LITURGIE

Inima Preasfântă a lui Isus

I

Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima

(Inimă de mamă)

Fiul cel mai mic al lui Bramante (1444-1514, arhitect renascentist italian; care a început reconstruirea bazilicii "Sfântul Petru" din Roma), a fost trimis să ducă papei nişte veşti urgente. Papa a fost foarte mulţumit de promptitudinea copilului şi, ca să-l răsplătească, a deschis un sertar, în care păstra bănetul mărunt, zicându-i: Ia de aici cât vrei! Copilul s-a repezit să ia, dar s-a oprit şi, întorcându-se spre pontif, i-a spus: Daţi-mi Excelenţa voastră, pentru că aveţi mâna mai mare!

Dacă vrem să ne formăm o adevărată inimă creştină, plină de bogăţia cerească, asemenea cu Inima lui Isus, este necesar să ne întoarcem la ajutorul preacuratei Fecioare Maria. Cu mâna ei largă de mamă va turna în inima noastră belşugul harurilor, cu aceeaşi dărnicie cu care turna carne, sânge, afecţiune, iubire etc., în inima pruncului Isus zămislit în sânul ei feciorelnic.

La Nazaret, între Isus şi Maria s-a stabilit o viaţă atât de intimă, de armonioasă, cum nu s-a mai văzut niciodată pe pământ. Intimitatea se reflecta prin cuvinte puţine şi multă tăcere, completate de gesturi simple, pline de iubire. Înainte însă de a vorbi de o intimitate statornicită între aceste două inimi, trebuie să spunem că şi aici a existat o evoluţie, o formare progresivă, a Inimii lui Isus în atmosfera caldă a unei inimi de mamă, fiindcă tocmai Mariei i-a fost încredinţată misiunea extraordinară, nemaipomenită, de a forma o inimă omenească pentru Fiul lui Dumnezeu.

După cum în mod natural, fiziologic, Inima lui Isus s-a format în sânul Fecioarei Maria şi aici a început să bată, tot aşa, din punct de vedere psihologic, s-a dezvoltat în atmosfera ei afectivă. Influenţa preacuratei are ceva analog cu cea a Tatălui ceresc, fiindcă Isus a primit iubirea divină de la Tatăl şi inima omenească, depozitara iubirii divino-umane, de la mama sa preaiubită. Dacă despre o inimă omenească supusă greşelii se spune că: După o îndelungată asceză purificatoare, inima devine un cer interior mai larg decât spaţiile cosmice, căci Dumnezeu le umple de strălucirea sa (Olivier Clement, Puterea credinţei, Ed. Pandora, pag. 178), ce am putea spune despre Inima lui Isus? Dacă În inima purificată, tărâmul spiritual al omului este deasupra lui... el se minunează de frumuseţea pe care o vede în el, mai luminoasă de o sută de opri decât strălucirea soarelui... Acolo este (citat din Evanghelie) împărăţia lui Dumnezeu ascunsă înlăuntrul nostru (id. o.p., pag. 178).

Ochii lui Isus s-au aţintit asupra mamei sale, spre a o contempla şi de a se minuna de prezenţa ei, la fel după cum privirea Cuvântului veşnic s-a fixat asupra Tatălui. Şi surâsul, pe care buzele Mariei îl fluturau mereu, văzându-l şi revăzându-l, era pentru Isus continuarea surâsului veşnic din prezenţa Tatălui.

În inimă "coboară Spiritul", spune Coranul (2,91; 26,194). Inima este pentru profeţi "oglinda contemplaţiei", cărora Dumnezeu "le-a deschis inima, pieptul" (Coran 94,1). Marele poem al lui Abdalkarâm Iâlâ despre Profet începe aşa: O inimă în care se ridică soarele iubirii (id. o.c., pag. 180).

Ştim că Isus s-a arătat foarte zelos în decursul vieţii sale publice în a recunoaşte în lucruri şi în oameni grija plină de iubire providenţială a Tatălui, atât în păsările cerului şi crinii câmpului, cât mai ales faţă de sufletele pline de credinţă ale oamenilor. Dar care suflet a avut posibilitatea să-i amintească mai mult decât sufletul Mariei de iubirea Tatălui? Oare nu ea l-a născut în feciorie ca şi Tatăl? Nu reflecta ea oare în toate faptele sale iubirea divină în care era scufundată?

