LITURGIE

Anul C

Duminica a IV-a de peste an

Popor profet

Pentru mântuirea lumii, Dumnezeu, în planul său providenţial, a ales un popor căruia i-a încredinţat promisiunile sale mântuitoare în vederea venirii Fiului său unic în lume, ca prin el să fie cunoscut de toţi, de la cel mai mic şi până la cel mai mare (Ier 31,31), ca Dumnezeu-iubire (1In 4,8). Profeţii au jucat un rol de seamă în rândul acestui popor ales, au constituit conştiinţa mereu vie şi critică, dar nu atât în numele raţiunii, cât mai ales în numele cuvântului lui Dumnezeu; ei se opun, denunţă răul sub toate aspectele, ei vor să facă din istoria poporului o istorie sacră bazată pe un dialog de iubire, de încredere, de fidelitate faţă de Dumnezeu. Profetul este omul mereu nemulţumit de prezent şi vrea ca dialogul omului cu Dumnezeu să fie cât mai desăvârşit, ca istoria poporului să nu fie dramatică, să nu se încheie printr-o judecată de blam, ci să continue în veci de veci gloria lui Iahve; din acest motiv el vrea o convertire continuă spre Dumnezeu; el este apărătorul celor oprimaţi; este vocea celor care n-au glas; el se simte răspunzător de cele divine în faţa oamenilor şi de cele omeneşti în faţa lui Dumnezeu; el citeşte cele divine din cele umane şi vesteşte oamenilor planul plin de iubire a lui Dumnezeu din istoria omului. Spre deosebire de fanaticii religioşi, profetul este omul care iubeşte pe oameni pentru Dumnezeu, pentru gloria lui. Fanaticul apără în numele raţiunii credinţa intereselor proprii sau ale sectei; profetul este omul iubirii şi apără lumea de fanatism, de soldaţii roboţi care lovesc automat aşa cum au fost programaţi.

Fiindcă poporul ales era mereu înclinat spre nesocotirea făgăduinţelor, legământului şi poruncilor, profetul ameninţa cu pedepsele cerului, descriindu-l pe Iahve ca pe un luptător viteaz şi înspăimântător. Din acest motiv, profetul devine omul odios, stânjenitor, temut şi persecutat, ba de multe ori chiar omorât. În loc să-şi schimbe viaţa, să se convertească pentru a scăpa de mânia divină, poporul prefera să ia viaţa profetului, grăbind şi mai mult tragedia sfârşitului prin robie.

De unde această orbire spirituală? De la Cain, ucigaşul fratelui său Abel, care, în loc să-şi îndrepte viaţa spre adevăr, dreptate şi bine prin oferirea darurilor vrednice de Dumnezeu, omoară pe cel care îl dojenea prin corectitudinea sa (Gen 4,6-8).

Profeţii au murit de moarte naturală sau au fost omorâţi prin violenţă, dar spiritul profetic nu poate muri şi nici nu poate fi omorât, fiindcă Dumnezeu este acela care îi garantează victoria finală (Ier 1,19).

Isus a dojenit cu asprime orbirea spirituală care omora profeţii, în loc să omoare răul, faptele potrivnice spiritului Legii divine; el i-a numit pe cărturari şi pe farisei drept făţarnici, orbi, morminte văruite, fii de ucigaşi, şerpi, pui de năpârci etc. făcându-i vinovaţi de sângele lui Abel şi al tuturor profeţilor ucişi până la Zaharia (Mt 23,29-36); iar el, definindu-se profet mai mare decât Moise, fiindcă acesta despre mine a scris, spune Isus (In 5,46), avea să sfârşească mai tragic decât oricare alt profet.

Când Isus îşi exercită misiunea profetică în sinagoga din Nazaret, vestind că mântuirea este pentru toţi oamenii şi nu este privilegiul unui singur neam (evreiesc), că ea este un dar al libertăţii şi iubirii divine care împarte cum vrea, cât vrea, când vrea şi cui vrea, când îi ameninţă pentru faptele lor rele, în loc să se convertească, ei zic: Uitaţi-vă la el! Parcă n-ar fi fiul tâmplarului, se comportă ca şi cum nu l-am cunoaşte; se crede mai mare decât noi; se crede profet, ne dă lecţii, ne ameninţă. Afară cu el!

Părinţii lor îi alungaseră în acelaşi fel pe profeţii Ilie şi Elizeu. Isus le aminteşte că nici un profet nu este bine primit de cei ai casei şi ai neamului său. Dar ei rămân blocaţi în conceptul tradiţional că niciodată nu va fiu oul mai mare decât găina, că niciodată unul singur nu-i va putea întrece pe cei mulţi. Au voit să-l arunce în prăpastie, ca să simtă puterea celor mulţi; numai că Isus singur se dovedeşte mai puternic decât toţi, fiind mai mult decât profet, trece prin mijlocul lor, fără ca ei să-l poată atinge măcar cu un deget. Dacă nu i-au acceptat cuvântul şi nu au crezut, n-au simţit nici minunea care i-a dezarmat.

