LITURGIE

Anul A

Duminica a VIII-a de peste an

Colaboratori providenţiali

Legea, fiind revelaţia Vechiului Testament ca alianţă între Dumnezeu şi om, culminând prin gestul lui Dumnezeu de a scrie cu degetul său cele zece porunci pe muntele Sinai şi de a le oferi poporului său prin Moise, a constituit baza spiritualităţii secole de-a rândul (Ex 24,12). Datorită acestei alianţe, poporul s-a angajat solemn să păzească poruncile şi Iahve a făgăduit că dacă o mamă şi-ar uita copilul pe care l-a născut, el nu va uita pe Israel (Ex 49,15).

Dumnezeu, a cărui iubire este veşnică şi nemărginită, a extins această alianţă la toţi oamenii prin Cristos; a înscris-o în firea fiecărui botezat prin acţiunea Duhului Sfânt (Mt 1,18).

Dacă legea scrisă pe lespezile de piatră făcea din Israel servitorul lui Iahve, alianţa prin Cristos ne face prieteni (In 15,15), ba mai mult, fii ai lui Dumnezeu (Mt 5,45; Gal 3,26). Ne poate uita Dumnezeu?

Chipul lui Dumnezeu, pe care ni-l zugrăveşte Biblia, este acela al unui tată care veghează asupra creaturilor şi le poartă de grijă: Tu dai de mâncare tuturor vieţuitoarelor la timpul potrivit (Ps 145,14; 104,27 ş.u.), atât oamenilor cât şi animalelor (Ps 36,7; 147,9). Această grijă, mai mult decât părintească, providenţială, se dezvăluie în istoria fiecărei fiinţe, dar în chip special a omului, nu însă ca un destin care îl imobilizează în fatalitate, nici ca pe ceva magic venit din neant, nici ca o casă de asigurări contra oricăror accidente, nici ca un tată fără pretenţii în faţa fiilor săi, ci ca providenţă, adică îl plasează pe om pe temelia speranţei, cerându-i colaborarea în calitate de prieten, asociat şi mai ales ca fiu conştient de ceea ce va moşteni în conformitate cu efortul depus.

Isus, în timp ce ne descoperă că Providenţa este expresia infinită a iubirii: Te-am iubit cu iubire veşnică şi pentru aceasta ţi-am rezervat bunătatea mea (Ier 31,3), ne învaţă, atât cu cuvântul cât şi cu fapta, cum să fim colaboratori ai acestei Providenţe. Ca şi în Isus, tot aşa şi în om, răspunsul este dublu: în căutarea împărăţiei iubirii şi în refuzul de a se supune altui stăpân (Mt 6,29-33). Fiul risipitor se întoarce la tatăl cu gândul de a-i fi slugă (Lc 15,19). Colaborarea stă în a-i cere Tatălui să se facă voinţa sa precum în cer, aşa şi pe pământ (Mt 6,10), precum în cele prielnice, aşa şi în cele neprielnice. Colaborarea constă în acea muncă de fiecare zi, care constituie o cerere şi o aşteptare a pâinii de toate zilele şi a tot ceea ce un copil al lui Dumnezeu are trebuinţă. Colaborarea se arată mai presus de toate prin răbdarea în încercări, asemenea lui Isus care a cunoscut durerea părăsirii din partea Tatălui ceresc (Mt 27,46) şi care, rămânând ascultător până la moartea pe cruce, şi-a afirmat propria încredere filială prin ultimele cuvinte testamentare: Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu (Lc 23,46). Cu această încredere a trecut pragul morţii şi ne-a oferit o lumină unică pentru a ne însoţi în traversarea nopţii în care de atâtea ori ne duce Cel Rău. Imitându-l pe Cristos, ucenicul poate parcurge căile misterioase ale Providenţei şi poate câştiga bucuria de a fi martorul credincios al iubirii în care s-a încrezut.

Ca să ne aducă la această stare de dăruire totală în calitate de colaboratori ai Providenţei, Isus se foloseşte de diferite imagini din natură: păsările cerului şi florile câmpului, pentru a înlătura din suflet orice îngrijorare şi teamă faţă de hrană şi băutură, îmbrăcăminte, locuinţă etc. Din cauza acestor preocupări, Marta nu are parte de partea cea mai bună pe care şi-a ales-o Maria (Lc 10,41), de cuvântul iubirii, fără de care pământul rămâne sterp, după cum afirmă Isus în parabola semănătorului (Mc 4,19).

Isus desăvârşeşte mentalitatea noastră asupra Providenţei.

Concepţia Vechiului Testament era: păzeşti Legea, Dumnezeu este dator să te binecuvânteze cu de toate pe acest pământ; nu păzeşti Legea, ajungi calic, bolnav, orfan etc. pedepsit de Dumnezeu şi, dacă Dumnezeu pedepseşte pe cel rău, atunci cei buni pot profita de pe urma lui: pot lua celui pedepsit tot ce i-a mai rămas, chiar şi viaţa. Faptele de milostenie propuse de profeţi erau pentru bunăstarea vieţii de pe pământ. Numai în cărţile Macabeilor găsim că pomana poate avea valoare pentru viaţa veşnică.

