LITURGIE

Anul A

Duminica după Înălţare

Suficienţă

Când Isus le-a spus ucenicilor săi că se duce la Tatăl, a spus acest adevăr cu atâta bucurie, cu atâta mulţumire încât Filip i-a spus: Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de-ajuns (In 14, 1-12). Înainte de înviere şi înălţare nu le erau suficiente prezenţa, minunile şi învăţătura lui Isus pentru a fi fericiţi şi mulţumiţi, dar voiau să-l vadă şi pe Tatăl. Acum, după înălţare, nu le mai este necesară nici prezenţa vizibilă a lui Isus pentru a fi mulţumiţi. Cine le-a dat această satisfacţie, această mulţumire, suficienţă? Răspunsul este: starea lor de oameni noi, oameni în care Cristos, înălţat în sufletele lor, îi atrage la Tatăl.

Omul cel nou, realizat prin opera răscumpărării, în primul rând este preacurata Fecioară Maria. Ea a rămas în mijlocul ucenicilor în mod vizibil, dar comportamentul ei, care nu diferă cu nimic de cel pe care l-a avut la vizita pe care a făcut-o după Buna-Vestire la Elisabeta pe care a umplut-o cu Duhul Sfânt şi a făcut să tresalte de bucurie pruncul din sânul ei, deşi nu-l vedea pe Răscumpărătorul din sânul Mariei (Lc 1,41-44), acum este rândul ucenicilor să tresalte de bucurie în preajma ei, fiindcă ea era cea mai fericită de înălţarea Fiului, mai fericită decât atunci când a spus: Sufletul meu preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu mântuitorul meu (Lc 1,46-47). Care mamă n-ar fi fericită, dacă ar şti că fiul ei, plecat oricât de departe, este înălţat pe tronul regal şi este pe deplin fericit? Fericirea şi mulţumirea mamei lui Isus stau în centrul unităţii primei comunităţi creştine care forma sâmburele Bisericii. Cine poate sta lângă foc fără să se încălzească? Cine putea sta în preajma fericitei mame şi să nu se umple de fericire? Conciliul Vatican II a pus în lumină poziţia unică a preacuratei în istoria mântuirii. Smerita fiică a vechiului Israel, Maria, este în acelaşi timp cea dintâi-născută, dar şi mamă a omului nou, după cum este fiică şi mamă a lui Dumnezeu. Este fiica întâi-născută a Bisericii, adică este primul rod al mântuirii, prototipul realizat de Dumnezeu pentru ceilalţi răscumpăraţi, capodoperă divină, răscumpărată în chip minunat în vederea meritelor Fiului său (LG 53), prima mlădiţă altoită în viţa divină, prima prin care trece toată seva divină a harului şi apoi se împarte altor mlădiţe. Mai presus de toate, Maria este mama Bisericii fiindcă a fost predestinată din veşnicie ca să fie mama aceluia care trebuia să dea viaţa cea nouă Bisericii sale. Mântuirea, promisă de Dumnezeu încă de la începutul lumii (cf. Gen 3,15), a ajuns la oameni prin mijlocirea acestei umile fecioare. Când Fiul lui Dumnezeu a luat din sânul ei natura omenească, spre a elibera, prin misterele firii sale trupeşti, omul de păcat (LG 55), a ales-o şi a împodobit-o dumnezeieşte. Astfel Maria, întâi născută dintre cei răscumpăraţi, devine mama celor răscumpăraţi, mama noului popor al lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi, comparând-o cu Eva, o numesc pe Maria drept "mama celor vii" şi afirmă: Moartea ne-a venit prin Eva şi viaţa prin Maria (LG 56). Mama Mântuitorului este, de fapt, mama celor mântuiţi, nu numai prin faptul că a născut pe Fiul lui Dumnezeu pentru viaţa pământească, dar mai ales pentru faptul că a fost intim asociată de Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt la opera de mântuire a Fiului Omului. Zămislindu-l pe Cristos, născându-l, hrănindu-l, prezentându-l în faţa Tatălui ceresc la templu, suferind cu el agonia crucii, a cooperat în chip cu totul special şi unic la opera Mântuitorului, pentru a restaura în sufletele oamenilor viaţa supranaturală (LG 61). Fiecare gest al Mariei are, datorită unirii intime cu Fiul său, o valoare mântuitoare. Datoria de mamă, pe care a exercitat-o faţă de Isus, se extinde la toţi cei care cred în el. La piciorul crucii, când Isus o încredinţează lui Ioan, dar mai ales în Cenacol, unde aşteaptă înconjurată de ucenici pe Duhul Sfânt, Maria apare din plin în postura ei de mamă a Bisericii. Nucleul Bisericii, ucenicii şi cei prezenţi aici, găsesc în inima ei maternă un suport solid. Prin rugăciunea ei îşi găsesc forţa şi rodnicia apostolică. Cu Maria se bucură din plin în viaţa harului, având în ea siguranţa reuşitei lor apostolice. Prin urmare, primul lucru pe care Maria l-a transmis Bisericii, în calitatea ei de mamă, a fost suficienţa în Cristos, fericirea de a-şi şti victoria asigurată încă înainte de a începe lupta (cf. Intimità divina).

