LITURGIE

Anul A

Duminica a V-a de peste an

A fi lumină şi sare

Isus a spus ucenicilor săi, dar şi fiecărui credincios în învăţătura lui: Voi sunteţi lumina lumii, voi sunteţi sarea pământului. Înainte de a-i onora prin aceste cuvinte de lumină şi sare, Isus le impune datoria de a fi atare, pentru că el însuşi este lumina lumii (In 8,12) şi elementul necesar durabilităţii: de a fi şi de a rămâne veşnic (Mt 5,14-16).

Ce este lumina?

Din punct de vedere ştiinţific s-au emis mai multe definiţii teoretice: că este materie corpusculară, că este un complex de unde etc.; oricum, lumina materială mai are mult întuneric şi de aceea nu are o definiţie unică şi exactă. Lumina materială, aceea care ne vine de la soare, stele, corpuri electrice etc. nu-i nimic, dacă nu este luminată de viaţă. Lumina luminii este viaţa, fiindcă ceea ce percepe, aceea luminează, cum se spune în prologul Evangheliei după sfântul Ioan: Viaţa era lumina lumii (In 1,4). Pentru că Dumnezeu este viaţa în sine, este lumina luminilor din lume (lume-lumen-lumină).

Fără a intra în amănunte în probleme de anatomie, biologie, chimie, fizică şi chiar filozofie, ne oprim la constatarea empirică: lumina toate le pune în mişcare: plantele cresc şi rodesc în lumină, animalele, de asemenea, oamenii şi întreaga natură se transformă, capătă culoare şi frumuseţe în măsura în care se bucură de lumină. Sarea, la rândul ei, are o mulţime de întrebuinţări benefice: păstrează apa în organism, fără de care s-ar deshidrata; dă gust bucatelor prin condimentare; face ca alimentele să fie digerate mai uşor sau le conservă în timp.

Lecturile de azi nu vor să ne arate ceea ce trebuie să facem, ci ceea ce trebuie să fim: lumină şi sare pentru toţi.

Isus ne onorează cu cuvintele Voi sunteţi lumina lumii şi sarea pământului, da, ca să nu ne mândrim, ne arată ce fel de lumină şi sare suntem: suntem un mic opaiţ care aruncă puţină lumină în jur, opaiţ care poate fi pus şi sub obroc sau în sfeşnic. Nu suntem soare, stele, becuri incandescente, rug ce nu se mistuie. Nu suntem atât de luminoşi încât să devenim obiect de admiraţie, ci o luminiţă în folosul altora unde întunericul este mai mare. Mântuitorul ne sugerează că întunericul este în propria casă, în propriul suflet. Cu toate acestea, lumina, oricât de mică, incomodează pe fiii întunericului. Un exemplu avem în sfântul Thomas Morus şi regele Henric al VIII-lea (cf. Un om pentru eternitate).

Nici sarea nu este lucrul cel mai de preţ din casă, dar un palestinian de pe vremea lui Isus nu putea să şi-o fabrice, ci trebuia să şi-o cumpere cu puţinii bănuţi agonisiţi cu trudă. La fel şi creştinul, nu este cel mai de preţ om din lume, dar oamenii trebuie să-i simtă atât de mult lipsa încât să-şi întrebuinţeze venitul material, oricât de mic, pentru a-l avea. Fără un creştin autentic, societatea nu are gust, nu are şanse de durabilitate. Un sătuc, oricât de mic, fără bisericuţă nu are farmec, nu inspiră siguranţă. Farmecul marilor oraşe îl dau catedralele impunătoare, ele sunt semnul credinţei şi al civilizaţiei.

Sarea, chiar dacă se dizolvă în bucate, tot sare rămâne, numai că se face nevăzută şi condimentează plăcut din umbră. Misiunea noastră umilă şi mică ne cere să ne dizolvăm, să ne facem nevăzuţi în ochii lumii, ca oamenii să guste aroma învăţăturilor lui Isus, gustul divinului şi nu al temperamentului nostru de bolovan dur de sare. Numai dizolvându-ne şi făcându-ne nevăzuţi putem intra în sufletele altora pentru a le pune acolo condimentul şi conservantul vieţii lui Isus. Sfântul Bernard obişnuia să spună: Tot ceea ce aş asculta sau aş citi, totul mi se pare fără nici un gust şi farmec, dacă nu aflu numele lui Isus.

De fapt, Isus singur este adevărata lumină (cf. In 1,5) şi adevărata sare a lumii, fiindcă s-a umilit atât de mult încât a dispărut ca om din faţa contemporanilor săi, a devenit ca un vierme care dispare în pământ; a fost răstignit şi înmormântat (lectura a II-a).

