de a fi egal cu Tatăl, înseamnă a avea aceeaşi putere, a fi una (cf. In 10,30). Încrederea noastră în Cristos trebuie să se bazeze tocmai pe această şedere a sa la dreapta Tatălui, fiindcă puterea sa de mijlocire (Col 1,18) este atotputernică; ea este creatoarea viitorului pentru omul nou, este opera misterului pascal, care poate şi trebuie să spună cu Isus: Părinte, te-am preamărit pe pământ împlinind lucrarea pe care mi-ai încredinţat-o. Şi acum preamăreşte-mă pe mine cu acea slavă pe care am avut-o înainte de a fi lumea (In 17,5). Rugăciunea lui Isus ne înalţă, ne dă putere asupra diavolilor, dă un limbaj nou iubirii şi putere de tămăduire asupra trupurilor şi mai ales asupra sufletelor rănite de păcat.

Rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii cere ca acolo unde este Isus, capul Bisericii, să ajungem şi noi, care suntem mădularele trupului mistic. Dacă vrem să avem cap, să-i ascultăm învăţătura lui Isus, să-l urmăm pe calea care duce la înălţare, pe calea crucii, ca acel sărman credincios rus care, dus ca deţinut într-o mină din Siberia şi, datorită unui accident a rămas ghebos; întors acasă, toţi copiii îl luau în râs, întrebându-l dacă ceea ce duce în spate, pe ascuns, este ceva preţios, ceva furat etc. Într-o zi, întrebat de unul, credea că va fi din nou luat în râs, dar a spus cu sinceritate: Port un gheb. La care copilul i-a spus: Nu, unchiule! Mămica mi-a spus că porţi în spate o cutie în care sunt ascunse două aripi de înger. Când cutia se va deschide, îţi vei lua zborul spre cer. Sărmanul om avea să mărturisească după aceea că şi-a purtat ghebul cu cea mai mare bucurie, aşteptând clipa în care să se deschidă cutia şi să poată zbura spre cer.

Să luăm în spate crucea de fiecare zi, convinşi fiind că numai ea ne poate înălţa, ca să fim acolo unde este Isus, la dreapta Tatălui. Amin.

următoarea