Isus a trecut mai departe şi a înfiinţat Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, pe care nu numai oamenii, dar nici chiar porţile iadului să nu o poată învinge (Mt 16,18), ca să-şi poată desfăşura în lume misiunea profetică încredinţată de Isus, până la sfârşitul veacurilor, ca să adune toate popoarele de la răsărit şi de la apus, de la miazăzi la miazănoapte, pentru a sta la masă cu Abraham şi cu Isaac şi cu Iacob în împărăţia cerurilor (Mt 8,11). Iar când i-a sosit ceasul (In 19,30), s-a dat pe sine de bunăvoie pentru noi, ca să-şi curăţe un popor bine primit (de Tatăl), râvnitor de fapte bune (Tit 2,14), Biserica lui Dumnezeu, pe care şi-a dobândit-o prin sângele său (Fap 20,28).

Biserica este poporul pe care Dumnezeu l-a chemat la o nouă alianţă cu sine, dându-i misiunea de a fi un popor profet, de a avea în sine spiritul lui Cristos şi ca nimeni să nu mai aibă de apărat axioma că niciodată oul nu poate fi mai mare decât găina, ci Biserica formează un tot care se impune în faţa oricui: atât pe plan individual, cât şi colectiv, fiindcă logica divină - gândurile mele nu sunt gândurile voastre (Is 55,8) -, întrece infinit logica umană. Nu carisma profetică înnobilează Biserica, ci chemarea lui Dumnezeu de a fi iubirea care profetizează. Am cădea în aceeaşi greşeală a fanatismului religios dacă am crede că numai noi posedăm adevărul, că numai nouă ni se cuvine harul. Noi, cei care formăm Biserica lui Isus, avem doar o chemare de a fi un popor profet, de a fi oamenii iubirii care descoperă în unii semnele minunate ale lui Dumnezeu şi vor să împartă adevărul tuturor celor de bunăvoinţă. Misiunea Bisericii este aceeaşi cu cea a profeţilor în sensul că pune în evidenţă spiritul lor în lumina lui Isus de a fi conştiinţă mereu vie, critică pentru tot ce este rău, de a face o istorie sacră din istoria fiecărui popor prin desăvârşirea dialogului iubirii, de a fi mereu nemulţumită de prezent, de a converti şi de a se converti mereu, de a apăra pe cei slabi, de a se simţi răspunzătoare de cele omeneşti în faţa lui Dumnezeu şi de cele divine în faţa oamenilor, de a apăra omul de fanatismul religios al acelora care propovăduiesc răzbunarea, dispreţul, sinuciderea, răpirea şi ţinerea celor nevinovaţi ca ostateci, dispreţul faţă de cei de culoare, de cei care se pretind creştini dar faptele lor sunt mai rele decât ale păgânilor, de cei care pretind onoruri bisericeşti la botezuri, cununii, înmormântări etc. doar de ochii lumii

Ca noi, cei care facem parte din Biserică, fiind mădulare vii ale trupului mistic al lui Cristos destinat profeţiilor mistice, să nu cădem în fanatism religios, dar nici în nepăsare, indiferenţă şi lâncezeală, sfântul Paul ne arată calea: vorbirea limbilor oamenilor şi chiar ale îngerilor, darul însuşi al profeţiei, cunoaşterea misterelor divine şi ale ştiinţelor umane, însăşi credinţa făcătoare de minuni, împărţirea averilor la cei săraci, arderea propriului trup pentru credinţă, martiriul etc. toate pot deveni acţiuni fanatice, dacă nu sunt pătrunse de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Este necesar un dialog între mine şi Cristos, între noi şi el, ca să se desăvârşească în fiecare viaţa lui, ca fiecare să poată spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20).

Unii sunt fanaticii rugăciunilor lungi, alţii fanaticii sacramentelor, alţii, ai pomenilor şi posturilor riguroase etc. prin care se cred superiori, critică şi condamnă pe toţi cei care nu-i urmează. Dar perfecţiunea, aşa cum ne asigură sfântul Francisc de Sales, stă numai în iubire. Numai iubirea apără de fanatismul religios şi sectar; numai iubirea profeţeşte un viitor de aur omenirii. Nimeni nu este prea mic pentru a fi un mare profet astăzi şi mâine, în fiecare zi, fiindcă numai iubirea ne asigură că suntem fii ai lui Dumnezeu, iar odată vom fi asemenea lui, fiindcă îl vom vedea aşa cum este (1In 3,2).

Aceasta este chemarea cu care ne înnobilează Creatorul: să fim carisma iubirii sale. Amin.

următoarea