LITURGIE

Anul A

Duminica a IX-a de peste an

Legea şi credinţa

Noi suntem atât de obişnuiţi cu gândul la mântuirea sufletului şi la viaţa veşnică încât credem că şi evreii de pe timpul lui Moise, ca şi contemporanii lui Isus, gândeau la fel despre Lege. Nicidecum. Gândul lor era legat de viaţa prezentă, de bunăstarea materială, onoruri, sănătate, viaţă lungă, copii mulţi ca neamul să fie cât mai puternic şi Mesia să vină pentru a mări şi pentru a apăra toate acestea, ca să moară duşmanii de necaz. Dacă aveau o oarecare grijă de suflet, tot cu acest scop căutau să-l menţină în pace cu Iahve, ca să nu aibă de suferit vreo pagubă. Toate acestea le putem deduce atât din comportamentul evreilor de pe timpul Mântuitorului, cât şi din pilda rabinului Irhuda care, într-o zi, stând la poarta cetăţii, spunea prietenilor săi: Dragii mei, în cele din urmă am aflat şi am câştigat un leac miraculos. Acest leac întinereşte, prelungeşte viaţa, o face mai veselă şi mai fericită. Pentru ce nu vă preocupaţi şi voi de aşa ceva? Ei l-au întrebat: Este de vânzare? Toţi vrem să cumpărăm aşa ceva, oricât ar costa! Atunci rabinul şi-a chemat prietenii acasă la el, le-a deschis un mic dulăpior în faţa căruia se afla o candelă aprinsă şi le-a arătat Legea; a deschis-o şi le-a citit: Dacă vrei să trăieşti mult pe pământ în pace şi bucurie, fereşte-ţi limba de calomnie şi de toată vorba cea rea (Ps 23). Prin urmare, tot gândul era îndreptat spre fericirea de aici, de pe acest pământ. Gândul la viaţa veşnică nu le era străin, dar îl considerau un mister cu care nu are rost să-ţi baţi capul prea mult. Când Isus le-a expus învăţătura sa despre viaţa cea nouă pe care el a adus-o, despre viaţa veşnică pe care o pot dobândi prin credinţă, ei îl ispiteau pe această temă, nu le convenea (cf. Lc 10,25; 18,18).

De ce era atât de exigentă Legea lui Moise, dacă ea se referea doar la această viaţă trecătoare? Moise le spune: Poruncile pe care vi le dau, puneţi-le la inima voastră, în sufletul vostru; legaţi-le la încheietura mâinii ca pe un semn, puneţi-le ca pe o podoabă pe fruntea voastră! (Dt 11,18); Vor fi cuvintele acestea în inima ta şi le vei istorisi copiilor tăi şi le vei medita şezând în casă şi mergând pe drum, dormind şi veghind (Dt 6,6-7). Moise nu le mai lasă nici un spaţiu cât de mic în care să se gândească la altceva. De ce? Legea era expresia dreptăţii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este atât de credincios legământului său, dacă el îşi ţine făgăduinţele întotdeauna, atunci nici evreului nu-i era îngăduit să uite Legea Domnului. Israelitul era drept în faţa Domnului în măsura în care păstra Legea.

Sfântul Paul susţine cu fermitate că noi avem toată convingerea că omul devine drept numai prin credinţă, independent de Legea lui Moise (cf. Rom 3,28). De ce? Legea era numai pentru a face cunoscut păcatul. Omul a călcat-o. Dumnezeu nu mai era dator să rămână credincios făgăduinţelor, dar rămâne şi îl trimite pe Mesia. Dreptatea omului va izvorî din credinţa în Mesia, care acum este darul gratuit al lui Dumnezeu şi mântuirea prin Cristos nu poate fi decât tot gratuită.

Moise zicea cumva: Dacă vrei să fii fericit pe pământ şi să vină acela care va păstra fericirea ta, păzeşte Legea! Pe când sfântul Paul zice: Dacă vrei să fii fericit pentru totdeauna cu Cristos, să vezi ceea ce ochiul pământesc nu poate vedea, să auzi ceea ce urechea materială nu poate auzi, să te bucuri de lucruri atât de frumoase cum nici nu-ţi poţi închipui, păstrează credinţa! Legea a fost dată pentru un timp şi timpul ei s-a terminat; credinţa ne este dată pentru viaţa veşnică şi timpul ei abia începe.

Natural că omul are trebuinţă de fericire atât în timp cât şi în veşnicie. Cel care îşi doreşte fericirea vremelnică şi-o poate dori şi pe cea veşnică? Poate să-şi păstreze credinţa acela care nu păzeşte poruncile?

Cristos a desăvârşit Legea punând-o în slujba credinţei: trebuie să crezi că păstrând poruncile vei intra în viaţa veşnică (cf. Mt 19,17). Răscumpărarea este definitivarea convertirii de la gândirea Vechiului la cea a Noului Testament, de la Lege la credinţă. Răscumpărarea ne-a adus-o Cristos prin desăvârşirea Legii şi a profeţilor; mântuirea, care este trăirea răscumpărării, este un dar gratuit al lui Dumnezeu.

La ce mai folosesc faptele bune, dacă mântuirea este gratuită?

