LITURGIE

Sfântul Anton de Padova

II

Când voi fi sfânt, tu, frate, îl vei preamări pe Dumnezeu

Privirile tuturor oamenilor, din toate timpurile şi de pe toate meridianele globului, începând chiar din timpul vieţii lui şi până azi, s-au îndreptat cu uimire, admiraţie şi încredere spre acest om providenţial, cunoscut sub numele de sfântul minunilor - sfântul Anton de Padova.

Care este secretul său de a captiva chiar şi pe cei nebotezaţi: musulmani, hinduşi, evrei etc.? Oare minunile mari şi multe pe care le-a făcut în viaţă? Oare minunile excepţionale săvârşite la moarte şi la mormântul său? Ca cineva să fie declarat sfânt, în procesul său de canonizare trebuie să fie consemnate cel puţin trei minuni, verificate cu cea mai mare scrupulozitate de Biserică. Nu trecuse nici o lună de la înmormântarea lui şi o delegaţie din Padova a şi pornit spre Roma, la papa Grigore al IX-lea, spre a cere canonizarea, deoarece numărul minunilor s-au adunat cu zecile. Aşa se explică de ce nici nu se împlinise anul de la moarte şi, în ziua de Rusalii, anul 1232, este ridicat la cinstea altarelor. De atunci şi până azi amintirea lui este tot mai vie pe întreg pământul. Oare minunile continue, ajutoarele pe care le obţin cei ce-şi pun încrederea în el l-au făcut atât de cunoscut? Poate. Dar care este secretul său, prin care s-a remarcat mai presus de alţii, că a devenit atât de renumit?

Pot spune, fără nici o teamă de a greşi, că secretul său a fost Biblia, Sfânta Scriptură, cuvântul Domnului care adevereşte că are acel dinamism interior mereu viu, făcându-l pe sfântul Anton trâmbiţa Duhului Sfânt.

Această carte a cărţilor, în care găsim expresia "Domnul a zis" de peste două mii de ori, este cu adevărat denumită Cuvântul lui Dumnezeu. Din mulţimea de mărturii despre importanţa Bibliei, mă mărginesc la două, la cea a lui Denis Diderot, filozof ateu, care, împreună cu alţi liber-cugetători, a întocmit faimoasa Enciclopedie în anul 1751 şi la J.W. Goethe, poet, gânditor, om de ştiinţă german şi distins în literatura universală.

Într-o seară, pe când Denis Diderot se afla în casa baronului Holbach, unde obişnuiau să se adune cei mai celebri necredincioşi ai secolului, conversaţia s-a îndreptat spre ceea ce defineau ei drept absurdităţile, stupidităţile şi inconsecvenţele Bibliei şi căreia Diderot i-a pus capăt prin următoarea remarcă: De minune, domnilor, de minune! Eu nu cunosc pe nimeni, nici în Franţa, nici în altă parte, care să fi putut scrie şi vorbi cu mai multă artă şi talent. Eu vă provoc pe toţi cei de faţă, să pregătiţi o poveste aşa de simplă şi sublimă şi atât de mişcătoare ca istoria patimilor şi a morţii lui Isus Cristos, care să producă acelaşi efect, care să dea senzaţie, pe cât de puternică, pe atât de simţită şi a cărei influenţă să fie aceeaşi după atâtea veacuri! Remarca lui Diderot a închis gura la toţi.

J.W. Goethe a spus: Biblia nu este o carte naţională, ci cartea naţiunilor. Ea este o carte care va trăi veşnic, pentru că atât cât va trăi lumea, nu se va găsi nimeni care să se ridice şi să spună: Eu o pricep în tot amănuntul şi în tot cuprinsul ei! Eu personal iubesc şi preţuiesc Biblia, căci aproape numai ei îi datorez toată cultura mea morală, istorisirile, învăţăturile, simbolurile, pildele ei, toate s-au întipărit adânc în mine şi m-au influenţat într-un fel sau altul.

