LITURGIE

Sfântul Francisc de Assisi

II

Binecuvântat să fie Dumnezeu în sfinţii săi!

An de an ne adunăm în această biserică spre a-l binecuvânta pe Dumnezeu prin mijlocirea sfântului Francisc de Assisi. An de an am auzit povestindu-se viaţa sa minunată şi învăţăturile pe care el ni le oferă. Mulţi le cunoaşteţi în amănunt, mulţumind Domnului că avem şi multe cărţi despre aşa ceva. Viaţa i-o schiţez în linii mari şi apoi mă axez pe o altă temă, mai puţin cunoscută, dar vrednică de luat în seamă.

Născut la Assisi în 1181, botezat cu numele de Ioan, schimbat în Francisc de tatăl său Pietro Bernardone întors de la negustorie din Franţa; creşte pe lângă tejgheaua tatălui negustorind dar şi risipind ca un prinţ în distracţii o bună parte din averea lui până la 18 ani; soldat la 20 de ani şi prizonier la Perugia; la 24 de ani este chemat de Cristos să-i repare bisericuţa sfântul Damian; se leapădă de toate cele lumeşti şi viaţa sa culminează cu îngerizarea de pe muntele Alvernia în ziua de 14 septembrie 1224 când primeşte stigmatele, semnele răstignirii lui Isus. Moare în ziua de 3 octombrie 1226 şi este înmormântat în 4 octombrie în biserica San Giorgio.

Cei care l-au cunoscut îndeaproape, direct sau indirect, au dat mărturie despre Francisc cu competenţă.

Iată mărturia mamei sale pe când era încă un tânăr zburdalnic şi cu visări de aventurier: Azi trăieşte ca un prinţ, dar mâine va trăi ca un fiu al lui Dumnezeu. Şi inima mamei nu s-a înşelat.

Viaţa lui Francisc, intrată pe făgaşul spiritualităţii, devine atât de minunată încât poetul Dante Alighieri spune că ea nu trebuie povestită, ci mai bine cântată în cerescul cor.

Memorabile sunt şi cuvintele papei Benedict al XV-lea: Francisc este imaginea lui Cristos cea mai desăvârşită din toate timpurile.

Cred că de la această afirmaţie a plecat scriitorul Enzo Bianchi când a spus că Francisc este un dar al lui Dumnezeu făcut Bisericii universale.

Aceasta o confirmă şi scriitoarea ortodoxă Maria Tatiana Alexeeva Lascov când spune că: Sfântul Francisc este cu siguranţă în sfânta Biserică Catolică cel mai popular şi cel mai iubit de Biserica Ortodoxă.

Dar Isus ce spune despre sfântul Francisc, purtătorul semnelor răstignirii sale? Despre Ioan Botezătorul care l-a precedat a spus că este cel mai mare om născut din femeie, înger în carne şi oase (cf. Lc 7,27-28), dar despre Francisc, care l-a urmat, n-are nimic de spus?

În ziua de 4 octombrie 1673 sfânta Margareta Maria Alacoque era cufundată în rugăciune. Isus îi apare şi-i arată în slava cerească pe sfântul Francisc şi îi spune: Iată sfântul cel mai aproape de inima mea şi cel mai unit cu ea. El se jertfeşte zilnic împreună cu inima mea dreptăţii dumnezeieşti spre a dobândi milă pentru păcătoşi şi mai ales pentru religioşii cei mai leneşi în observarea regulii. Lui i s-a dat o putere deosebită spre a dobândi orice har. De aceea ţi-l dau ca protector, ca să poţi duce la bun sfârşit misiunea pe care ţi-am încredinţat-o.

Iată mărturia minunată din care trebuie să reţinem pentru noi multe învăţături. Mă opresc asupra uneia: Lui i s-a dat o putere deosebită spre a dobândi orice har. Nu-l cinstim, dacă nu ne folosim de puterea lui spre a dobândi harul ca şi noi să fim ceea ce Dumnezeu vrea să fim: sfinţi, desăvârşiţi. Voinţa Tatălui ne-a revelat-o Cristos: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc! (Mt 5,48).

Filozoful Bergson invită, într-una din lucrările sale, tot neamul omenesc să se forţeze ca pământul să se încadreze în funcţia esenţială a universului care este o maşină de fabricat zei. Cred că avea în vedere perfecţiunea fizică şi intelectuală, la care se referea şi Sofocle din îndepărtata istorie când a spus că: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul.

Sfântul Francisc, fiind imaginea lui Cristos cea mai desăvârşită, ne va mijloci harul de a fi desăvârşiţi, conform voinţei Tatălui, cu cea mai mare plăcere şi bucurie.

Cunoscând şi urmând chemarea lui Dumnezeu de a trăi sfaturile evanghelice: sărăcia, castitatea şi ascultarea, a înfiinţat Ordinul I (1209) pentru bărbaţii dornici de desăvârşire; în anul 1212 a înfiinţat Ordinul al II-lea pentru femeile dornice de desăvârşire şi apoi Ordinul al III-lea pentru cei căsătoriţi dornici de sfinţenie.

În ce constă desăvârşirea şi cum contribuie un călugăr sau călugăriţă, o persoană consacrată, la sfinţirea proprie şi a celor din jur?

Mai întâi trebuie să ne reamintim că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa şi l-a destinat să atingă desăvârşirea şi fericirea sa.

