LITURGIE

Anul B

Duminica a IV-a din Post

Postul şi misterul credinţei

Glasul lui Dumnezeu nu s-a stins în pădurea de ani a istoriei. După ce primul om a greşit şi s-a ascuns printre pomii paradisului pământesc, Dumnezeu l-a strigat: Adame, unde eşti? (Gen 3,9). Acest glas nu s-a stins, ci continuă să se audă în conştiinţa fiecărui fiu al lui Adam din neam în neam până azi. Dumnezeu ne cheamă mereu la întâlnirea cu el, ca să ne dăm seama unde suntem, pe ce poziţie ne-am plasat, ce loc ocupăm în univers, să conştientizăm starea de vinovăţie sau nevinovăţie, să evaluăm corect forţele pe care le avem spre a dobândi victoria asupra morţii. Glasul lui Dumnezeu continuă să se audă în pădurea de ani ai istoriei fiindcă el este iubire şi nu oboseşte strigând pe toţi, dar mai ales pe acei urmaşi ai lui Adam care au primit un nume la sfântul Botez, ca să le dea înţelepciune, acea înţelepciune a inimii care are plinătatea lui Dumnezeu şi de aceea are capacitatea de a striga ca Dumnezeu, aşa cum ne spune Duhul Sfânt: Înţelepciunea strigă pe uliţă şi în pieţe îşi ridică glasul său (Prov 1,20).

Cum strigă? Prin gesturile divine, adică prin acele semne minunate care au devenit pentru noi mistere ale credinţei şi au fost plasate în momente determinate ale istoriei. Un astfel de semn, gest divin, avem în prima lectură: Aşa zice Cirus, regele perşilor: "Toate regatele pământului, Domnul Dumnezeul cerului mi le-a dat mie şi mi-a poruncit să-i zidesc o casă în Ierusalimul cel din Iuda". Uimitor: Dumnezeul evreilor vorbeşte unui păgân şi cere de la el o casă pentru sine la Ierusalim. Ce mister! Alt semn divin izvorât din iubirea lui Dumnezeu ni-l relatează sfântul Paul în lectura a II-a: Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu este de la voi, este darul lui Dumnezeu. Darul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră este Fiul său făcut om. Culmea semnelor divine ne este relatată de evanghelia zilei: După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel care crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului înălţat pe cruce constituie culmea chemării noastre din partea lui Dumnezeu. Adame, unde eşti? Şi noul Adam răspunde de pe cruce: Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu (Lc 23,46). Eu de unde răspund?

Pentru noi însuşi Dumnezeu este misterul cel mai mare, deoarece nu-l putem cuprinde cu mintea noastră mărginită, dar ne dăm seama că aşa trebuie să fie, fiindcă un Dumnezeu înţeles de toţi n-ar mai fi Dumnezeu, ci invenţia unei minţi omeneşti, iar religia fără mistere n-ar mai fi religie divină. Ceea ce realizează omul face pe înţelesul tuturor, sau măcar pe înţelesul celor mai înţelepţi şi dacă religia ar fi o invenţie omenească, ar fi pe înţelesul oamenilor.

Avantajul misterelor pentru viaţa noastră pământească.

Din faptul că noi nu înţelegem misterele ajungem să admirăm atributele, calităţile unice ale lui Dumnezeu. Azi admirăm o mulţime de aparate şi maşinării deosebit de interesante, dar nici o minune a tehnicii nu poate depăşi măreţia şi frumuseţea întregului univers, care, deşi cunoscut şi admirat, rămâne încă o taină a înţelepciunii, atotputerniciei şi frumuseţii Creatorului.

Din tainele religiei noi deducem nu numai înţelepciunea, atotputernicia şi frumuseţea Creatorului, ci şi existenţa lui care acţionează din umbră. De fapt, lumina lui formează umbra credinţei noastre prin care îl întrezărim, fiindcă în adevărata lui lumină nu-l putem vedea decât prin viaţa nouă pe care ne-a adus-o Cristos, deoarece numai prin el îl vedem pe Tatăl, el ne-a scos la lumină din umbra în care s-a ascuns Adam. Numai acela care are viaţa lui Cristos în sine şi poate spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20), poate ajunge să vadă ceea ce ochiul n-a văzut şi să audă ceea ce urechea n-a auzit şi să simtă ceea ce inima n-a simţit şi să înţeleagă ceea ce mintea n-a reuşit.

