LITURGIE

Octava mondială de rugăciune

(18-25 ianuarie)

18 ianuarie: Despre Biserică

Creştinii de pe întreg pământul sunt chemaţi la rugăciune pentru unirea în credinţă.

Unirea se va face, ne dă speranţă cardinalul Saliega. Ea este în planul lui Dumnezeu. Ea este şi obiectul rugăciunilor tuturor creştinilor fervoroşi. Nu este ceva pentru mâine, dar este un presentiment general că unirea creştinilor se va face. Este o condiţie necesară pentru triumful adevărului asupra tuturor materialiştilor; o condiţie în plus a libertăţii oamenilor atât de maltrataţi în timpul de faţă; o condiţie, în sfârşit, de respect a persoanei umane şi a dragostei frăţeşti dintre popoare.

Unirea se va realiza, deoarece rugăciunea lui Isus - ca toţi să fie una (In 17,21) - nu poate fi zădărnicită de porţile iadului (Mt 16,18).

Ce este Biserica?

Ne vom ruga, ne vom jertfi şi ne vom încadra mai bine în sânul Bisericii, dacă vom înţelege esenţa ei spirituală, nu ca pe un număr de inşi cuprinşi sub un nume, cât mai ales de fii ai lui Dumnezeu, uniţi prin harul sfinţitor şi răspândiţi pe toată faţa pământului, formând "poporul lui Dumnezeu".

Auzind vorbindu-se despre Biserică, foarte mulţi oameni ai zilelor noastre nu înţeleg prin aceasta decât un aspect al vieţii sociale, o grupare de oameni, mai mare sau mai mică, uniţi prin credinţă şi cult, aşa cum ar fi uniţi într-un sindicat, sau într-un club, toţi acei care practică aceeaşi meserie. Definiţia exactă a Bisericii ne-o dă Sfânta Scriptură, dar numai pentru acei care se bucură de darul credinţei, fiindcă numai aceştia o pot încadra în rândul marilor mistere divine, asemenea sfântului Paul care o numeşte mister ascuns de veacuri în Dumnezeu, dar astăzi destăinuit şi numai în parte realizat (cf. Ef 1,9 ş.u.; Rom 16, 25 ş.u.). Biserica constituie misterul unui popor care, cu toate că într-o măsură destul de mare este încă păcătos, posedă totuşi garanţia mântuirii, fiindcă este extensiunea peste veacuri a trupului mistic al lui Cristos, el fiind capul Bisericii, adică izvorul care revarsă iubirea în mădularele sale şi, conştient şi responsabil, ia asupra sa păcatele lumii (cf. In 1,29). Biserica este misterul unei instituţii divino-umane: Tatăl ca iniţiator şi arhitect; Fiul Omului drept constructor în timp şi în istorie; Duhul Sfânt ca beneficiar şi forţă unitivă spre lauda şi preamărirea lui Dumnezeu (Ef 1,14). Această instituţie inedită, primii creştini de limbă greacă au numit-o biblic "ekklesia", desemnând o comunitate intermediară dintre Israel şi poporul creştin, intuindu-i conţinutul nou, inexistent până în acel moment.

"Biserică", în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, are semnificaţia de "enkaleo", adică: a chema la, a convoca. Enkaleo arăta că Israelul, poporul lui Dumnezeu, era adunat într-un anumit loc de către oameni convocaţi din iniţiativa divină şi se întrunea datorită unei exigenţe de ordin sacerdotal, preoţesc, şi de aceea căpăta numele de "adunare sfântă" (cf. Ex 12,16; Lev 23,3; Num 29,1).

Era natural ca Isus, punând bazele unui nou popor al lui Dumnezeu, bazat pe legea nouă a iubirii, râvnitor de fapte izvorâte numai din caritate, dar folosind materia primă a vechiului popor israelit, să-l desemneze cu numele biblic al adunării religioase, nume rămas până azi de ekklesia, adică biserică: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica mea (Mt 16,18).

Primii creştini, conştienţi că sunt noul popor al lui Dumnezeu (1Pt 2,10), ca o împlinire profetică a "bisericii din pustiu" (cf. Fap 7,38), adică a Israelului care îşi căuta ţara făgăduită, a adoptat un nume care, provenind din Scriptură, era foarte potrivit pentru a se desemna drept Israelul lui Dumnezeu (Gal 16,16; Ap 7,4; Iac 1,1; Fil 3,3).

Acest termen mai prezenta şi avantajul de a include şi chemarea lui Dumnezeu făcută în mod gratuit prin Cristos, mai întâi iudeilor şi apoi păgânilor, pentru a forma o adunare sfântă în sens temporal, dar mai ales escatologic, a timpurilor din urmă. Cei chemaţi sfinţi (1Cor 1,2; Rom 1,7) au menirea să fie acea unire spirituală - escathon - care să asigure victoria în parusie, în frunte cu Judecătorul întregului univers, venind pe norii cerului, adică cu puterea Duhului Sfânt.

Octava mondială de rugăciuni constituie prin ea însăşi o unire escatologică. Creştinii adevăraţi, conştienţi de datoria unirii forţelor împotriva puterilor iadului într-o inimă şi un singur cuget, înalţă rugi către tronul divin, indiferent de numele pe care îl poartă de catolici, ortodocşi, protestanţi etc.

Sfântul Ieronim, ca şi sfântul Beda Venerabilul, susţine că Isus, când a spus: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează după dreptate, fiindcă ei se vor sătura (Mt 5,6), a voit să ne arate că trebuie să ne străduim mereu să ajungem la desăvârşire, şi nicidecum să avem conştiinţa că suntem posesorii ei, că dreptatea este numai de partea unuia sau a altuia, ci este total numai de partea lui Cristos. De aceea: atâta vom contribui la unirea în credinţă a tuturor bisericilor creştine, cât fiecare dintre noi se va uni mai strâns cu Cristos, deţinătorul dreptăţii totale.

Unirea stă în desăvârşire, în sfinţenie. Sfântul Paul trebuie să ne fie model. El ne spune: Fraţilor, eu nu consider că sunt deja desăvârşit, dar alerg după ea, ca să o cuceresc... şi fac acest lucru: uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând la cele dinainte, alerg spre ţintă, spre răsplata dumnezeieştii chemări de sus, întru Cristos Isus (Fil 3,12-14).

Această ţintă - răsplata dumnezeieştii chemări - o putem atinge mult mai uşor "punând umăr la umăr noi cei mulţi la număr" în Cristos Isus.

Să cugetăm serios: cum aş putea eu să-l aduc pe altul la Cristos, dacă eu însumi nu sunt suficient unit cu Cristos?