LITURGIE

Inima Neprihănită a Mariei

III

Vreau inima ta

(Drumul spre Euharistie)

Citim în viaţa sfântului Anton de Padova că pe când era copil de circa 5 ani, a bătut la poarta părintească un sărac. Ferdinand, aşa se numea din botez, a fugit să vadă cine este. Era un băieţel mic, sărăcuţ, dar de o drăgălăşenie răpitoare, purtând pe spate un sac. Ce vrei? l-a întrebat Ferdinand cu blândeţe şi compătimire. Drumeţul a pus sacul jos, l-a deschis şi, chemându-l să se uite, i-a zis: Iată ce vreau eu, copile! Uite aici! Când privi, Ferdinand văzu în fundul sacului o grămadă de inimi roşii şi parcă vii şi s-a mirat foarte tare. Drumeţul a adăugat: Iată ce vreau eu, copile, să-mi dai inima ta s-o pun aici! Ferdinand, îmbujorându-i-se obrajii, îl întrebă: Dar tu, cine eşti? La care drumeţul cerşetor de inimi i-a zis: Nu-i nevoie să-ţi spun. Mama ţi-a vorbit de multe ori despre mine! Şi, strângându-şi sacul, dispăru, lăsându-l pe Ferdinand nespus de fericit, simţind din acel moment o flacără vie de iubire în inima sa faţă de Isus. Aşa se explică de ce la această vârstă atât de fragedă, abia 5 ani având, a făcut votul de curăţie în cinstea Preasfintei Fecioare Maria. (Pr. A. Bişoc, Sfântul Anton de Padova, Ed. Serafica, Săbăoani 1931, pag. 21).

La cine duce un copil cerşetor cele adunate? La mama.

Isus cere inimile noastre, ca să le dea mamei sale spre a le modela după Inima ei Neprihănită, ca să nu punem temelia sfinţeniei noastre pe acte, ci pe fiinţă (Meister Eckhart), adică pe inimă, fiindcă, dacă Isus a spus: Nu tot cel ce-mi zice mie: "Doamne, Doamne", va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui meu din ceruri (Mt 7,21), mama lui Isus ne spune: Nu tot cel ce-mi zice mie: O, Marie, o, Marie, va intra în împărăţia Fiului meu, ci numai acela care îmi oferă inima, ca să i-o fac asemenea cu Inima lui Isus, mereu dispusă să facă voinţa Tatălui ceresc. A-i face voinţa înseamnă a fi sfânt cu toată fiinţa. Spune sfântul Toma de Aquino că: A-l iubi pe Dumnezeu din toată inima înseamnă a avea un act al voinţei, care se exprimă prin cuvântul inimă.

De sute de ani, adevăraţii cinstitori ai Inimii Neprihănite a Mariei se străduiesc să realizeze adevărata sfinţenie în Biserica noastră.

Un merit deosebit îl are sfântul Ioan Eudes, care, după ce a compus textul unei liturghii în cinstea Inimii Neprihănite, a obţinut aprobarea de a se celebra pentru prima dată la 8 februarie 1648. Rugăciunea de la începutul Liturghiei avea următorul conţinut: Doamne, dă-ne harul de a celebra cu vrednicie viaţa preasfântă a lui Isus şi a Mariei într-o singură inimă şi de a nu avea decât o singură inimă între noi şi cu ei. Liturghia Inimii Preasfinte a lui Isus s-a introdus 24 de ani mai târziu, la 20 octombrie 1672, tot la insistenţa sfântului Ioan Eudes. Dar, după cum papa Leon al XIII-lea a consacrat întreg neamul omenesc Inimii Preasfinte a lui Isus, tot aşa a voit papa Pius al XII-lea să consacre întreaga familie umană Inimii Neprihănite a Mariei, cu care ocazie a spus: Noi dorim, ca ori de câte ori împrejurările o cer, să se facă această consacrare în dieceze, în parohii, precum şi în familii. Se cuvine ca poporul creştin, care a primit viaţa dumnezeiască a lui Isus prin Maria, după ce a adus cinstirea cuvenită Inimii Preasfinte a lui Isus, să se aducă Inimii preaiubitoare a mamei sale cereşti omagii asemănătoare de pietate, de iubire, de recunoştinţă şi de respect. (cf. Religia iubirii).

Inima este lăcaşul Duhului Sfânt (cf. Rom 10,10); este punctul de contact dintre om şi Dumnezeu, sălaşul iubirii şi al Darului necreat (id. 5,5).

Inima Mariei este o inimă plină de dar (cf. Lc 1,28) şi de Duhul Sfânt, este o inimă nespus de curată, neprihănită, care niciodată nu a cunoscut nici cea mai mică pată, care niciodată nu a fost sub stăpânirea răului. În predica de pe munte, Isus a proclamat în mod solemn că "sunt fericiţi cei cu inima curată, fiindcă aceştia se bucură de vederea lui Dumnezeu" (cf. Mt 5,8).