Sfântul Paul spune credincioşilor din Corint: Eu n-am voit să cunosc printre voi altceva decât pe Isus Cristos şi pe acesta răstignit. După cum Isus numai prin cruce a devenit lumină şi sare pentru omenire, la fel şi creştinul este credincios autentic - lumină şi sare - numai prin cruce, prin riscul pe care şi-l asumă de a da de gol păcatul lumii prin lumina sa şi de a face să usture rănile provocate de păcat, ca sarea care doare, dar fereşte de infecţie, putrezire. Numai creştinul care face din crucea sa de fiecare zi un act de caritate este lumină lumii şi sare pământului. Are dreptate marele cugetător francez, Pascal, când spune: Crucea este aceea care te face să crezi. Un copil crede în cuvintele tatălui şi ale mamei tocmai pentru că vede crucea lor de fiecare zi, munca, grijile, ostenelile etc. pentru el; prin acestea viaţa lui capătă culoare şi gust.

Într-o zi, Isus şi ucenicii săi stăteau la uşa templului şi priveau lumea care venea la casa Domnului. Aproape de intrare era şi cutia pentru banii de întreţinere a lăcaşului sfânt. Ucenicii se delectau privind şi admirând pe cei care răsturnau cu zgomot sume mari în cutie. A venit şi o bătrânică şi a pus doi bănuţi, fără zgomot. Nimeni, afară de Isus, nu i-a dat atenţie, dar Mântuitorul le spune celor prezenţi: Adevăr vă spun, această văduvă săracă a pus mai mult decât toţi ceilalţi, fiindcă toţi au dat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a dat tot ce avea (Mc 12,43-44). Crucea, adică: A dat tot ce avea, a făcut-o lumină şi sare, vrednică de crezare, vrednică de admirat şi de urmat. O familie săracă, dar cinstită şi credincioasă, îl vesteşte pe Cristos în mijlocul lumii zi de zi, mai mult decât mine la predicile de duminică. O mamă, care primeşte cu credinţă copiii pe care Dumnezeu îi dă, este mai vrednică de crezare decât un misionar. O familie îndoliată, care se roagă cu credinţă şi îşi pune nădejdea în Providenţă, îl vesteşte pe Isus răstignit mai mult decât mine. Un puşcăriaş, care nu se revoltă, care îşi recunoaşte vina în faţa celorlalţi deţinuţi, îl predică pe Cristos mai bine decât mine. Cuvintele tâlharului de la dreapta lui Isus, recunoscând că îşi ia pedeapsa pentru fapte, dar Isus suferă nevinovat şi, având încredere în nevinovăţia lui, i-a zis: Aminteşte-ţi de mine când vei fi în împărăţia ta (Lc 23,41-43) va predica până la sfârşitul lumii în chipul cel mai minunat împărăţia lui Dumnezeu.

Pictorul italian Coriolan Vighi (1852-1904), înainte de a-şi câştiga faima de mare artist, trăia în mare mizerie şi ajunsese muritor de foame. Norocul a început de la un simplu act de onestitate şi dreptate. Îşi agăţase tablourile pe un gard, în aşteptarea vreunui client. Lumea trecea în sus şi în jos, unii aruncau o privire în fugă, dar nimeni nu-i acorda nici o atenţie. În sfârşit, un cetăţean german se opreşte, îşi alege un tablou, întreabă preţul, îi pune banii într-un plic, îl înmânează pictorului, ia tabloul şi pleacă. În urmă, Coriolan numărând banii, constată că avea cu o sută de lire mai mult decât ceruse. Crezând că s-a înşelat cumpărătorul, a alergat să-i restituie. Cetăţeanul i-a zis zâmbind binevoitor: Ştiu. Păstraţi suta de lire pentru că o meritaţi. Vă vor fi mai de folos decât mie! Din acel moment germanul a devenit un cumpărător frecvent, un admirator al cinstei şi un propovăduitor al talentului artistic al lui Coriolan Vighi şi aşa a devenit renumit.

O Doamne, spune psalmistul, printr-un om drept tu faci să răsară lumina în întuneric (Ps 112,4).

Antuza, mama sfântului Ioan Gură de Aur, rămânând văduvă la vârsta de douăzeci de ani, a dus o viaţă atât de corectă încât a smuls aceste cuvinte admirative de pe buzele păgânului Libanus: O, ce femei minunate sunt între creştini! Azi, oare, ce ar spune?

Într-o zi luna s-a plâns soarelui zicând: Dacă ai şti câte rele văd eu noaptea pe pământ, ai îngheţa de groază. Soarele i-a răspuns: Scumpa mea, eu nu-ţi dau lumină ca să priveşti la cele rele, ci să luminezi calea celor care fac bine.

Cristos, fiind lumina lumii, ne cheamă să fim lumină în întunericul acestui pământ, nu pentru a privi la cele rele, ci pentru a lumina calea acelora care îl caută pe Cristos, fiindcă el ne-a spus: Aşa să lumineze lumina voastră... ca toţi să-l preamărească pe Tatăl (Mt 5,16), care face să răsară soarele său peste cei buni şi peste cei răi, peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt 5,45). Amin. Aşa să fim!

următoarea