LITURGIE

Anul B

Duminica a XVII-a de peste an

Valoarea firimiturilor

Se pot sătura o sută de oameni cu douăzeci de pâinişoare? Dacă cel care le oferă este un profet ca Elizeu, se poate. De fapt, ceea ce oferă profetul nu are menirea să umple burta, ci sufletul. Puţinul dat cu iubire satură mai mult decât multul dat cu dispreţ sau ură. Pâinile lui Elizeu prevesteau un timp mesianic (lectura I-a): ostiile mărunte, date cu iubirea infinită a lui Isus, devin hrana totală a sufletului creştin, menită să-i dea maturitatea spirituală.

Cu cinci pâini de orz şi doi peştişori, Isus a săturat aproximativ cinci mii de oameni, cu atât mai multe femei şi copii şi s-au mai adunat încă douăsprezece coşuri de firimituri. Lumea a exclamat: Cu adevărat acesta este profetul care trebuia să vină în lume, adică Mesia.

Ce putem trata mai bine, ca să avem mai mult folos spiritual?

Isus, omul providenţial, ne arată adevărata faţă a lui Dumnezeu. Cei cinci mii de oameni nu erau atât de sfinţi încât să merite pâinea miraculoasă, dar el este acela care oferă tuturor oamenilor de pe toată faţa pământului, din toate timpurile: soarele şi apa, pâinea şi peştii, fructele şi legumele etc. pentru hrana lumii (Gen 1,29-30). El este acela care prin toate acestea caută să depoziteze în inimile tuturor roadele iubirii sale, ca omul, creat după chipul şi asemănarea sa (Gen 1,26), să facă la fel.

Isus este pâinea coborâtă din cer (In 6,48), el este soarele care răsare din înălţimi (Lc 1,78), este lumina (In 1,9), este însăşi viaţa noastră, sufletul nostru (In 6,50) şi vrea ca noi să fim peştişorii care ne ataşăm de dânsul, ca să fim hrană pentru cei înfometaţi după cuvântul Domnului. Primii creştini se recunoşteau între ei, pe vremea persecuţiilor păgâne, prin semnul unui peştişor desenat pe pământ. În limba greacă peşte se traduce prin ihtius. Fiecare literă constituie iniţiala unui cuvânt: i = Iesus; h = Hristos; t = Theu = Dumnezeu; iu = Iuos = Fiul; s = Soter = Mântuitor, adică Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitor. Primii creştini se considerau peştişori prin Cristos, meniţi să se ofere lumii ca hrană, ei înşişi fiind hrăniţi cu pâinea coborâtă din cer, având viaţa cea nouă prin Cristos. Peştele trăieşte în adâncul apelor, ascuns de privirile oamenilor şi nu se poate arăta pe uscat fără a muri. Creştinul trăieşte viaţa lui Isus în Dumnezeu (Col 3,3), în adâncul tainelor sale şi nu se poate arăta lumii fără a se jertfi, fără a muri pentru sine, ca să strălucească viaţa lui Cristos.

Apostolii au participat la minunea înmulţirii pâinilor, nu atât pentru faptul că au cerut oamenilor să se aşeze pe iarbă, umblând şi strigând de colo-colo, cât mai ales că ei veniseră aici să se odihnească şi au trebuit să renunţe la ea. Disponibilitatea pentru slujirea aproapelui i-a făcut colaboratori la minune. De fapt, adevărata minune constă în contactul direct pe care Isus l-a avut cu fiecare în parte, prin ucenicii săi, cu toţi cei prezenţi, fiindcă el le-a dat lor pâinea şi ei au împărţit-o. Când cineva renunţă la odihnă, din iubire faţă de aproapele, dovedeşte că este un alt Ihtius, alt Cristos, un apostol. Dar şi creştinul care împarte dreptatea, când dă ceea ce a primit de la Domnul, arată că este un peşte care se oferă ca hrană altora. Când te bucuri de bucuria altora arăţi că eşti peşte; când aduni puţinul pe care îl risipesc alţii, fiindcă chiar şi în cei mai răi oameni tot vei găsi o firimitură de bunătate, de adevăr, o valoare, dacă nu alta cel puţin valoarea de persoană dată de Creator, arăţi că eşti peşte, că ai ieşit din mâinile lui Cristos.

Ceea ce trebuie să vedem mereu în alţii sunt binele şi adevărul chiar dacă ele constituie numai o firimitură, fiindcă un gram de aur, acoperit cu noroi, tot aur rămâne, chiar dacă soarele nu se mai oglindeşte în strălucirea lui. Firimiturile, adunate cu grijă, capătă valoare mare, devin hrana pentru alte fiinţe, aşa cum a spus femeia canaaneană lui Isus că şi căţeii mănâncă din firimiturile care cad de pe masa stăpânilor şi a dobândit minunea vindecării fiicei sale prin firimitura de credinţă (Mt 15,27).

Nu suntem chemaţi să facem minuni în lume, de genul celor făcute de Isus, dar să fim apostoli care culeg firimiturile credinţei (spermata fidei, cum le numeşte Conciliul Vatican II) din orice fiinţă umană care pot duce la Isus, la toleranţă şi armonie cu toţi cei de alte religii, rase, culturi etc.