Se arată colaborator providenţial omul care nu este sclavul banului, mamonei, ci ştie să le dirijeze toate spre slava lui Dumnezeu: Şi prezentul şi viitorul, spune sfântul Paul, toate sunt ale voastre; dar voi sunteţi ai lui Cristos şi Cristos este al lui Dumnezeu (1Cor 3,22). Din păcate însă avem cazuri în rândul creştinilor noştri care uită de demnitatea lor. O mamă poate creşte zece copii, dar zece copii uită uşor de mama lor, motivând stupid că nu le-a lăsat şi nu le dă bogăţia pe care o cred ei că li se cuvine.

Dreptatea lui Dumnezeu, pe care avem datoria s-o căutăm, este aceea a păstrării valorilor, aşa cum ne-a fost dată prin actul creaţiei: Creşteţi, înmulţiţi-vă şi stăpâniţi! (Gen 1,28).

Când auzim că se spune: Dumnezeu este drept (Catehism), ne gândim la faptul juridic, că el răsplăteşte binele şi pedepseşte răul, dar Sfânta Scriptură vrea să ne spună că el este credincios, fidel faţă de legământul său, faţă de cuvântul dat. A căuta dreptatea lui Dumnezeu, după îndemnul lui Isus, înseamnă a fi la fel ca Dumnezeu: credincioşi făgăduinţelor, fideli faţă de Cristos. Dreptatea lui Dumnezeu este garanţia credinţei noastre. Dacă datorită Vechiului Legământ ni l-a dat pe Cristos, pentru cel Nou, ce nu ne va da? Toate ni le dă prin Cristos (Col 3,11).

Model de colaborator al Providenţei ne este sfântul Francisc de Assisi, în care rezum toată ceata cerească şi pământească a acelora care au fost, sunt şi vor fi asemenea lui. În Cântarea făpturilor, Francisc spune:

Preaînalte, bune Doamne, ţie-ţi dau fără-ncetare
Orice laudă şi slavă, orice binecuvântare.
Ţie singur se cuvine toată cinstea îngerească.
Omul însă nu e vrednic sfântul nume să rostească.
Să te laude, Stăpâne, strălucitul frate soare
Ce dă zilelor lumină, florilor le dă culoare;
E frumos, puternic, mare şi-n sclipirea-i minunată,
Preaînalte, Milostive, la făptură te arată.
Să te laude, Stăpâne, sora lună şi voi stele
Ce sunteţi podoaba nopţii, credincioase santinele.
Să te laude, Stăpâne, vântul, scumpul nostru frate,
Ce, când vrea, întreg pământul într-o clipă îl străbate.
Să te laude, Stăpâne, sora apă cristalină
Ce-i curată şi plăcută, pe-nsetaţi ea îi alină.
Să te laude, Stăpâne, focul, frate fără vină,
Când e frig, ne dă căldură, când e noapte, dă lumină.
Să te laude, Stăpâne, şi pământul, mama noastră,
Ce produce trandafirul, viorica cea albastră.
Să te laude, Stăpâne, cel ce iartă din iubire,
Cel ce-ndură pentru tine nedreptăţi şi prigonire!
Fericiţi cei blânzi şi paşnici! Vrednicii ei multe-adună
Şi primi-vor, Preaînalte, paradisul drept cunună.
Să te laude, Stăpâne, sora moarte cea trupească,
Care intră orişiunde, chiar şi-n camera regească.
Vai de cel ce moare, Doamne, săvârşind nelegiuire!
Fericit cel drept căci zboară la eterna fericire.
Lăudat să fii, Stăpâne! strige azi orice fiinţă
Cu iubire şi cu cinste şi cu sfânta umilinţă.

(Traducere şi versificare de pr. Anton Tălmăcel)

Prin om, orice fiinţă este rânduită să aducă laudă Creatorului.

Aceasta este şi misiunea noastră providenţială. Prin împlinirea ei căutăm împărăţia şi dreptatea lui Dumnezeu.

Sfântul Paul ne oferă un model de căutare a împărăţiei şi dreptăţii lui Dumnezeu când spune: Prea puţin îmi pasă că mă judecaţi voi sau dacă mă judecă oamenii. Nici eu nu mă judec pe mine însumi. Nici voi să nu vă grăbiţi să judecaţi, dar aşteptaţi venirea Domnului. Atunci fiecare va primi de la Dumnezeu lauda ce i se cuvine (1Cor 4,3-5).

Amin. Aşa să fie! De la tine, Doamne, aştept coroana răsplăţii!

următoarea