LITURGIE

Epifania Domnului

Am venit să ne închinăm lui

(6 ianuarie)

Am cântat şi am repetat de mai multe ori la psalmul dintre lecturi următorul verset: Ţi se vor închina, Doamne, toate neamurile pământului!

Şi noi suntem chemaţi azi să ne închinăm Domnului împreună cu toate neamurile pământului.

Îndemnul profetului Isaia din prima lectură (60,1-6) are menirea să ne antreneze în acest scop, el spune: Scoală-te, luminează-te, căci a venit lumina ta şi slava Domnului a răsărit peste tine. Profetul vrea să ţină trează conştiinţa poporului asupra adevărului: Dumnezeu este prezent în mijlocul său pentru a-l lumina. Acela care i se închină dă dovadă de lumina credinţei. Cine uită de rugăciune, uită de Dumnezeu, uită de suflet, uită de destinul său.

Prezenţa lui Isus în lume a fost descoperită de magi datorită dorinţei lor de a-l găsi pentru a i se închina. Steaua miraculoasă i-a călăuzit la locul unde se afla pruncul Isus.

În măsura în care se naşte în suflet dorinţa închinării datorate divinităţii, apare în lume o stea călăuzitoare.

Steaua miraculoasă, menită să conducă toate popoarele la descoperirea Tatălui ceresc vrednic de închinarea îngerilor şi a oamenilor, este Isus însuşi.

Isus a fost prezis ca o stea care va răsări din Iacob, spre a-l conduce pe Israel la fapte de vitejie (cf. Num 24,17).

Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, prezice apariţia lui Isus în lume ca pe un soare care răsare din înălţime (cf. Lc 1,78).

Când a apărut şi a fost prezentat la templu, bătrânul Simeon îl descrie în toată strălucirea sa aducătoare de mântuire ca lumină spre luminarea neamurilor şi slava lui Israel (cf. Lc 2,30-32).

Isus se afirmă ca lumină spre luminarea neamurilor în plină amiază la fântâna lui Iacob în discuţia cu femeia samariteană, el îi spune: Vine ceasul şi acum este când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în spirit şi adevăr, deoarece astfel de închinători vrea Tatăl (In 4,23). Şi Isus a rămas în mijlocul samaritenilor două zile pentru a-i face închinători în spirit şi adevăr.

Cunoscându-l pe Isus ca pe un intim închinător în spirit şi adevăr al Tatălui, apostolii, conştienţi că nu se pot ridica pe aceeaşi treaptă a rugăciunii, i-au spus: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui. Şi el i-a învăţat Tatăl nostru (cf. Lc 11,1-4; Mt 6,9).

Conştient de faptul că misiunea sa vizibilă pe pământ se apropie de sfârşit, Isus s-a rugat la Cina cea de Taină pentru ca Biserica sa de pe pământ să rămână ca o stea călăuzitoare, ca fiecare om de pe acest pământ să poată spune cu magii: Am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să ne închinăm lui! Iată ruga lui Isus: Părinte, a venit ceasul! [...] Eu te-am preamărit pe tine pe pământ [...] Eu pentru aceştia mă rog... şi pentru cei care vor crede în mine. Ca toţi să fie una [...] încât lumea să creadă că tu m-ai trimis (In 17,1.4.9.20.21). De această închinare adusă Tatălui în numele său, Isus şi-a condiţionat prezenţa sa invizibilă în lume: Unde sunt adunaţi doi sau trei în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor (Mt 18,20).

Biserica de la început, compusă din cei doisprezece apostoli în mijlocul cărora era Maica Domnului, desigur mai erau alţi ucenici şi femei care l-au urmat, s-a întrunit în rugăciune, Isus manifestându-şi prezenţa prin Duhul Sfânt care coboară asupra lor sub chipul limbilor de foc, putem spune ca nişte stele venite din cer. Preacurata devine Steaua dimineţii, după cum o invocă întreaga creştinătate în Litaniile lauretane. Fiecare apostol putea spune cu Petru, pentru care Isus s-a rugat să nu-i scadă credinţa şi el să-i întărească pe fraţii săi (cf. Lc 22,32), şi care, considerându-şi comportamentul, zice: sunt ca o lampă ce străluceşte în loc întunecat, până se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul (steaua dimineţii) în inimile voastre (2Pt 1,19).