Aş mai adăuga ceva, cuvintele lui Bettex, pastor german, care spune: Biblia este un pom al vieţii prin ale cărui ramuri uriaşe şi veşnic verzi adie, când dulce, când cu putere, vântul ceresc, un pom cu roade care aduce sfinţenie, putere, sănătate, viaţă veşnică tuturor celor atinşi de otrava păcatului. Este interesant de constatat cum protestanţii, care admit că Biblia este pentru toţi, nu admit să-l ştie pe sfântul Anton pentru toţi. Redau constatarea lui N. Steinhardt: "Protestanţii, care-şi râd de sfântul Anton din Padova mi se par tare neînţelegători. În sfântul Anton de Padova ei văd un patron al cheilor pierdute şi al căţeilor rătăciţi. E de bon ton să dai din umeri surâzând când auzi de un sfânt care s-a specializat în asemenea fleacuri şi-şi recrutează clientela printre babe surde, uituci, maniaci, diabetici. Chiar şi mulţi dintre credincioşii Bisericii Romane îl evită, preferând societatea selectă a unui Augustin, a unui Toma din Aquino, a unui Ieronim. Sfântul Francisc din Assisi, cu toate trăsăturile sale contestate de hippy - umbla gol, stătea de vorbă cu păsărelele, trăia din cerşit - e mai bine văzut pentru că e pitoresc (păsările sunt poetice), dar ce să crezi despre un sfânt care se îngrijeşte de fiinţe atât de puţin îmbietoare şi interesante ca bătrânii care nu-şi găsesc cheile, care şi-au pierdut câinele, care uită că au uitat? Câtă orbire şi îngustime! Sfântul Anton este deosebit de vrednic de toată admiraţia pentru că este atât de bun încât îi e milă de nişte biete fiinţe de care toată lumea găseşte de cuviinţă să râdă ori măcar să le privească de sus, cu ironie şi condescendenţă. Dar pierderea unor chei poate fi prilej de cruntă suferinţă (mai penibilă fiindcă pare şi ridicolă), iar moartea unui căţel iubit e o tragedie pentru cine-i singur pe lume şi slab în faţa vieţii. Există şi un snobism al compătimirii: numai faţă de eroi şi evenimente solemne. Pe când sfântul Anton îndrăzneşte a se înduioşa de mărunte dureri şi a se apleca milos asupra obidiţilor în haine negre, a celor luaţi peste picior şi a amatorilor de pisici. Eu văd aici un prea plin de bunătate, o subtilă îndurare: un fel de misionarism nu în depărtatele insule ale mărilor sudului ci în regiunile cele mai modeste ale isihiei, la întretăierea dintre pricepere şi resemnare. N-au şi învinşii, zăpăciţii şi ghinioniştii dreptul la mângâiere? Pe de altă parte, unii exegeţi catolici arată că sfântul Anton nu ajută la regăsirea unor obiecte pierdute, ci la regăsirea credinţei pierdute" (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1997, pag. 128).

Toate religiile creştine au Biblia; toate popoarele lumii cunosc citatele cele mai înţelepte din ea şi descoperă în sfântul Anton de Padova paginile vii ale Scripturii, un fel minunat de viaţă care se dăruieşte. Secretul lui a fost acela că a trăit din plin îndemnul sfântului Paul dat lui Timotei: Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat, fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea necesară mântuirii. Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre dobândirea înţelepciunii întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun (2Tim 3,14-17). Minunatul vas al Sfântului Duh, Anton de Padova, pe care sfântul Francisc de Assisi l-a numit: episcopul meu, predica în faţa Sfântului Părinte Grigore al IX-lea şi a cardinalilor adunaţi în consistoriu, precum şi în faţa oamenilor de vază din diferite naţiuni: greci, romani, francezi, germani, slavi, englezi etc. Anton a fost înflăcărat de Duhul Sfânt şi vestea cuvântul lui Dumnezeu într-o manieră atât de eficace, atât de pătrunzătoare, dulce, clară, încât toţi, cu toate că erau de diferite limbi, înţelegeau tot ceea ce el le spunea. Cardinalii îşi şopteau unii altora: Oare acesta, care predică, nu este portughez? Însuşi papa s-a minunat atât de mult de profunzimea predicii lui încât a consemnat în scris: Cu adevărat acesta este arca Testamentului.

Cuvântul arc sau arcă are înţelesuri atât de profunde: arcul este partea construcţiei unei clădiri care susţine bolta şi acoperişul; arca are sensul de casă-forte, seif, pentru păstrarea lucrurilor de preţ. În acest fel înţelegem şi sensul de arcă a lui Noe, fiindcă a salvat oameni şi animale de la nimicirea potopului.