Din aceste gesturi, semne divine, mai înţelegem sensul existenţei noastre, că ne îndreptăm spre cineva, spre ceva real, aşa după cum percepem sensul drumului pe care îl parcurgem cu maşina după copacii de pe marginea lui sau bornele de kilometraj. Cosmonauţii, deşi merg cu viteză uimitoare în spaţiu, au impresia că stau locului fiindcă punctele de referinţă sunt foarte îndepărtate. Tainele, care ne flanchează la tot pasul, ne conştientizează pretutindeni şi în fiecare moment că ne deplasăm într-o direcţie bine determinată, că avem o ţintă pe care trebuie s-o atingem. Şi în viaţa veşnică vom avea mistere, altfel nu ne-am da seama că trăim, dar, spre deosebire de pe pământ unde misterele sunt îmbrăcate în întuneric, cele din viaţa veşnică vor fi îmbrăcate în lumină; pe când cele de pe pământ ne provoacă teamă, cele din viaţa de dincolo ne vor provoca bucurie; dacă aici ne simţim copleşiţi şi umiliţi de măreţia misterelor, în viaţa veşnică misterele ne vor înălţa spre infinit cu fericirea infinită.

Rolul postului în misterele credinţei.

Câţi ani au postit evreii, cu voie sau fără voie, în robia babilonică? Şaptezeci de ani. Cum? Am auzit la psalmul responsorial: La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii ne-am atârnat harpele noastre. Căci acolo, cei care ne-au robit, ne-au cerut să cântăm, zicând: "Cântaţi-ne din cântecele Sionului!" Cum să cântăm cântarea Domului pe pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să mi se lipească limba de cerul gurii de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul ca început al bucuriei mele! Tristă experienţă! Dar mare le-a fost bucuria eliberării: Când Domnul va întoarce din robie pe locuitorii Sionului, vom fi ca unii care visează. Atunci gura noastră va fi plină de strigăte de veselie şi limba noastră grabnică la cântece (Ps 126,1-2).

Dacă evreii, pentru Ierusalim, pentru pământul lor, au făcut atât de mult, nouă să ni se pară prea mult postul, prea greu, prea lung, când este vorba de Ierusalimul ceresc, de paradisul fericirii veşnice?

Postul, lacrimile, suferinţele, pomenile, rugăciunile şi mai ales jertfele, suferinţele au schimbat cursul istoriei, au înlăturat ura, violenţa şi răzbunarea în măsura în care au fost impregnate de caritate. Să-l privim pe Isus! Câţi ani a postit, s-a rugat, a făcut bine pe acest pământ? Treizeci şi trei de ani, aproximativ. Ce a realizat? Ne spune sfântul Paul: ne-a făcut vii, ne-a mântuit, ne-a aşezat în cele cereşti, ne-a făcut obiectul revelaţiei, harului, ne-a făcut misterele de bucurie, de durere şi de slavă ale istoriei în sânul Bisericii, în trupul său mistic.

În câte nopţi a venit Nicodim la Isus? De câte ori a postit? De câte ori a renunţat la somn şi a venit să-l caute şi să-l asculte pe Isus? Desigur că a făcut mai multe jertfe, dar a aflat că mântuirea va veni prin moartea pe cruce şi prin învierea lui Isus, a aflat pe Mesia şi de la el a aflat că are viaţă veşnică acela care crede în Fiul lui Dumnezeu, a aflat că Mesia n-a venit să judece lumea, că interlocutorul său este lumina lumii. Prin urmare: se merită să postim pentru a ne încadra corect în credinţa din care izvorăşte viaţa şi fericirea veşnică.

Nicodim, ca recunoştinţă faţă de revelaţia primită de la Isus, când acesta a fost luat jos de pe cruce, a adus o sută de litri de amestec de smirnă şi aloe pentru îmbălsămarea trupului (In 19,39). Era un semn că el dorea să nu putrezească niciodată acel trup care a descoperit omenirii, prin cuvinte şi fapte, taina fericirii veşnice.

Tot aşa se cuvine să facem şi noi cu trupul lui Isus din sfânta Împărtăşanie!

Sfântul Grigore cel Mare povesteşte cum pe vremea când era secretar la curtea împăratului din Constantinopol, trecând într-o zi pe un coridor îngust şi întunecos al palatului, a observat pe pardoseală o lespede de marmură bine lustruită şi care avea pe dânsa gravată o cruce. Din respect, nu voia să calce pe acea lespede şi a dat ordin să fie scoasă şi pusă în altă parte. Sub lespedea care avea crucea a apărut o alta cu acelaşi semn. A scos-o şi pe aceasta şi sub dânsa a găsit alta cu semnul crucii şi apoi încă una şi încă una, până la a şaptea de sub care a apărut o comoară strălucitoare şi deosebit de preţioasă. Mare i-a fost bucuria împăratului când s-a văzut atât de bogat.

Şapte sunt zilele săptămânii şi şapte sunt săptămânile postului. Dacă fiecare zi va purta semnul crucii, conform cu voinţa lui Isus: Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze (Mt 16,24), se va bucura de comoara învierii. Iubirea Tatălui ceresc ne cheamă la sărbătoarea învierii Fiului său. Pregătindu-ne în fiecare an, vom fi găsiţi vrednici pentru veşnicie. Amin.

următoarea