LITURGIE

Sfântul Iosif

VIII

Iosif a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul

(19 martie)

Conciliul Vatican II spune că: Lui Dumnezeu care revelează trebuie să i se răspundă prin ascultarea credinţei, prin care omul se încredinţează total, în mod liber, oferind lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minţii şi a voinţei (DV 5).

Iosif, soţul preacuratei Fecioare Maria şi tatăl purtător de grijă al lui Isus este model de o astfel de ascultare a credinţei. Când îngerul i-a spus: Iosife, fiul lui David, nu te teme să o iei la tine pe Maria logodnica ta, fiindcă ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus; el va mântui pe poporul său de păcate (Mt 1,20-21), el a ascultat: Iosif a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul, iar el - smerit şi matur - se angajează să participe activ la economia mântuirii.

În aceste cuvinte este cuprins nucleul central al adevărului biblic despre sfântul Iosif, momentul existenţei sale la care se referă în mod special sfinţii părinţi ai Bisericii.

Papa Ioan Paul al II-lea, făcând o comparaţie între credinţa preacuratei şi cea a sfântului Iosif, găseşte ca motiv al perfecţiunii căsătoriei lor zestrea comună a revelaţiei: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Iată, vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus. Acesta va fi mare şi Fiul lui Dumnezeu se va chema; Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său (Lc 1,30-32). Ambii devin păstrători deosebiţi ai misterului ascuns de veacuri în Dumnezeu (Ef 3,9), în care sunt cuprinse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2,3).

Zestrea divină a Mariei se identifică cu zestrea divină a lui Iosif: Isus, adică Yehosua, ceea ce înseamnă Dumnezeu mântuieşte. Ei sunt primii mântuiţi şi stau în fruntea unei lumi noi.

Iată cum în pragul Noului Testament, ca şi la începutul celui Vechi, există un bărbat şi o femeie, dar, în timp ce Adam şi Eva au fost izvorul răului care a inundat lumea, Iosif şi Maria constituie culmea de unde se revarsă sfinţenia şi din sfinţenie trebuie să se reverse adevărata fericire asupra întregului pământ.

Dacă Elisabeta a spus despre mama Răscumpărătorului: Fericită eşti tu care ai crezut, această fericire se poate aplica şi lui Iosif, deoarece şi el a răspuns afirmativ la chemarea lui Dumnezeu, fiindcă a făcut ceea ce i-a poruncit îngerul. Ceea ce au făcut Iosif şi Maria constituie cea mai curată "ascultare a credinţei" (cf. Rom 1,5;16,26; 2Cor 10,5-6).

Un singur "mister din Dumnezeu" ascuns în două fiinţe umane nu poate fi păstrat decât într-o curăţie deplină a inimii, astfel că Iosif şi Maria au meritat să fie numiţi părinţii lui Cristos. Evangheliştii afirmă clar că Isus a fost zămislit prin puterea Duhului Sfânt şi că în această căsătorie a fost păstrată fecioria (cf. Mt 1,18-25; Lc 1,26-34), deşi îl numesc pe Iosif soţul Mariei şi pe Maria soţia lui Iosif (cf. Mt 1,16.18-20.24; Lc 1,27;2,5). Unui singur "dar ceresc" nu-i poate corespunde decât o singură inimă realizată prin căsătorie în care Mântuitorul îşi începe opera de mântuire prin această unire feciorelnică şi sfântă în care se manifestă voinţa sa atotputernică de a purifica şi de a sfinţi familia, sanctuar al iubirii şi leagăn al vieţii (Paul al VI-lea), izvor al fericirii.

Paternitatea sa, sfântul Iosif şi-a exprimat-o în concret "în faptul de a fi făcut din viaţa sa o slujire, o jertfă, pentru misterul întrupării şi pentru misiunea răscumpărătoare care este unită cu misterul; de a fi folosit autoritatea legală care îi revenea asupra sfintei familii, pentru a face din această autoritate o dăruire totală de sine, a vieţii sale, a muncii sale, în faptul de a fi convertit vocaţia sa umană la iubirea domestică, în jertfirea supraomenească de sine, a inimii sale şi a oricărei capacităţi prin iubirea pusă în slujba lui Mesia care s-a născut în casa sa" (Paul al VI-lea).