Isus însuşi s-a recunoscut şi s-a recomandat: Eu sunt steaua luminoasă a dimineţii (Ap 22,16) şi a făgăduit că aceluia care îşi va păstra credinţa îi va da steaua dimineţii (Ap 2,28).

Isus s-a afirmat drept steaua luminoasă a dimineţii fiindcă Biserica sa era la răsărit, era în prima fază a existenţei sale de lumină pe pământ. Apostolii au preluat lumina lui Cristos şi au transmis-o lumii întregi.

Nu trebuie să subestimăm rolul magilor (Mt 2,1-12). Prin venirea lor, prin grija lor faţă de tot ce se petrece în cer şi pe pământ, dar mai ales prin închinarea lor, au produs o schimbare totală în istoria omenirii, descoperindu-i sensul: căutarea lui Dumnezeu pentru a-l adora (cf. CBL 859-860), fără a se scandaliza de sărăcia pruncului. Ei cred în providenţa care se manifestă în tot cosmosul, cred şi în viitorul regesc al acestui prunc. Isus însuşi ne va învăţa să-l cunoaştem pe Tatăl cântându-i atotputernicia, înţelepciunea, frumuseţea, nemărginirea şi providenţa părintească din minunata carte a naturii, opera mâinilor sale (cf. Mt 6,26-30).

Indubitabil, în viaţa sa de pe pământ, Isus a strălucit prin rugăciunile sale.

Ce i se descoperă celui care intră în misterul rugăciunii lui Cristos?

Multe. Apostolul Paul ne oferă ceva în lectura a II-a (Ef 3,2-3.5-6) şi anume că numai cel care se luminează prin rugăciune poate înţelege că neamurile, popoarele păgâne, sunt împreună-moştenitoare ale făgăduinţei, ca mădulare ale aceluiaşi Trup mistic, care are ca suflet pe Duhul Sfânt, fiindcă nimeni nu-i poate spune lui Dumnezeu: Tată, decât în Duhul Sfânt.

De ce cei din Vechiul Testament n-au ajuns la această descoperire?

Simplu: Isus n-a venit decât la timpul stabilit de Dumnezeu şi numai el singur ni l-a descoperit pe Tatăl. Numai prin descoperirea lui Dumnezeu ca Tată pot deveni toţi oamenii conştienţi de misiunea lor de a face parte din trupul mistic al lui Cristos.

Fiecăruia dintre noi apostolul Paul ne adresează acelaşi îndemn ca şi efesenilor: Trezeşte-te, tu care dormi, şi ridică-te din morţi, şi te va lumina Cristos (Ef 5,14), îţi va da steaua dimineţii să fii pentru cei care nu cred călăuză pentru a-l găsi pe cel care este vrednic de toată închinarea în cer şi pe pământ.

Primii creştini se adunau înainte de răsăritul soarelui, la chemarea luceafărului de dimineaţă, Isus - Eu sunt steaua dimineţii -, despre care ne relatează un păgân, Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei, că: Au obiceiul de a se aduna în aceeaşi zi (duminica), înainte de răsăritul soarelui şi-i cântă împreună lui Cristos un imn, ca unui zeu (Epistola 10,94,7).

Ca şi magii, noi îl putem găsi pe Isus. Nu în ieslele sărace, ci în sfânta Euharistie.

Magii, după ce i s-au închinat, i-au dat daruri: aur, smirnă şi tămâie.

Ruga, dacă nu-l face pe om mai darnic, nu-i adevărată închinare, nu duce la acea asemănare cu Isus, care a ştiut să primească numai pentru a da; a primit aurul, smirna şi tămâia pentru a le oferi în schimbul iubirii şi al credinţei. Dacă veţi şti să dăruiţi, atunci se va adeveri despre voi ceea ce a spus sfântul Paul despre credincioşii din Filipi: Voi luminaţi în lume ca stelele (Fil 2,15).

Să ne unim în rugăciune în numele lui Isus, ca să realizăm prezenţa sa în mijlocul nostru şi să ne adresăm Tatălui: Dumnezeule, care, prin steaua călăuzitoare, l-ai descoperit astăzi neamurilor pe Fiul tău unul-născut, dă-ne, te rugăm, harul ca noi, care te-am cunoscut prin credinţă, să ajungem să privim chipul măririi tale! (LR). Amin.