LITURGIE

Marţi - Dumnezeu se revelă pruncilor
(Lc 10,21-24)

În ceasul acela a tresăltat de bucurie în Duhul Sfânt şi a spus: "Te preamăresc pe tine, Tată, Domn al cerului şi al pământului pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai descoperit celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta. Toate mi-au fost date de Tatăl meu şi nimeni nu ştie cine este Fiul, decât Tatăl, nici cine este Tatăl, decât Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i reveleze". Apoi, întorcându-se către discipoli, le-a spus aparte: "Fericiţi ochii care văd ceea ce vedeţi voi, căci vă spun: mulţi profeţi şi regi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, şi n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi voi, şi n-au auzit".

Mulţumescu-Ţi, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi

Să ne imaginăm că suntem la expoziţia unui tânăr artist. Lumea trece, dar puţini se opresc, ba unii mai şi schiţează câte-o grimasă dispreţuitoare. Dar iată un domn care se opreşte îndelung în faţa unui tablou, trece la următorul, apoi se întoarce să-l mai contemple o dată pe cel dintâi. Iată, aşadar, că există cineva care l-a înţeles pe artist şi ştie să-l aprecieze. Ce bucurie pentru pictor!

Textul Evangheliei trimite către o experienţă de acest gen. Înseamnă oare şi că Isus e bucuros să nu fie înţeles de către cei înţelepţi şi de către cei inteligenţi? Cuvintele Lui pot fi înţelese prin analogiile biblice. În Vechiul Testament se povesteşte adesea despre războaiele purtate de Israel. Autorii se opresc în principal asupra acelor episoade în care evreii înving armate incomparabil mai puternice decât ei: când Dumnezeu face să triumfe mica turmă, victoria apare în mod clar ca un dar al Său. La fel şi aici. Există, probabil, profesori erudiţi de teologie care cred că au înţeles misterele credinţei creştine. Dar mult mai adevărat e contrariul: cei care înţeleg mai bine aceste mistere sunt "simplii creştini" care le trăiesc. Credinţa este pentru ei un dar de la Dumnezeu.

Nimeni nu cunoaşte cine este Fiul decât numai Tatăl, şi cine este Tatăl decât numai Fiul şi cel căruia vrea Fiul să-i descopere

Pe Capitoliu, în Roma, există o biserică numită Ara coeli, altarul cerului. Pe una din coloanele ei găsim inscripţia: Ex cubiculo Augusti, din dormitorul lui Augustus. Tradiţia povesteşte că împăratul a avut un vis în aceeaşi noapte în care se năştea Hristos. Dimineaţa următoare a dat poruncă să se ridice un altar zeului necunoscut. Romanii admiteau în religia lor cultele tuturor divinităţilor care erau venerate în vreun teritoriu din imperiu. A include aceşti zei însemna a avea putere asupra regiunii lor de provenienţă.

Dumnezeul lui Israel e diferit de ceilalţi: este ascuns, adică incognoscibil pentru toţi oamenii. În acest caz, cine altcineva poate să-L cunoască, dacă nu Fiul, "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat"? Dar dacă Isus este Fiul lui Dumnezeu, înseamnă că va fi fiind El însuşi incognoscibil de către raţiunea umană. Apostolii L-au văzut, Evanghelia Îl descrie, dar toate astea ne oferă doar latura "exterioară" a existenţei Sale. Divinitatea Lui transpare, dar ca în imaginile sacre. Sfinţii sunt cei care întotdeauna mai bine şi întotdeauna mai mult sporesc în cunoaşterea lui Hristos. Chiar şi simplii creştini Îl cunosc în funcţie de gradul sfinţeniei lor, şi cu siguranţă mai degrabă prin intermediul rugăciunii decât prin studiu.

Le-ai descoperit pruncilor

Există două expresii asemănătoare: "descoperire" şi "revelare". În ambele cazuri este vorba despre ceva ce începe să apară, şi vedem ceea ce înainte nu vedeam. Cristofor Columb a descoperit America, a cărei existenţă n-o bănuia nimeni, şi nu a fost o treabă uşoară. Când tensiunea pe navă era la culme, iar marinarii, obosiţi, începeau să-şi manifeste nemulţumirea, un tânăr descoperi, în depărtare, o fâşie de pământ.

Când este vorba de o "descoperire" suntem activi: am căutat şi ne-am trudit, şi este şi meritul nostru dacă lucrul a apărut. Dar când e vorba despre o "revelare" meritul, dimpotrivă, este al celui care revelează. Nu putem spune că Sfânta Bernadeta Soubirous, la Lourdes, "a descoperit"-o pe Preasfânta Fecioară: ea a avut mai degrabă o "revelaţie".

În istoria Bisericii există numeroase cazuri de acest fel, şi este interesant că aceste revelaţii, cel mai adesea, sunt date copiilor, oricum celor "mici". Când Evanghelia foloseşte această expresie nu se referă doar la tinereţea fizică, ci la acel ceva pentru care ea este o imagine: ochii limpezi, modestia, prospeţimea, disponibilitatea spre primirea adevărului ca dar şi entuziasmul capabil de a-l realiza în viaţă. Dumnezeu nu revelează adevărurile sale pentru a satisface curiozitatea oamenilor, ci pentru ca ei să fie seminţe care cresc pe ogorul vieţii.

Cardinal Tomas Spidlik