Noi, cei atât de zbuciumaţi, atât de neliniştiţi, de nemulţumiţi şi de nefericiţi, trebuie să o iubim pe preacurata, să o chemăm în ajutor şi mai ales să-i urmăm exemplul de unire continuă cu Isus prin păstrarea cuvintelor lui în inima noastră.

Ce studiezi? l-a întrebat prefectul păgân al Romei pe sfântul Iustin. Am studiat rând pe rând toate ştiinţele şi am ajuns să mă opresc la doctrina creştină, a răspuns el. Iar când prefectul căuta să-l constrângă pentru a renunţa la Cristos, i-a replicat: Nici un om în toate minţile nu abandonează adevărul pentru greşeală. Pentru adevărul doctrinei lui Cristos a murit ca martir.

Adevărul trăit de Fecioara Maria i-a mulţumit pe apostoli şi au preferat să moară şi ei, ca să poată trăi din plin viaţa veşnică, viaţa cea nouă în Cristos.

În al doilea rând, ceea ce i-a făcut pe apostoli să creadă că prezenţa vizibilă a lui Isus nu le mai este necesară, şi chiar să se bucure de plecarea lui, a fost rugăciunea lui Isus însuşi, făcută cu glas puternic, în care el se complace în smerenia de a pune accentul pe caracteristica sa de fiu, ca om, fiindcă Tatăl este mai mare. Isus este Fiul unic al lui Dumnezeu Tatăl şi prin divinitatea sa este egal cu Tatăl. Dar Tatăl a ţinut să se descopere lumii pe sine însuşi prin Fiul, iar Fiul se identifică pe sine prin Tatăl într-o convorbire veşnică şi desăvârşită, cu toată înţelepciunea, înţelegerea, puterea, ştiinţa şi pietatea care este Duhul Sfânt în persoană. Isus, prin har, îl face pe om părtaş al filiaţiunii sale divine, dacă nu prin aceeaşi natură, totuşi prin aceeaşi convorbire divină dintre sine şi Tatăl, prin Duhul Sfânt revărsat în inimile noastre (cf. Rom 5,5), prin înţelepciune, înţelegere, sfat, putere, ştiinţă, evlavie şi frica de Dumnezeu. Din acest motiv a spus sfântul Ioan evanghelistul: Celor care l-au primit, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu (In 1,12), nu numai cu numele, ci chiar în realitate (cf. 1In 3,1). Această putere stă în noi şi se vădeşte prin rugăciunea noastră compusă din suspinele negrăite ale Duhului Sfânt (Rom 8,26) şi din actul voinţei prin care mărturisim că Isus este Domnul (Rom 10,9). Aşa avem parte de mulţumirea lui Isus de a fi Fiul Omului, de a fi desăvârşit în rugăciune, de a desăvârşi rugăciunile noastre.

Când ucenicii i-au spus: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm (Lc 11,1), ei au simţit că Dumnezeul nevăzut, Tatăl, îşi face simţită prezenţa în cel care se roagă, în Isus şi acesta este pe deplin mulţumit. Iar Isus, ca ucenicii să fie la fel de mulţumiţi când el va fi nevăzut în mijlocul lor, îi învaţă să se roage Tatăl nostru. Din rugăciunea lui Isus, ei au dedus unirea intimă ce se poate realiza între invizibil şi vizibil. Rugăciunea lui Isus i-a dus la maturitatea spirituală, la conştiinţa că se pot încrede în orice moment în acela care a devenit invizibil prin înălţare şi le reprezintă cauza lor la tronul Tatălui ceresc pentru a dobândi sensul Tatălui, adică direcţia spre iubirea deplină.

În al treilea rând, ceea ce i-a făcut pe apostoli să creadă că prezenţa vizibilă a lui Isus nu le mai este necesară şi chiar să se bucure de înălţarea lui, au fost cuvintele: Mă duc şi voi veni din nou la voi. De m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât mine (In 14,28); Eu îl voi ruga pe Tatăl şi alt apărător vă va da vouă, ca să fie cu voi întotdeauna. El este Duhul adevărului (In 14,15); În ziua aceea veţi recunoaşte că eu sunt în Tatăl meu, că voi sunteţi în mine şi eu în voi (In 15,20).

Apostolii se bucură că Isus, pe care ei îl iubesc atât de mult, după ce a suferit atâtea, acum este în siguranţă în sânul Tatălui, ca şi în sufletul lor, disponibili să-l apere cu propriul sânge.

Deoarece sunteţi părtaşi la suferinţele lui Cristos, bucuraţi-vă, pentru ca să aveţi parte de bucurie şi fericire la arătarea slavei lui (lectura a II-a). Amin.

următoarea