Mulţi ar vrea să ofere mult, să facă chiar minuni, ca să nu mai fie săraci şi flămânzi pe pământ, să nu mai fie bolnavi pe paturile spitalelor, să nu mai fie nevinovaţi oprimaţi, să nu mai fie văduve şi orfani mereu cu lacrimi în ochi etc., dar nu pot. Au în schimb posibilitatea să facă puţin, să ofere o firimitură de pâine, o picătură de apă, o frântură de zâmbet, o strângere de mână, un cuvânt de împăcare etc., dar nu-l fac, fiindcă puţinul lor li se pare fără valoare, fără importanţă. Mulţi ar vrea să se ştie în postura domnului care dă, dar nici unul nu vrea să se simtă în postura săracului care cerşeşte şi aşteaptă o firimitură de la aproapele, în postura căţelului care aşteaptă o firimitură de pe masa stăpânului. Trebuie să fim smeriţi şi să adunăm firimiturile îndurării divine, ca să ne dovedim colaboratori, nu numai beneficiari, ai minunilor lui Dumnezeu.

Sfântul Dionisie Certosianul povesteşte cum un novice era foarte zelos la începutul activităţii sale în mănăstire, dar apoi, încetul cu încetul, a devenit neglijent şi delăsător, i se părea că şi haina pe care o poartă este prea grea şi o arunca într-un colţ al cămăruţei sale. Într-o noapte, a avut un vis: l-a văzut pe Isus cu o cruce grea pe umeri încercând să urce nişte trepte înguste şi înalte. Novicele, cuprins de compătimire, i-a sărit în ajutor, dar Isus, privindu-l cu indignare, i-a zis: Cum ai îndrăzni să-mi duci crucea care este atât de grea, pe când nu vrei, din iubire faţă de mine, să-ţi porţi haina de călugăr care este atât de uşoară? Isus a dispărut şi novicele s-a trezit la realitate: Dumnezeu cere să adunăm şi să ducem firimituri altora, nu să facem minuni. Multe femei de bine se angajează în apostolatul laic, dacă li se oferă o misiune mare, dar nu sunt capabile să-şi acopere goliciunea trupească purtând o haină demnă, chiar dacă este confecţionată din mai multe resturi.

Dumnezeu însuşi, pentru a duce la îndeplinire marea operă a mântuirii, s-a folosit de firimituri, de un rest (cf. Mih 4,7; Zah 9,7; Rom 9,8; 11,5); iar Isus ne asigură că acestui rest sau turmă mică i-a plăcut Tatălui să-i dea împărăţia (Lc 12,32), adică să i-l dea pe Cristos, viermele pământului (Ps 22,7), firimitura umanului sub forma sclavului (Fil 2,7), care să-i aducă măreţia învierii şi garanţia vieţii veşnice.

Recunoştinţa naşte prisosinţa.

Felul în care Isus a mulţumit Tatălui pentru puţinul dat - cinci pâini şi doi peştişori -, l-a impresionat pe evanghelistul Ioan mai mult decât minunea însăşi, fiindcă mai târziu, vorbind despre locul minunii, nu l-a numit locul înmulţirii minunate a pâinilor, ci locul unde Isus a adus mulţumiri. Mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru puţinul primit în această viaţă: hrană, îmbrăcăminte, sănătate, ştiinţă, onoruri etc. ne va aduce prisosinţa fericirii veşnice, conform cu învăţătura dată de Isus: Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga (Mt 6,33). Adaosul nu trebuie confundat cu esenţialul. De exemplu: esenţialul în Euharistie este prezenţa tainică a lui Isus; adaosul sunt speciile de pâine şi de vin. Cine se împărtăşeşte numai cu speciile, ca să apară în rând cu elita spirituală, nu va avea parte de viaţa cea nouă.

Pâinea, pe care lumea o aşteaptă de la noi creştinii, spune sfântul Paul (lectura a II-a), este viaţa demnă, plină de sfinţenie care se bazează pe firimiturile umilinţei de fiecare zi, fiindcă numai cel smerit se vede pe sine ca pe o firimitură incapabilă de a mai servi la ceva, decât doar să fie aruncată căţeilor.

Chemarea noastră de a fi firimituri rupte din Cristos - Pâinea coborâtă din cer; Pâinea vieţii (In 6,48.50) - îşi are originea din sfântul Botez, fiindcă ne-am născut la viaţa cea nouă ca peştişorii în apă şi el ne-a hrănit cu multe haruri - firimituri divine - menite să ne facă părtaşi ai naturii divine (2Pt 1,4). Parafrazându-l pe scriitorul Sofocle din antichitate, care a spus: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul, aş putea spune: Multe minuni a săvârşit Isus, dar cea mai mare dintre toate este omul îndumnezeit printr-o firimitură de har căzută din cer, de pe masa Tatălui, care ne dă dreptul de a sta la masă şi pe scaunul de domnie cu Cristos, Fiul său, în împărăţia sa (Ap 3,20-21). Amin.

următoarea