Contemplând-o mereu cu ochii săi blânzi de copil, Isus se minuna de fiecare dată descoperind în ea pe Tatăl. Fiecare trăsătură nouă a Mariei, fiecare gest, provoca în el uimirea asemănării ei cu Tatăl; orice cuvânt al Mariei îi deştepta ecoul gândurilor auzite în intimitatea cerească; tăcerea ei făcea să reînvie în el extazul liniştii părinteşti. Totul din Fecioara-mamă devenea pentru el o reîntâlnire în timp cu Tatăl veşnic, o evocare continuă a iubirii sale.

Dacă Isus avea să tresară de bucurie în Duhul Sfânt când admira atracţia pe care Tatăl o exercita asupra unor suflete, pe care le îndruma spre el, să ne gândim cât de mult a tresărit descoperind în întreaga persoană a Mariei prezenţa acestui Tată atât de apropiată şi de surprinzătoare cu a ei.

Această descoperire continuă a Tatălui schimba obişnuitele relaţii zilnice cu mama sa într-o surpriză plăcută mereu reînnoită. Afecţiunea cu care ea îl înconjura părea o prelungire a îmbrăţişărilor pământeşti, de aceea atitudinea filială faţă de Tatăl nu înceta a se arăta şi faţă de preaiubita sa mamă.

Cu toate acestea, între aceste două comportări filiale exista şi o diferenţă vrednică de luat în seamă şi anume: în relaţiile faţă de Tatăl, inima omenească a lui Isus trebuia numai să continue, în postură pământească sentimentele filiale ale Cuvântului născut din Tatăl; dar faţă de Maria, situaţia era cu totul alta: inima ei de mamă a fost formată de iubirea divină a Cuvântului veşnic, înainte ca ea să fi primit misiunea de a forma inima omenească a lui Isus.

Înţelegem deci că viaţa lor intimă a avut o profunzime excepţional conceptuală, fiindcă începuse mai înainte de zămislirea lui Isus, încă de pe timpul când Fecioara Maria era plămădită de mâinile gândirii divine în vederea maternităţii ei. Aici s-a statornicit între viitoarea mamă şi fiu o armonie anticipată, prestabilită, predestinată şi existenţială.

Se înţelege, de asemenea, cât de mare a fost umilinţa lui Isus, care, după ce în calitate de Dumnezeu a fost arhitectul Inimii Mariei, a acceptat să i se încredinţeze ei, în calitate de făptură omenească, pentru a primi educaţie: învăţătorul devine elev. Când sfânta Evanghelie ne relatează că Isus copil era supus părinţilor săi, ne descrie o situaţie paradoxală, aceea a unui Dumnezeu care se pune sub călăuza unei creaturi omeneşti, pe care el însuşi a creat-o şi a educat-o. Cu tot dreptul ni se poate adresa: Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima!

O poveste drăguţă spune că la întoarcerea sfintei familii din Egipt, după moartea lui Irod, copilul Isus alerga singur prin pustiu, când în urma, când înaintea părinţilor săi. Voia să vadă florile, să asculte zumzetul gâzelor, să se bucure de toate. A întâlnit o floricică mică cu trei petale colorate diferit şi i-a spus: Şalom - pace - micuţă şi drăgălaşă floricică! Şalom, copil ceresc! răspunse floricica. Unde sunt oamenii? a întrebat copilul. Oamenii! s-a mirat floricica, şi a spus: Existau pe aici pe undeva vreo şapte-opt. Dar nu i-am mai văzut de mult timp. Vântul îi poartă de ici-colo. Nu au rădăcini, sărmanii. Înţelegi? Asta îi chinuie rău; mereu aleargă duşi de vânt, de interese. Dacă îi vei găsi, ajută-i să prindă rădăcini şi să stea locului, fără a se obosi atâta! Şalom! zise copilul Isus. Adio! i-a zis floricica.

Isus, întors la Nazaret, creştea în vârstă, înţelepciune şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor; prindea rădăcini adânci în smerenie şi într-o zi, când a întâlnit pe cei care alergau duşi de vânt încoace şi încolo, şi-a adus aminte de îndemnul floricicăi cu trei petale de a da oamenilor rădăcini şi a spus: Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă sufletelor voastre. Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla alinare pentru sufletele voastre, căci jugul meu este plăcut şi povara mea este uşoară! (Mt 11,28-30).