LITURGIE

"Ia-ţi targa şi du-te la casa ta!"
Duminica a VII-a de peste an, 19 februarie 2006
Lecturi: Is 43,18-19.21-22.24b-25 Ps 40 2Cor 1,18-22 Mc 2,1-12
pr. Pierre-Marie Delfieux
Din volumul 1 al seriei "Evanghelice"
Evangéliques 1, Fayard, 1988

Scena la care ne invită să asistăm Evanghelia de azi este cea a unei înfruntari în centrul căreia se află credinţa în Mântuitorul Cristos. Mai multe categorii de oameni apar aici, confruntaţi cu puterea mesianică a lui Isus, la care reacţionează în moduri diferite. În primul cerc se află cei atraşi de puterea dumnezeiască de vindecare şi de iertare pe care doresc s-o recunoască, prin credinţă, în persoana lui Isus. Aceşti oameni nu stau să se gândească prea mult la starea lor jalnică, la păcatele ce le apasă sufletul. Dimpotrivă, ei vin la Domnul cu deplină nădejde, crezând ca vor fi mântuiţi. Iar dacă se află printre ei un om care nu se poate ţine pe picioare, ei bine, acesta le va cere altora să-l poarte (Marcu 2,3).

Mulţimile curg spre Capernaum, unde se afla locuinţa unde li s-a spus ca se află Mesia, ca o uriaşă procesiune. O putere uimitoare le călăuzeşte pasii şi le dă puterea să se lupte cu slabiciunile şi cu neputinţele. Ajunşi acolo, cei care-l transportă pe omul paralizat nu se opresc, cu toate că pentru ei nu mai era loc, nici înaintea uşii (Mc 2,2), atât de mare era mulţimea adunată. Uşile casei unde trăsese Isus erau închise, dar cel mai neputincios, paralizatul purtat patru bărbaţi (Mc 2,3), a reuşit să ajungă până la Domnul. Cum? Au desfăcut acoperişul unde era el (Isus), relatează Marcu, şi, după ce au făcut o deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea paralizatul (2,4). Pământul le era potrivnic, dar ei au forţat porţile cerului. Şi aşa, omul care nu poate umbla ajunge la picioarele Celui care este Calea. Ar fi putut Dumnezeu să nu-l ridice de jos şi să nu-l ierte?

Un al doilea grup prezent în scena relatată de Marcu este alcătuit din mulţimea de oameni aşezaţi împrejurul lui Isus, care-i sorb cuvintele. Cei care ascultă Cuvântul Domnului şi-l păzesc, după ce l-au lăsat să le coboare în inimi, aceia vor trăi (Luca 11,28). Însă mai sunt acolo şi altfel de oameni: nişte cărturari care se întrebau în inimile lor (Mc 2,6). Fac parte dintre acei oameni cu ştiinţă de carte care nu doresc decât să priceapă. Iar toate cele auzite de la Isus le rămân în cap, în vreme ce inima nu primeşte nimic. Aud, pe viu, Cuvântul însuşi al lui Dumnezeu, stau faţă-n faţă cu El, dar tot ce aud le pare hulă: De ce vorbeşte acesta astfel? E o blasfemie! (2,7) De ce gândiţi astfel în inimile voastre? le zice Isus (2,8). Nici Dumnezeu nu poate face nimic atunci când inimile sunt învârtoşate. Cu toată iertarea oferită, cu toată paralizia luată cu mâna sub ochii lor, cărturarii refuză să-şi schimbe optica, refuză singura atitudine ce i-ar putea face să recunoască, în omul Isus, prezenţa dumnezeiască ce are puterea să spele toate păcatele.

Raţionamentele încearcă întotdeauna să-şi apere drepturile, aşa că nu le vine greu acelor cărturari cu capetele bine umplute să găsească argumente pentru a-l respinge: Cu Beelzebul, capetenia diavolilor, îi scoate pe diavoli (Luca 11,15). Iată, Fiul lui Dumnezeu, venit pe pământ ca să ierte, ajunge să fie luat, de unii, drept posedat (Ioan 8,48)! Într-o zi, îl vor pironi pe o cruce, tot sub acuzaţia de a fi adus blasfemii (Matei 26,65). Însă Fiul Omului chiar are puterea de a ierta păcatele, de aceea le spune Domnul ucenicilor, după Înviere: Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate (Ioan 20,23). Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut (20,29). Căci mântuirea, astăzi, vine pentru lumea întreagă.

Vedeţi aşadar, fraţi şi surori mult iubiţi de Dumnezeu, cât de mult ne priveşte pe toţi Evanghelia de azi. Mai întâi pentru ca ne învaţă că greşelile noastre nu sunt o oprelişte pe calea spre Domnul. Slăbiciunile nu ne pot impiedica să strigăm către El. Pentru că, chiar dacă inima noastră ne acuză, Dumnezeu este mai mare decât inimile noastre (1 Ioan 3,20). Dumnezeu este mai dornic să ne uite greşelile decât suntem noi dispuşi să le dăm uitării: Pe cât este de departe răsăritul de apus, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre. Ci cât e de departe cerul de pământ, atât e de mare mila lui... (Ps 102, 11-12) M-ai copleşit cu păcatele tale si cu fărădelegile tale M-ai chinuit. Eu, Eu sunt Acel care şterge păcatele tale şi nu îşi mai aduce aminte de fărădelegile tale. (Isaia 43,24-25).

