LITURGIE

Anul C

Duminica a XVI-a de peste an

Partea cea mai bună

Problema pe care şi-o pun sufletele sincere în faţa propriei conştiinţe şi a lui Dumnezeu este aceasta: Ce este cel mai bine de făcut pentru a-mi mântui sufletul?

Pentru că Isus a spus Martei că Maria, sora ei, a ales partea cea mai bună, să alegem şi noi din fiecare lectură de la Liturgia cuvântului de azi partea cea mai bună, adică pe aceea care ne apropie cel mai mult de Dumnezeu Tatăl, de Fiul şi de Duhul Sfânt, de izvorul fericirii veşnice.

Mulţi comentatori ai Sfintelor Scripturi văd în cei trei tineri care au apărut lui Abraham (numele semnifică tată al unei naţiuni) la stejarul Mambre, prima manifestare a celor trei persoane din Dumnezeu, căci, deşi erau trei, Abraham îi numeşte ca pe unul singur - Domnul -, fiindcă toţi trei aveau aceeaşi înfăţişare tinerească, aceeaşi voinţă, aceeaşi ştiinţă, aceeaşi putere, iubire etc. toţi trei fac aceeaşi făgăduinţă: Când vom veni peste un an, Sara, soţia ta, va avea un fiu. (Sara înseamnă prinţesă, mamă de popoare şi regi).

Abraham a câştigat bunăvoinţa celor trei tineri, adică a Domnului, prin ospitalitatea sa generoasă, dând din bunurile materiale cu toată căldura inimii.

A da, a dărui, a oferi cu toată dragostea constituie o virtute - milostivirea - care îl apropie pe om de Dumnezeu Tatăl, care nu se lasă întrecut în dărnicie, dă lui Abraham nu numai un fiu, pe Isaac (numele înseamnă Dumnezeu râde - cf. Monumenta linguae dacoromanorum - genesis, pag. 346), nu numai ploaie şi soare celor buni şi celor răi (cf. Mt 5,45), ci, prin darul său făcut patriarhului, oferă în fapt pe propriul său Fiu, ca prin el să dea lumii întregi mântuirea.

Revelaţia confirmă că tot darul desăvârşit, partea cea mai bună, vine de sus, de la Tatăl luminilor (Iac 1,7); Tob 4,19). Acela care îşi deschide inima către darul Tatălui devine capabil, la rândul său, de o generozitate autentică şi are menirea de a-l dărui, chiar datoria, fiindcă Tatăl şi-a dat sufletul pentru noi, adică pe Fiul, de aceea şi noi suntem datori să ne punem sufletul pentru fraţi (1In 3,16). Suntem conştienţi de această datorie? Oare dacă Isus ne-ar spune ca femeii samaritene: Dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu, nu l-am cere cu toată insistenţa? Cine îl primeşte pe Fiul, îl primeşte pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, fiindcă în el sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei lui Dumnezeu (Col 2,3), toată bogăţia Tatălui: cuvinte şi fapte, puterea de a judeca şi de a da viaţă, de a da nume, slavă, iubire etc. toate au fost date lui Isus (cf. In 1,44; 17). Ca recunoştinţă faţă de iubirea Tatălui (cf. In 15,10), Isus se dăruieşte total pe sine: îşi dă viaţa (Mt 20,28); el, fiind adevărata pâine cerească dăruită de Tatăl, îşi dă trupul său pentru viaţa lumii (In 6,32). Acesta este trupul meu dat pentru voi. Şi nu numai atâta, dar pentru faptul că s-a dăruit ca jertfă pentru viaţa lumii, are dreptul de a dărui pe Duhul făgăduit (Fap 2,33), darul lui Dumnezeu prin excelenţă (Fap 8,20; 11,17). Îmbogăţiţi cu aceste daruri încă de pe acest pământ, în chip tainic dar real, trăim deja viaţa veşnică, viaţa cea nouă, darul gratuit din partea lui Dumnezeu (Rom 6,23), adică preludiul vieţii îngereşti (Mt 22,30).

Datoria noastră de a dărui nu trebuie să constituie un act comercial - do ut des = îţi dau ca să-mi dai -, sau de simplă filantropie, ci un act cu adevărat religios, deoarece trebuie să-şi capete valoarea reală din aceea că vine în contact direct cu Dumnezeu însuşi, cu caritatea sa; de aceea cel care are milă de sărman, împrumută Domnului şi el îi va răsplăti fapta bună (Prov 19,17). Numai aşa se creează un drept la răsplată (Ez 18,7 ş.u.) şi la iertarea păcatelor (Dan 4,24; Qoh 3,30), numai aşa echivalează cu o jertfă oferită lui Dumnezeu (Qoh 25,2) şi asigură o comoară în cer (Qoh 29,12). Prin Cristos, darul nostru îşi capătă un nou sens şi o valoare deosebită: Ceea ce aţi făcu unuia dintre aceştia mici, mie mi-aţi făcut (Mt 25,31-46); îi facem lui care, bogat fiind, s-a făcut sărac, ca prin sărăcia lui să ne îmbogăţim (2Cor 8,9), să ne îmbogăţim cu plinătatea lui Dumnezeu, adică cu învierea lui Cristos, cu fericirea veşnică a Tatălui, cu toată iubirea Duhului Sfânt. Pentru aceasta se întreba apostolul Ioan: Cum ar putea să rămână dragostea lui Dumnezeu în acela care îşi închide inima faţă de fratele său care este în nevoie? (1In 3,17; Iac 2,15).