Iosif îl înscrie pe Isus în analele imperiului: Isus, fiul lui Iosif din Betleem, cetatea lui David (cf. In 1,45). Din păcate aceste anale ale recensământului ordonat de împăratul August sunt dispărute, dar ele au existat şi, când împăratul Antonin Pius (138-161) a încercat să nege istoricitatea lui Isus, sfântul Iustin (100-165) îl invită să citească analele imperiului; înscriere despre care Origene spune că s-a făcut, pentru ca Isus înscris în rând cu toţi oamenii, să-i sfinţească pe toţi, să pună întreg pământul în comuniune cu el, ca toţi să creadă şi să ajungă în slavă cu el.

Iosif dă acces liber păstorilor şi magilor la pruncul Isus; după ce l-a înscris în rândul întregii omeniri cu numele de Isus, ca în numele lui să se plece tot genunchiul, al celor din cer, al celor de pe pământ şi al celor de desubt (Fil 2,10), îl prezintă pentru a fi înscris şi în rândul poporului ales prin circumciziune, ca să-l poată recunoaşte ca rege pe cruce: Isus Nazarineanul, regele iudeilor, îl prezintă bătrânului Simeon la templu, dându-i posibilitatea să afirme încheierea Vechiului Testament şi începerea Noului Testament spre luminarea popoarelor; îl prezintă popoarelor păgâne, începând cu Egiptul şi oferă întregii omeniri un model de căutare a lui Isus şi de găsire în templul cel viu, adică în textele vii ale Scripturii şi printre învăţătorii Legii.

Căsătoria şi fecioria sunt două moduri de a exprima şi de a trăi unicul mister al alianţei lui Dumnezeu cu poporul său spune Conciliul Vatican II (PC 16), care este comuniune de iubire între Dumnezeu şi oameni, concretizată printr-o căutare autentică: Tatăl tău şi cu mine te-am căutat. Căutarea lui Mesia înainte de logodnă, în timpul logodnei şi după căsătorie exprimă îngrijorarea cu care Iosif şi Maria caută să-l înţeleagă pe cel de neînţeles chiar de către îngeri. Căutarea a fost zilnică: în copilul Isus, Iosif şi Maria căutau la tot pasul pe Fiul lui Dumnezeu. Faptul că l-au găsit în templu, Evangheliile ne oferă posibilitatea unei cateheze: căutarea Fiului lui Dumnezeu în Fiul Omului se sfârşeşte bine întotdeauna; l-au găsit în templul trupului despre care Isus avea să spună iudeilor: Distrugeţi acest templu şi eu îl voi reclădi în trei zile! (In 2,19); l-au găsit între învăţătorii Legii pe care îi întreba şi asculta, adică în învăţăturile profeţilor, în jertfele marilor-preoţi care prefigurau jertfa mesianică. Iosif şi Maria vedeau în Isus tot ceea ce mai-marii templului au spus despre Mesia, care şi-a considerat propriul trup ca pe o casă a Tatălui său ceresc, ceea ce Iosif şi Maria trebuiau să-şi amintească cel mai bine. Reproşul lui Isus constituie o cateheză: chiar şi cei mai mari sfinţi pot uita în momente de probă a credinţei lucruri esenţiale. Uitarea nu-i păcat, atâta timp cât credinţa caută cu asiduitate.

Încredinţându-i "depozitul credinţei", Iosif s-a arătat credincios prin căutare atunci când Dumnezeu i l-a furat şi, aşa cum spune prefaţa Liturghiei: dovedindu-se slujitor credincios şi înţelept, Dumnezeu l-a pus în fruntea familiei sale, pentru ca el să-l păzească ca pe Fiul său unul-născut ca un tată. Tocmai îngrijorarea în căutare dovedeşte că Iosif a avut faţă de Isus printr-un dar ceresc special, toată iubirea naturală, toată grija afectuoasă pe care o poate avea un tată (Pius al XII-lea).

Să-l căutăm pe Isus cu îngrijorarea sfântului Iosif spre a îndepărta de la noi "toată ciuma rătăcirilor şi a viciilor, în această luptă cu puterea întunericului, ca întreaga Biserică a lui Dumnezeu să scape de cursele duşmanului şi de orice nenorocire".