LITURGIE

Anul C

Duminica după Înălţare

Moştenire sacră

Cristos s-a înălţat şi şade de-a dreapta Tatălui (Mc 16,19).

Înainte însă de a se fi înălţat la cer, Isus ne-a lăsat o întreită moştenire sfântă: spiritul său, spiritul Bisericii sale şi gloria lui Dumnezeu.

Spiritul lui Isus Cristos a fost profeţit de Isaia ca fiind paşnic - nu va striga - nonviolent - trestia frântă nu o va zdrobi -; stăruitor în bine pentru toţi - nu va fi nici obosit, nici sleit de puteri, deoarece învăţătura lui toate ţinuturile o aşteaptă (Is 42,2-4) - blând - ca un miel dus la înjunghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celor care o tund, aşa nu şi-a deschis gura sa (Is 53,7); iertător şi plin de dragoste - a purtat fărădelegile noastre şi pentru cei păcătoşi şi-a dat viaţa (Is 53,12).

Sfântul Ştefan s-a dovedit un vrednic moştenitor al spiritului lui Cristos (lectura I-a): plin de Duhul Sfânt, vizionar, contemplativ, răbdător sub ploaia de bolovani, paşnic, blând, evlavios şi mai ales iubitor până în a nu lua răul în seamă şi a se jertfi chiar pentru duşmani (cf. 1Cor 13,5). A-l vedea pe Isus de-a dreapta lui Dumnezeu, pe lângă o viziune extatică, înseamnă a avea o credinţă adâncă şi tare în dreptatea divină şi a trăi această dreptate, simţind că ea vine din învierea şi înălţarea lui Isus.

Viziunea clară asupra dreptăţii divine este caracteristica eroică a sfinţilor. Cineva a spus cu multă înţelepciune: Adevăratul creştin se cunoaşte după felul cum gândeşte în clipele de suferinţă, apăsare şi încercare (Pr. D. Patraşcu). Creştinul adevărat, moştenitor al spiritului de nonviolenţă al lui Cristos, constituie acea substanţă adezivă, acel ciment care uneşte milioanele de miliarde de firicele de nisip care, formând un dig puternic împotriva valurilor furioase ale infernului, constituie o materializare concretă a rugăciunii lui Isus ca toţi să fie una. Biserica regretă ori de câte ori unii sau alţii dintre fiii ei uită de această moştenire sacră şi se comportă asemenea celor din insula Minorca (Baleare). În anul 415 au fost descoperite moaştele sfântului Ştefan. Mai târziu, aduse de Paul Orosiu pe această insulă, creştinii au uitat de porunca iubirii şi au trecut prin ascuţişul sabiei pe toţi urmaşii acelora care l-au omorât.

Marele bărbat de stat al Indiei, Gandhi, care deşi era păgân s-a călăuzit în viaţă după preceptele evanghelice, când un hindus a venit la el şi i-a spus că nu poate să ierte pe un musulman care i-a omorât fiul, dar nici nu vrea să meargă în iad prin uciderea criminalului, Gandhi, care făcea greva foamei pentru împăcarea taberelor rebele, i-a spus: Cunosc o singură cale de ieşire din iad: ia în locul fiului tău mort un copil musulman orfan, ai cărui părinţi au fost ucişi de hinduşi şi creşte-l ca pe propriul tău fiu!

Acesta este spiritul lui Cristos şi este atât de minunat. Să-l moştenim şi noi!

Isus a lăsat ca moştenire Bisericii spiritul rugăciunii şi aceasta nu încetează să strige: Maranatha! Vino, Doamne Isuse!

Această expresie - Maranatha - îşi are originea din limba aramaică, înrudită cu ebraica şi în care a fost scrisă mai întâi Evanghelia după sfântul Matei. Ea a căpătat un caracter liturgic şi poate fi tradusă, după felul în care este scrisă: Maran-atha, adică Domnul vine; sau Marana-tha, adică Vino, Doamne! Expresia o foloseşte sfântul Paul în Scrisoarea către Corinteni, capitolul 16, versetul 21 şi sfântul Ioan în Apocalips (22,20). Prin această expresie, sfântul Paul sintetizează spiritul Bisericii care trăia din speranţa întâlnirii cu Domnul, care va pronunţa sentinţa finală în funcţie de iubirea pe care o va avea fiecare om în parte la judecata de apoi, fiindcă ceva mai înainte le spusese corintenilor: Cel care nu-l iubeşte pe Domnul, să fie anatema şi apoi, după Maranatha urmează două propoziţii cu caracter liturgic: Harul Domnului nostru Isus Cristos cu voi, şi: Dragostea mea cu toţi în Cristos Isus, arătând că harul Domnului şi dragostea sa sunt una, fiindcă ambele au acelaşi scop: fericirea corintenilor. Apocalipsul sfântului Ioan constituie profeţia Noului Testament asupra viitorului Bisericii până la împlinirea timpului, în parusie, când Isus şi mireasa sa, Biserica, vor forma o unitate prin darul Duhului Sfânt, denumit apa vieţii. Expresia Maranatha constituie rugăciunea celui care cunoaşte măreţia profeţiei. Ioan cunoaşte această măreţie finală, doreşte să de bucure de dânsa împreună cu toţi oamenii. Pentru aceasta, salutul său de încheiere se vrea a fi o rugă desăvârşită: Harul Domnului să fie cu voi toţi! Numai cei în har, în iubire vor avea parte de fericirea de a participa la nunta Mielului. Spiritul Bisericii, în care ne naştem la viaţa cea nouă prin Botez, este spiritul rugăciunii în speranţa întâlnirii fericite cu Isus.