Iată ce trebuie să credem, în primul rând. Dumnezeu nu este un judecător ce acuză cu asprime, ci este un Părinte al Milei. Cel ce ne iubeşte este Însuşi Tatăl ceresc (Ioan 16, 27). Aceasta este învăţatura Bisericii. Ceea ce ne-a îndepărtat mai mult de Dumnezeu poate deveni - dacă dorim aceasta! - un minunat prilej de a ne întoarce la El. Păcatul care ne-a îndepărtat de Dumnezeu, o dată recunoscut şi regretat, ne poate apropia de El. În bunătatea Lui, Dumnezeu ne transformă păcatele în har, iar mărturisirea neputinţelor o preface în prilej de a ne rezema pe puterea Lui. Atunci când ne punem slăbiciunile la picioarele lui, lăsam ca Cristos să ne îmbrace cu tăria lui (1 Corinteni 2,5): Aşadar, mă voi lauda cu bucurie în slabiciunile mele ca să locuiască in mine puterea lui Cristos (2 Corinteni 12,9).

Mult mai mult decât mărturisirea greşelilor, Dumnezeu aşteaptă de la noi mărturisirea încrederii în mântuirea ce ne vine prin iertarea lui. Când ne spovedim, ne arătăm încrederea în Iubirea lui Dumnezeu, şi abia după aceea vine mărturisirea greşelilor. Când revenim la El, varsând lacrimi de căinţă, arătăm o credinţă care nu se deosebeşte de cea a paraliticului de la Capernaum; ea ne face să înţelegem că Domnul are puterea de a ne ridica, de a ne spăla de rele, de a ne tămădui; şi chiar, după ce noi ne vom fi ucis sufletul păcătuind, are puterea de a ne readuce la viaţă, prin Duhul său: Pentru că nu aţi primit un Duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm : Abba, Tată! (Romani 8,15).

Acest duh, o dată primit, ne face oameni liberi. Harul lui Dumnezeu ne mântuie (Romani 4,16). Făgăduinţele Lui sunt adevăr: Fiul lui Dumnezeu, Cristosul Isus, nu a fost, azi «da» şi mâine «nu». Nu a fost decât DA. Toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt la El un « da », si se împlinesc prin El. Spunând «amin», adica «da» lui Dumnezeu, prin Cristos, îi aducem împreună slavă lui Dumnezeu (cf. 2 Cor 1, 19-20). Lucrul pe care-l mărturisim înainte de orice, mergând la spovadă, este nădejdea în lucrarea lui Dumnezeu care toate le înnoieşte: Nu vă mai amintiţi de întâmplările trecute şi nu mai luaţi în seama lucrurile de altădată. Iată că Eu fac un lucru nou; înmugureşte; nu-l vedeţi oare? Croi-voi în pustiu o cale, în loc uscat isca-voi izvoare de apă (Isaia 43,18-19). Şi mă va preaslăvi întru laude poporul pe care l-am zidit pentru Mine (43,21).

Acceptând, ca pe un dar nemeritat, dragostea lui Dumnezeu, avem datoria să iubim la rândul nostru tot fără a aştepta vreo răsplată (Matei 10,8). Ştim, desigur, că nici taina spovedaniei nici cea a dezlegării nu ne pot schimba caracterul ori temperamentul, că pornirile rele ca şi metehnele ne rămân. Ghimpele în trup (2 Corinteni 12,7), în firea noastră, Dumnezeu nu ni-l scoate, şi trebuie să ne trăim viata suportându-l. Nici cei mai mari dintre sfinţi nu au scăpat de slăbiciuni. Sfântul Francisc de Sales avea un temperament aprins, o fire iute. Şi aşa a rămas până la moarte. Însă lucrarea într-însul a harului lui Dumnezeu, primit, picătură după picatură, de-a lungul întregii lui vieţi, a fost atât de impresionantă, că din faptura lui radia pacea. Ce ni se cere nu este să ne schimbăm singuri caracterul. Ce ni se cere, este să ne lăsăm transformaţi. Căci în adâncul fiecărui suflet curge izvorul de apă vie dăruit nouă de Acela care ne-a pecetluit cu Duhul său (2 Corinteni 1,22; Romani 8,13).

«Ridică-te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!» El s-a ridicat şi îndată, luându-şi targa, a ieşit în văzul tuturor (Matei 2,12). Cercul de fier al raţionamentelor, mereu gata să ne închidă şi să ne paralizeze, lumina unei raze de credinţă îl poate străpunge.

Traducere: sr. Agnes Valentin