Când i-a creat pe îngeri, Dumnezeu i-a înzestrat cu valorile cereşti cele mai alese. Văzându-se atât de minunaţi, unii dintre ei s-au umplut de egoism şi mândrie. Pedepsindu-i, au devenit diavoli. Ca şi cum Dumnezeu însuşi ar fi învăţat din greşeli de construcţie, ca să evite egoismul, când l-a creat pe om, l-a creat bărbat şi femeie (Gen 1,27). Valorile spirituale ale Duhului Sfânt, pe care scriitorul bisericesc Tertulian spune că Dumnezeu l-a pus în om în momentul creaţiei, sunt şapte: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, puterea, ştiinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu. Aceste valori spirituale Duhul Sfânt le pune diferit în bărbat şi femeie, dar cu tendinţa de a le uni, spre a realiza şapte, adică desăvârşirea. În bărbat pune mai multă înţelepciune, putere, ştiinţă tehnică (Adam este rânduit să lucreze Edenul şi să dea nume tuturor fiinţelor) şi frică de Dumnezeu. În femeie pune mai multă înţelegere, darul sfatului, ştiinţa vieţii (Eva este mama tuturor celor vii) şi evlavia. Bărbatul râvneşte spre valorile femeii şi le vrea pentru sine cu întreaga ei fiinţă. Femeia vrea valorile bărbatului şi le vrea cu întreaga lui fiinţă. Dăruirea şi acceptarea se face prin renunţare la egoism. În urma păcatului strămoşesc, această împărtăşire de valori se realizează dificil, fiindcă sexualitatea tinde să se impună ca un instinct orb şi incontrolabil, autonom. Şi în sânul familiei intervin greutăţi şi necazuri mari.

Pentru redresarea situaţiei, Dumnezeu cheamă tineri şi tinere la viaţa consacrată, care să-şi găsească valorile spirituale care le lipsesc, nu prin schimbul reciproc din căsătorie, ci direct de la izvor, de la Duhul Sfânt. Când Dumnezeu cheamă, el dă şi mijloacele de realizare a chemării; cheamă la sărăcie, castitate şi ascultare, la trăirea sfaturilor evanghelice inspirate de Duhul Sfânt, cu atât mai mult dă darurile sale ca aceste sfaturi să fie trăite, el dă înţelepciune, înţelegere, sfat, putere, ştiinţă, evlavie şi frica de Dumnezeu spre realizarea desăvârşită a chemării. Trăind plinătatea valorilor spirituale, dar nu fără ispite şi alte greutăţi, persoanele consacrate prefigurează fericirea din împărăţia cerurilor unde toţi sunt destinaţi să fie ca îngerii lui Dumnezeu (Mt 22,30).

Ce minunată viaţă de iubire în Duhul Sfânt a existat între sfântul Francisc şi sfânta Clara! Exemplul, rugăciunea şi munca persoanelor consacrate pentru familii constituie o chemare a celor căsătoriţi spre sfinţenie, spre a căuta plinătatea valorilor, care dau indisolubilitatea căsătoriei în Duhul Sfânt. Familiile, care trăiesc indisolubilitatea căsătoriei în virtutea darurilor Duhului Sfânt, dau Bisericii persoane care se consacră şi persoanele consacrate redresează familiile pe făgaşul lor normal. Aşa înţelegem efortul întregului neam omenesc spre a face, ceea ce spune Bergson, ca pământul să devină o maşină de fabricat zei, adică copii ai lui Dumnezeu, copii care să-l vadă pe Creatorul lor în iubirea lui Cristos care ne-a voit ca fraţi ai săi şi moştenitori ai împărăţiei.

Consecinţele desăvârşirii să le privim tot în sfântul Francisc. Dacă Isus a spus că sunt fericiţi cei cu inima curată, fiindcă ei îl vor vedea pe Dumnezeu (cf. Mt 5,8), Francisc vedea urmele lui Dumnezeu în orice făptură şi se ferea să nu strivească nici măcar un vierme, dar invita toate să-l laude pe Dumnezeu. În minunata Cântare a făpturilor spune:

Preaînalte, bune Doamne, ţie-ţi dau fără-ncetare orice laudă şi slavă, orice binecuvântare.

Ţie singur se cuvine toată cinstea îngerească.

Omul însă nu e vrednic sfântul nume să rostească.

Să te laude, Stăpâne, strălucitul frate soare, ce dă zilelor lumină, florilor le dă culoare.

Să te laude, Stăpâne, sora lună şi voi stele, ce sunteţi podoaba nopţii, credincioase santinele.

Să te laude, Stăpâne, vântul, scumpul noastru frate, ce când vrea întreg pământulîntr-o clipă îl străbate.

Să te laude, Stăpâne, sora apă cristalină, ce-i curată şi plăcută, pe-nsetaţi ea îi alină.

Să te laude, Stăpâne, focul, frate fără vină, când e frig ne dă căldură, când e noapte dă lumină.

Să te laude, Stăpâne, şi pământul, mama noastră, ce produce trandafirul, viorica cea albastră.

Să te laude, Stăpâne, sora moarte cea trupească, care intră orişiunde, chiar şi-n camera regească.

Ce bine ar fi, dacă şi noi am şti şi am crede că putem să-i aducem laudă lui Dumnezeu prin tot ceea ce ne înconjoară! Să ne mijlocească sfântul Francisc acest har şi atunci nu vom mai da diavolului nimic şi pe nimeni.

Papa Ioan Paul al II-lea la Assisi s-a rugat la mormântul sfântului Francisc astfel: Sfinte Francisc, ajută-mi să aduc din nou pe Isus în lume! Noi să ne rugăm: Sfinte Francisc, ascultă rugăciunea Sfântului Părinte ca Isus, venit în lume, să domnească în inimile noastre, ca apoi să-l preamărim veşnic pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt. Amin.