Sfântul Anton, numit "Arca Testamentului", înseamnă că a fost păstrătorul fidel al celei mai mari comori: Testamentul lui Isus, adică al cuvântului lui Dumnezeu. Într-adevăr, s-a bucurat de o memorie atât de minunată, nu atât ca fenomen al naturii, cât mai ales ca dar al Duhului Sfânt, darul ştiinţei, încât s-a spus că: dacă ar dispărea şi ultimul exemplar al Bibliei, el ar fi fost în stare s-o refacă în întregime. Timp de nouă ani a fost trâmbiţa Sfântului Duh, care a ridicat în picioare mase imense de creştini adormiţi în indiferenţă sufletească şi îndârjiţi în lupte fratricide.

Ravagiile, pe care le făceau sectarii şi ereticii în sânul Bisericii, se datorau insuficientei cunoaşteri a Sfintei Scripturi. Ereticii şi sectarii se pretindeau adevăraţi tălmaci ai Bibliei, umblând cu sublinieri şi retuşări în Scriptură, ca şi azi, şi cărora li se pot aplica cuvintele lui Isus adresate saduceilor: Greşiţi, neştiind Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu (Mt 22,29), iar lumea de rând, analfabetă, îşi trăia viaţa plină de patimi departe de cele sfinte.

Sfântul Anton a înţeles că redresarea vieţii creştine începe aici, de la cunoaşterea Scripturii, fiindcă însuşi Mântuitorul le-a spus iudeilor: Cercetaţi Scripturile, deoarece voi socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi tocmai ele sunt acelea care dau mărturie despre mine! (In 5,39); şi: Dacă rămâneţi în cuvântul meu, veţi fi cu adevărat ucenicii mei; veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi (In 8,31-32). Sfântul Anton, cunoscând Scripturile, trăindu-le şi predicându-le, a devenit ciocanul ereticilor din Rimini, Montpellier, Toulouse, Puy, Limoges, Padova etc., unde, dacă nu-l ascultau oamenii, îl ascultau peştii mării, îl ascultau animalele, ca măgăriţa lui Bonvil şi chiar diavolii, care fugeau din calea lui; iar libertatea de care s-a bucurat, datorită adevărului din Scriptură, l-a făcut drept mare eliberator din orice necaz.

Aici aş vrea să fac o dublă remarcă, referitor la necesitatea cunoaşterii Scripturii azi şi la libertatea pe care o doresc mulţi şi o socotesc drept făuritoare de valori. În primul rând, preotul care nu are Scriptura în mână, în inimă şi pe buze, nu este preot adevărat şi nu poate fi preotul lui Isus Cristos, deoarece Mântuitorul este Cuvântul lui Dumnezeu, este Scriptura, este revelaţia şi kerigma ei. Iar în al doilea rând, libertatea nu crează valorile, de orice natură ar fi ele, ci ea le cerne, ea este sita care se mişcă în mâna lui Dumnezeu şi trece prin ea, ca adevărate valori, numai acei care s-au lăsat măcinaţi de crucea zilnică spre a deveni făină fină pentru pâinea fraţilor lor. Cei care nu înţeleg aceasta, rămân în sită ca tărâţa, care se agită şi se loveşte cu capul de marginile ei, dar nu poate trece. Menirea tărâţei este de a îngrăşa porcii şi alte animale care devin apoi nărăvaşe şi, pentru a le stăpâni sunt necesare diferite instrumente ca: zăbala, frâul, căpăstrul, biciul etc.

Cine simte că are adevărata chemare la preoţie şi la adevărata libertate, să le caute după exemplul sfântului Anton în cuvântul lui Dumnezeu şi va deveni ucenicul lui Isus, cunoscător al adevărului veşnic.

În 1946, papa Pius al XII-lea l-a declarat pe sfântul Anton învăţător al Bisericii cu titlul de Doctor evangelicus, titlu meritat din plin, fiindcă nu încape îndoială: el, care a ajuns atât de mare prin cuvântul lui Dumnezeu, ne poate ajuta şi pe noi ca să înţelegem Scripturile, să trăim învăţătura lor şi să devenim mari în împărăţia lui Dumnezeu.