Mântuirea are menirea, nu numai să ne elibereze de păcat şi să ne ducă la viaţa veşnică, dar şi pe aceea de a ne face să acţionăm ca Dumnezeu. Faptele bune ne dau certitudinea mântuirii prin fericirea pe care o pun şi o păstrează în suflet.

Mântuirea este gratuită din partea lui Dumnezeu, dar din partea omului se cere actul voinţei libere de a o accepta. Or, actul acceptării este ascultarea. Isus a venit şi ne-a învăţat tocmai acest lucru: ascultarea de voinţa Tatălui - Pe dânsul să-l ascultaţi (Mc 9,7) - şi cu această voinţă s-a hrănit zilnic şi în această ascultare şi-a găsit toată bucuria, fericirea. În ce constă ascultarea? În cunoaşterea gândului Tatălui prin Duhul Sfânt şi împlinirea lui înainte de a i se porunci. Cristos a ieşit totdeauna în întâmpinarea Tatălui ceresc cu iubire, disponibilitate, promptitudine şi fidelitate. Această ascultare preventivă constituie secretul fericirii şi armoniei supreme din sânul Preasfintei Treimi. Ea trebuie să se reflecte pe pământ. Va îndrăzni un tată să poruncească fiului să facă un lucru când de nenumărate ori a avut surpriza de a vedea făcut ceea ce abia îşi pusese în gând să-i spună că trebuie făcut? Nu, fiindcă o simplă privire, un simplu gest care îi trădează intenţia este suficient. Aşa ascultarea, care are la bază iubirea, face legea fără sens. Legea rămâne, când iubirea îşi spune cuvântul, o simplă martoră a infidelităţii omului de odinioară. Copilul face voinţa tatălui fiindcă el crede în iubirea lui. Aşa şi pentru mântuire: ne este necesară credinţa în iubirea lui Dumnezeu: Şi noi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi, mărturiseşte sfântul Ioan (1In 4,16). Credinţa este aceea pe care ne-o dă Dumnezeu gratuit la Botez şi care apoi aruncă lumina sa divină asupra faptelor noastre, ca să le facem conform cu voinţa celui care ne-a dat credinţa ca să ne facă fiii săi, moştenitori ai împărăţiei sale.

Ascultarea lui Isus Cristos stă la baza faptelor noastre izvorâte din credinţă.

S-a smerit făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce. Această ascultare este, prin excelenţă, un act liber care îl înalţă în demnitate şi glorie (cf. Evr 1,5-8). Deoarece Cristos a dat omului posibilitatea acestui act liber, omul poate aduce lui Dumnezeu cultul suprem în spirit şi adevăr, împlinindu-i voinţa, fiindcă astfel de închinători caută Tatăl (In 4,23).

Aşa se concretizează credinţa în fapte, fără să mai fie trebuinţă de Lege. Aceasta rămânând doar ca o amintire a spiritualităţii trecutului.

Cum se explică faptul că unii vor fi totuşi condamnaţi, reprobaţi de acel: Plecaţi de la mine! Nu vă cunosc! deşi nu le-au lipsit faptele bune, fiindcă vor spune: Oare nu în numele tău am vindecat, am scos diavoli etc.?

Când Isus ne-a descoperit comoara - învierea şi viaţa -, ne-a dat parabola mărgăritarului de mare preţ şi a comorii ascunse în pământ. Cine află cu adevărat această comoară, cine crede în fericirea ei, vinde, dă tot ce are, ca să o poată cumpăra (cf. Mt 13,46). Cei reprobaţi vor putea dovedi că au făcut minuni, dar nu vor putea dovedi că au dat tot, ba chiar nimic, fiindcă minunile le-au făcut după voinţa lor şi nu a lui Dumnezeu, din minuni şi-au luat partea de glorie cuvenită numai lui Dumnezeu; n-au ţinut cont că înfăptuirea minunilor este o carismă dată în folosul tuturor; şi, pentru a-i face părtaşi pe alţii de darul primit, este necesar să fie purtată crucea de toate zilele pe urmele lui Isus, ca minunile să fie autentice.

Un om, care se credea sfânt, a visat într-o noapte că a murit. A bătut în poarta raiului. A auzit glasul Tatălui ceresc: Cine-i acolo? Omul a răspuns: Eu sunt... Tu mă ştii doar câte fapte bune am făcut. Pot să intru? N-a primit nici un răspuns. De spaimă s-a trezit şi a constatat că a transpirat de frică. Şi-a pus problema: De ce n-au fost găsite faptele mele bune vrednice de a-mi deschide poarta paradisului? A constatat că nu erau făcute în unire cu Cristos, cu Domnul şi prin Domnul şi, prin urmare, n-a făcut faptele bune ca un domn. S-a corectat şi când a murit cu adevărat şi s-a prezentat la poarta raiului, bătând, a auzit aceeaşi întrebare: Cine eşti? De data aceasta a răspuns: Sunt Isus. Poarta s-a deschis şi el a intrat în fericirea veşnică, fiindcă a fost domn prin Domnul pe acest pământ.

Să nu uităm! Când vom putea spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20), atunci putem avea convingerea că suntem apţi pentru a intra în împărăţia Tatălui.

următoarea