Abraham a dat şi a dobândit un fiu pe pământ, un moştenitor prin care se vor binecuvânta toate neamurile pământului (Gen 18,18). Dăruind vei dobândi. Creştinul care dă câştigă pe Fiul lui Dumnezeu, pe Tatăl însuşi, pe Duhul Sfânt şi viaţa veşnică. Ce parte poate fi mai bună?

Sfântul Paul spune (lectura a II-a) că acum se dezvăluie misterul ascuns de secole şi la cunoaşterea lui ajung sfinţii zilelor noastre, toţi acei care se bucură în suferinţele lor, completând ceea ce a lipsit pătimirilor lui Cristos. Oare opera mântuirii nu a fost desăvârşită? Mai trebuie completată cu ceva din partea omului? De ce spune apostolul Paul că suplineşte în trupul său ceea ce a lipsit pătimirilor lui Cristos? Poate fi ceva desăvârşit şi totuşi să aibă lipsuri? Opera mântuirii înfăptuită de Cristos este desăvârşită tocmai pentru că în ea a fost prevăzută şi partea noastră de contribuţie, că ne-a făcut cooperatori cauzali ai operei sale, de aceea spune sfântul Petru că în nimeni altul nu este mântuire, fiindcă nu este sub cer un alt nume dat oamenilor în care trebuie să ne mântuim pe noi (Fap 4,12; 3,31).

Ce a lipsit suferinţelor lui Isus şi poate fi completat acum şi oricând de fiecare creştin, asemenea apostolului Paul? Acea cruce zilnică, acea părticică din crucea lui Isus despre care Mântuitorul a spus: Cine vrea să vină după mine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze (Mt 16,24). Acei care îşi înţeleg partea lor de cruce prevăzută în opera lui Isus, repartizată prezentului, sunt cei care înţeleg rostul revelator al suferinţei - suferinţa revelează iubirea - revelează şi actualizează trecutul în prezent precum că nimeni nu are o iubire mai mare ca aceasta, ca a Fiului lui Dumnezeu care îşi pune viaţa pentru noi, confirmă în prezent ceea ce Isus a spus: Trebuia să pătimească toate acestea Cristos şi aşa să intre în slava sa (Lc 24,26), a pătimit ca să ne dea o parte pe care să o primim şi noi, a pătimit ca să dea valoare pătimirii noastre şi aşa cum el a intrat în slava sa, la fel şi noi, să-l putem urma în slavă, fiindcă această dovadă a iubirii prin pătimire constituie partea cea mai bună pe care Fiul o oferă Tatălui, constituie dovada supremă a împlinirii voinţei sale: revelaţia iubirii supreme. Din acest motiv Isus simte o trebuinţă continuă de oameni care să-l urmeze până pe Calvar, spre a dovedi în prezent, în mod vizibil, atotputernicia iubirii dătătoare de viaţă. Cel ce-şi duce crucea îl re-prezintă azi pe Cristos ca mântuitor al lumii.

Marta l-a primit pe Isus în casă (lectura a III-a), dar Maria a ales partea cea mai bună.

Am arătat deja că partea cea mai bună este Domnul sub chipul celor trei tineri: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, parte care se dobândeşte prin ascultarea cuvântului divin.

Marta îi slujea lui Isus, se străduia pentru multe, dar Maria ne arată cum să primim şi cum să păstrăm partea cea mai bună: contemplând înţelepciunea divină, ascultând şi păstrând în inimă revelaţia divină.

Rugăciunea contemplativă este partea cea mai bună a rugăciunii care deseori duce la extaz, la acea stare în care sufletul nu are nimic de spus, ci ascultă şi se bucură, stare în care poate spune cu mireasa din Cântarea Cântărilor: Regele m-a dus în cămările sale: ne vom veseli şi ne vom bucura de tine. Flori pe câmp s-au arătat şi a sosit vremea cântării. Smochinul îşi dezvăluie mugurii şi florile de vie parfumează văzduhul (1,3; 2,12-13). Aprecierea supremă: Iubitul meu e alb şi rumen, între zeci de mii este întâiul. Capul lui, aur curat; părul lui, păr ondulat. Trandafir mirositor sunt obrajii lui; buzele lui la fel cu crinii roşii; braţele sunt drugi de aur cu topaze împodobite; stâlpi de marmură sunt picioarele lui, pe temelie de aur aşezate (id. 5,10-15). Contemplaţia miresei este tradusă într-o viziune pământească, dar sfântul Paul, răpit până în al treilea cer, a văzut frumuseţi de neimaginat şi a auzit cuvinte de nespus (2Cor 12,4).

Noi credem că ne rugăm bine când îi spunem lui Dumnezeu cuvinte frumoase, din formulări personale sau împrumutate de la alţii, credem că ne rugăm când spunem multe, când argumentăm lui Dumnezeu ca unui ignorant, deşi Isus ne-a avertizat că nu acestea sunt partea principală (Mt 6,7), ci rugăciunea prin excelenţă constă în a asculta, în a medita, în a se lăsa vrăjit de frumuseţea, înţelepciunea şi iubirea cuvântului divin. Dacă nu ne rugăm cum trebuie, este semn că nu ştim să ascultăm şi nici să păstrăm în inimă cuvântul Domnului.

Deschide-mi, Doamne, urechile ca să te aud; deschide-mi inima ca să-ţi primesc cuvântul şi sunt sigur că în ziua de apoi mi se vor deschide ochii sufletului şi te voi vedea aşa cum eşti! Amin.

următoarea