LITURGIE

23 ianuarie: Credinţa care învinge

Voi începe printr-o istorioară a scriitorului Graham Greene, care spune aşa: "Într-o zi totul se va sfârşi, totul se va termina şi în lume nu vor mai fi creştini". El continuă să descrie în culori vii lupta care s-a dus pe întreg pământul împotriva acelora care incomodează lumea cu învăţăturile lui Isus Cristos. Când totul părea dus la capăt şi nimeni nu mai îndrăznea să se afirme creştin, când toate bisericile au fost dărâmate şi din materialul lor s-au făcut palate şi săli de distracţii, când nicăieri nu se mai auzea un glas de clopot şi nicăieri nu se mai vedea o haină clericală sau monahală, spune Graham mai departe: "Într-o zi, un gardian, care scruta lumea aşezată cuminte la rând în faţa unui chioşc, a spus altui gardian: "Îl vezi pe omul acela cu impermeabil uzat şi pătat, pe acel bătrânel naiv? Ei bine, să ştii că el este papa". Toţi creştinii au fost exterminaţi, dar a fost cruţat papa. Din ce cauză? Probabil să-l vadă murind de necaz că nu mai are pe cine conduce, că şi adevărurile credinţei au sfârşit, că o fosilă istorică poate trezi mai mult dispreţ faţă de trecutul creştin, sau, cine mai ştie din ce alt motiv. Însă, în cele din urmă, autorităţile, considerând că ontologic treaba n-a fost dusă până la capăt, au hotărât să-l omoare şi pe el. Şeful statului ateu mondial a crezut că este de datoria lui să-l achite şi, apropiindu-se din spate, i-a pus pistolul la tâmplă cu degetul pe trăgaci, gata să sloboadă glonţul ucigaş, când, ca din senin l-a străfulgerat un gând: Şi dacă totuşi acest om reprezintă adevărul? A renunţat la crimă. În acel moment, conclude autorul, a început o lume nouă, lumea creştină plămădită cu foarte multă trudă".

Curios: de ce oare nu numai necredincioşii, ci chiar mulţi dintre credincioşii creştini, în loc să se războiască cu necredinţa şi cu ravagiile ateismului, materialismului, dezmăţului şi înarmării absurde, se ridică împotriva papei care, ca urmaş al lui Petru, are menirea să apere adevărul credinţei şi să-i întărească pe fraţi?

Primii creştini erau uniţi, formau o inimă şi un suflet (Fap 4,32), trezind curiozitatea şi admiraţia lumii păgâne, care zicea: Priviţi-i cum se iubesc! Care era secretul unirii şi iubirii?

După sărbătoarea Rusaliilor, când Duhul Sfânt a coborât asupra apostolilor şi a Maicii preacurate în cenacol, Biserica a început să crească rapid. În ea se intra prin acceptarea învăţăturilor apostolice (cf. Fap 2,41) care dădeau naştere credinţei (id. 2,44; 4,32) în Isus Cristos înviat, Domnul şi Unsul Tatălui cu Duhul Sfânt (id. 2,36), conducător şi mântuitor al lumii (id. 5,31); se botezau (id. 2,41); li se impuneau mâinile din partea apostolilor pentru a-l primi pe Duhul Sfânt cu darurile şi carismele sale (id. 8, 16 ş.u.). Trei lucruri stăteau la baza unirii creştine: 1) ascultarea de învăţătura apostolilor; 2) comuniune în rugăciune şi 3) participarea la frângerea pâinii.

Nu este posibil să realizăm şi azi unirea pe baza acestor trei puncte?

Da, cu o condiţie: ca toţi conducătorii de biserici să privească pedagogia apostolului neamurilor aplicată la Corint, când unii începeau să dea semne de sciziune! Indiferent că Isus este predicat de prietenii sau de adversarii lui Paul, el este mulţumit că Isus este cunoscut şi se mulţumeşte cu o distincţie subtilă spunând: Domnul lor şi al nostru (1Cor 1,2). Erau la Corint unii creştini care aveau interesele lor şi tindeau să se impună în faţa comunităţii, atrăgându-şi simpatizanţi. Sfântul Paul nu-i atacă frontal, deoarece ştie că sciziunile nu se evită prin condamnarea sau bârfirea căpoşilor, nici prin ridicarea comunităţii împotriva lor, ci prin datoria fiecăruia de a se sfinţi în Cristos, împreună cu toţi acei care invocă numele Domnului Isus Cristos. Suveranitatea lui Isus trebuie să fie numitorul comun. Cu cât cineva este mai unit cu Cristos, cu atât va fi mai unit cu cei din jur.

La baza unirii bisericilor creştine ar trebui să stea întrecerea dintre toţi membrii de a-l trăi pe Cristos în propria viaţă prin ascultarea învăţăturii apostolilor, pe care şefii religioşi să o predea cât mai corect; prin participarea cât mai numeroasă şi plină de iubire la frângerea pâinii, la sfânta Împărtăşanie şi la rugăciunea comunitară.

Numai competiţiile spirituale, bazate pe cele trei probe, pe plan mondial pot pune în evidenţă împărăţia lui Dumnezeu la care suntem chemaţi toţi, pot evidenţia pe medaliaţii cu aur, argint şi bronz. Nimeni să nu se laude cu victoria înainte de a o cuceri!