Avem acest spirit?

Isus înălţat la cer ne-a lăsat ca moştenire slava, gloria sa, slava lui Dumnezeu - Slava pe care mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una. Glorie în unitate.

A renunţat oare Dumnezeu la gelozia sa?

Sfântul Petru spune că numai a lui Dumnezeu este slava şi stăpânirea în vecii vecilor (1Pt 4,11), conştient fiind de ceea ce declarase Dumnezeu însuşi: Slava mea nu o voi da altuia (Is 42,8).

Care este totuşi această slavă pe care Tatăl i-a dat-o lui Isus şi Mântuitorul a dat-o ucenicilor săi ca să ajungă până la noi? Gloria lui Dumnezeu Tatăl este Fiul său în care îşi află toată bucuria atât la botez cât şi pe muntele înalt (pe Tabor) (Mt 3,17; 17,51). Fiul, în iubirea sa nemărginită faţă de oameni, s-a smerit şi ne-a oferit gloria sa de Fiu al Tatălui, ne-a oferit demnitatea de a fi fii ai lui Dumnezeu (In 1,12). Iubirea a făcut din Fiul Tatălui Fiul Omului şi tot ea este aceea care îi face una. Isus ne-a dat iubirea sa pentru a-i spune lui Dumnezeu Tată, ca să ajungem la intimitate şi unitate cu el, fiindcă, aşa cum ne spune şi sfântul Paul: Ne-a predestinat să fim fiii săi adoptivi (Ef 1,5), spunându-i Tată prin Duhul Sfânt (Rom 8,15; Gal 4,6); iar Isus, ducând pe mulţi la mărire, nu se ruşinează să-i numească pe ei "fraţi" (Evr 2,10-11). Isus ne-a dat gloria sa ca noi să avem ce da lui Dumnezeu, să înţelegem că sensul vieţii noastre este de a-i aduce slavă Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt. Numai în acest sens a putut sfântul Irineu să spună: Omul viu este gloria lui Dumnezeu.

Dorul după Isus, cuprins în spiritul Bisericii primare, trebuie să ne caracterizeze şi pe noi; el trebuie să fie mai mare decât orice, asemenea aceluia de care era cuprins sfântul Paul când scria credincioşilor din Filipi: Doresc să mor şi să fiu cu Cristos (1,23). Acest dor nu trebuie să rămână la limita afectivităţii, ci să se concretizeze în fapte, ca în sfântul Ştefan, fiindcă Isus o spune clar: Nu tot cel ce-mi zice mine "Doamne, Doamne" va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui meu din ceruri (Mt 7,21) şi: Plata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui. Fapta, care merită cea mai mare răsplată, constă în a da mărturie vie, trăită, despre Cristos, că el este Fiul lui Dumnezeu, aşa cum a afirmat el însuşi: Oricine mă va mărturisi pe mine înaintea oamenilor şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel care se va lepăda de mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu (Lc 12,8-9).

Maranatha! Vino, Doamne Isuse! -, s-a transformat într-o mărturie conştientă a sufletelor de elită, concretizată într-o rugăciune deosebită, pe care este bine s-o auzim şi să ne-o însuşim: Vino, Doamne Isuse! La revărsatul zorilor strig către tine, pentru că tu eşti soarele vieţii mele. Vino spre a-mi împrăştia întunericul care îmi ascunde frumuseţea iubirii tale şi spre a-mi înveseli duhul meu cu lumina ta. Vino, Isuse! Suspin către tine la ceasul amiezii, pentru că tu eşti viaţa inimii mele. Vino spre a-mi da flacăra iubirii tale şi spre a nimici cu focul tău urmele păcatelor mele. Vino şi fă să răsară florile propunerilor sfinte şi apoi prefă-le în roade de sfinţenie! Vino, o Isuse! Suspin către tine în tulburările sufletului, pentru că numai tu eşti puterea care potoleşte furtunile şi redai liniştea. Vino şi adu pacea acestei făpturi sărmane care de atâţia ani se luptă pentru biruinţa iubirii. Vino, în sfârşit, şi dă-mi coroana muceniciei mele! Vino, Isuse! Suspin către tine la sosirea serii, pentru că numai tu eşti liniştea apusului meu. Vino şi înveseleşte tristeţea fiinţei mele care se stinge! Vino şi în tăcerea făpturilor care nu mai vorbesc celui ce moare, fă să aud glasul tău care făgăduieşte pace, odihnă, iubire şi fericire pentru totdeauna. Suspin către tine în umbrele nopţii, fiindcă lumina ta nu are apus. Vino şi pune-mi în inimă germenul vieţii nemuritoare, pentru ca în încăperile întunecoase ale mormântului şi sub uitarea rece a celor ce trăiesc, să rămână vie în mine scânteia care în zilele din urmă se va preface într-un foc destinat să ardă tămâia închinăciunilor mele veşnice! Maranatha! Amin.

următoarea