Prima noastră datorie de a alerga la Neprihănita Inimă a Mariei este de a obţine harul unei inimi curate, harul de a ne elibera de sclavia Satanei, de povara şi de întunericul păcatului. Prin păcat inima omului pierde principiul său unificator şi se umple de tendinţe centrifuge, de gânduri rele, de patimi. Cetatea interioară a lui Dumnezeu, aşa cum o numeşte scriitorul teolog Pseudo-Macarie, devine câmp plin de şerpi şi de fiare feroce. Dar, ceea ce este mai trist în această stare, e faptul că omul pierde încrederea în sine însuşi. Este logic: cine nu crede în Dumnezeu, nu crede nici în chipul său, care este omul. Păcatul duce la pierderea simţului de a mai fi capabil să-şi stăpânească singur propriile patimi (Tomás Spidlík, Calea spiritului, Ed. Ars Longa Iaşi, 1966, pag. 59). Sfântul Vincenţiu Ferreri spune că: Dacă am avea nefericirea de a vedea un suflet în starea păcatului de moarte, am muri de groază.

Cel curat cu inima posedă nu numai principiul unificator şi simţul capacităţii de a fi stăpân peste propriile pasiuni, ci, pe lângă acea frumuseţe specifică naturii divine de care se face părtaş (cf. 2Pt 1,4), despre care sfântul Bonaventura spune că: Dacă am avea fericirea să vedem un suflet în haina harului sfinţitor, am muri de fericire, posedă acea "kardiognosia", despre care vorbesc mulţi teologi orientali, adică acea clarviziune care citeşte în inimile oamenilor. Acest dar nu este însă considerat miraculos, ci însuşire naturală a celor curaţi cu inima. Dumnezeu ne-a creat pentru a ne înţelege reciproc. Păcatul este cel care a ridicat un zid între noi. Când însă ne curăţăm interior, citim în inima aproapelui ca într-o carte deschisă. "Transparenţa" inimilor, scrie sfântul Grigore Nissenul, este un dar "natural" pentru oameni. (cf. Tomás Spidlík; o.c., pag. 45). Aşa se explică faptul de ce cunosc atât de bine copiii din braţele mamelor ce fel de oameni întâlnesc sau le intră în casă: dacă este un om rău, copilul se strânge la pieptul mamei şi îşi ascunde faţa, se teme; dacă este un om bun, copilul îl priveşte, îi zâmbeşte, îşi întinde mânuţele spre el. Copiii nevinovaţi posedă kardiognosia. Pentru aceasta ne avertizează Isus: Dacă nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Mt 18,3).

Inima Neprihănită a Mariei ne oferă hrana şi medicamentul, necesare pentru a ne păstra sau redobândi clarviziunea inimii de copil. Isus, modelul oricărei kardiognosii, spune Sfânta Scriptură, nu avea încredere în oameni, fiindcă el cunoştea ce este în inima omului (cf. Lc 9,47), de aceea a spus că: Din inimă ies hotărârile rele, omorurile, adulterele, necurăţiile, furturile, mărturiile mincinoase, blestemele. Acestea pătează omul (Mt 15,19-20).

După ce Inima Neprihănită ne-a ajutat să ne curăţăm de păcat, ne trezeşte foamea după hrana adevărată a inimii. A căuta hrana inimii înseamnă a te îndrepta spre Dumnezeu: Dumnezeu însuşi este inima care îmbrăţişează totul. Numai inimii îi este posibil să capteze secretul universului, ceea ce Kant numeşte lucrul în sine. Astfel, deci, cine are inimă prinde sensul lui Dumnezeu, al oamenilor, al animalelor şi al naturii. Inima este singurul organ capabil să ne dea pacea spiritului (cf. Tomás Spidlík; o. c., pag. 41). Inima Neprihănită ne conduce la cuvântul lui Dumnezeu, ca să înţelegem "sensul lui Dumnezeu", fiindcă ea păstra toate cuvintele şi le medita în inima ei (Lc 2,19) şi a înţeles cea dintâi că Dumnezeu este iubire (1In 4,18), deşi acest lucru îl spune sfântul Ioan evanghelistul, dar el, fiind încredinţat Mariei de Isus pe Calvar: Iată mama ta! (In 19,27), nu face altceva decât să-i spună: Învaţă de la mama mea ce este iubirea! Ea singură a trăit plinătatea poruncii celei noi: Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu pe voi! (In 13,34), aceasta înseamnă, de fapt, Să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima (Mc 12,30). Inima Neprihănită a Mariei a prins "sensul oamenilor", când a spus marele adevăr, despre care noi înşine suntem martori că a avut dreptate: De acum înainte toate popoarele mă vor numi fericită (Lc 1,48). Ea singură a captat "sensul animalelor şi al naturii", fiindcă, spunând arhanghelului Gabriel: Iată roaba Domnului (Lc 1,38), se angajează total în opera de restaurare a creaţiei, despre care spune sfântul Paul că: a fost supusă deşărtăciunii, nu din voia ei, ci din voinţa aceluia care a supus-o, dar cu speranţa că va fi şi ea eliberată de sclavia stricăciunii, să aibă parte de libertatea plină de mărire a copiilor lui Dumnezeu (Rom 8,20-21). Mai presus de toate, Inima Neprihănită a Mariei a prins "sensul lui Cristos", sensul său euharistic, adică de preamărire veşnică a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă euharistie, aducere de mulţumire. În sânul Preasfintei Treimi Isus este veşnică euharistie, adică mulţumire veşnică adusă Tatălui pentru că l-a născut din veci în sânul său; veşnică preamărire că prin el, în el cu el şi pentru el a creat toate (cf. In 1,1-3); veşnică mulţumire că în el singur Tatăl îşi află toată bucuria (cf. Mt 3,17); veşnică preamărire adusă Duhului Sfânt pentru că l-a zămislit ca om în sânul feciorelnic al Mariei (cf. Lc 1,35); veşnică preamărire adusă Duhului Sfânt pentru că l-a înviat din morţi (cf. Rom 8,11); veşnică preamărire adusă Duhului Sfânt pentru că a dat naştere trupului său mistic în ziua de Rusalii (cf. Fap 2, 1-11); veşnică mulţumire adusă Duhului Sfânt fiindcă prin puterea lui darurile aduse la altar - pâinea şi vinul - devin Trupul şi Sângele lui Cristos, devin Euharistie pentru noi, adică ne dă posibilitatea ca, împărtăşindu-ne, noi să-i oferim Tatălui ceresc adevărata mulţumire a Fiului.

În limba ebraică nu există cuvântul mulţumesc. Un semit, când vrea să-i mulţumească lui Dumnezeu sau unui om, se foloseşte de cuvintele de preamărire, mărire şi laudă, cum a făcut şi Isus în rugăciunea de la Cina de Taină (cf. In 17,1-26).

Inima Neprihănită a Mariei ne conduce la euharistia desăvârşită, fiindcă ea este euharistizată în totalitate, fiindcă numai ea singură a putut spune: Sufletul meu (adică inima) îl preamăreşte pe Domnul, căci mi-a făcut lucruri mari (Lc 1,46. 49); vrea să facă din inima noastră o inimă care să-l preamărească veşnic pe Dumnezeu, să sfinţească întreaga noastră fire şi, împărtăşindu-ne zilnic, să putem spune şi noi: sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul, fiindcă mi-a făcut lucruri mari: mi s-a dat ca hrană, ca să am viaţa veşnică.

În perioada Renaşterii italiene au trăit doi sculptori renumiţi: Donatello şi Brunelleschi. Când Donatello a terminat de sculptat pe Isus răstignit, l-a invitat pe Brunelleschi să-i vadă opera şi să-şi dea părerea. Brunelleschi a venit şi, după ce a privit îndelung, a spus nemulţumit: Ceea ce ai sculptat tu nu este un Cristos, ci un simplu muncitor răstignit pe cruce! Ai uitat că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, deci cel mai frumos om din lume! Donatello, necăjit de neînţelegerea arătată de prietenul său, i-a răspuns, aşa cum în mod obişnuit răspund artiştii: Dacă nu-ţi place, fă tu ceva mai bun! Brunelleschi a plecat şi peste câteva luni l-a poftit la masă pe Donatello. Cum era obiceiul, Donatello vine aducând în şorţ de-ale gurii. Când a intrat în atelier şi s-a trezit în faţa unui Cristos pe cruce de o atât de mare frumuseţe şi spiritualizare, de mirare, a uitat de ceea ce avea în şorţ, şi, ridicând braţele spre cer, fără să se sinchisească de ouăle, untul şi brânza care i-au căzut în praf, a exclamat: O, aveai dreptate! Eu nu ştiu să sculptez decât nişte simpli muncitori, dar tu arăţi cu adevărat pe Fiul lui Dumnezeu (Renaşterea italiană).

Fraţilor! Părinţii noştri au încercat să sculpteze în noi, prin educaţia dată, un fiu, o fiică. Statul, prin şcoli, a încercat să sculpteze un om, un muncitor, un inginer, un profesor etc., adică un cetăţean cinstit, harnic şi util societăţii. Biserica încearcă să sculpteze în noi ceva mai mult: adevăraţi copii adoptivi ai lui Dumnezeu. Dar, iată ce suntem! Simpli oameni şi sărmani păcătoşi. Dacă nu suntem noi mulţumiţi de noi înşine, atunci să-i spunem Inimii Neprihănite a Mariei: Dacă nu-ţi suntem pe plac, fă tu ceva mai bun din noi!

Dacă dorim cu adevărat sfinţenia firii, inimii noastre, ea va realiza în noi chipul Fiului lui Dumnezeu şi vom simţi ca sfântul Paul că: Trăiesc eu, dar nu eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20). Amin.