LITURGIE

VIII. Femeile sfinte

"Iar în urma lui venea o mare mulţime de popor şi femei care boceau, îşi băteau pieptul şi plângeau" (Lc. 23,27).

În lumea antică, pe vremea lui Isus, femeia nu se bucura de mare trecere şi consideraţie, dimpotrivă, în general femeia figura în inventarul casei pe lângă sclavi, pe lângă uneltele de muncă şi celelalte obiecte pe care bărbatul le avea pe lângă gospodăria sa. "Cine are încredere în femeie poate să aibă încredere şi în tâlhari", scria marele Hesoid. Iar poetul Iponat, reprezentantul unei culturi splendide care a înflorit în Asia Mică scria: "Două zile fericite cunoaşte femeia în viaţa ei: ziua în care se îmbracă mireasă şi ziua în care o înghite pământul negru". Filozofii îşi puneau în serios problema dacă femeia este înzestrată cu suflet sau trebuie aşezată în rândul fiinţelor lipsite de suflet. La evrei condiţia femeii era ceva mai bună: totuşi în cărţile de rugăciune ale evreilor era şi această rugăciune pe care o spuneau, bineînţeles bărbaţii. Binecuvântat să fii tu, Doamne, Dumnezeul nostru, pentru că nu mai făcut nici păgân, nici femeie, nici lipsit de cunoaştere". Locul femeii deci e undeva la mijloc: între păgâni şi cei lipsiţi de minte. Dispreţul sexului tare faţă de sexul slab e evident. Dar dacă urmărim cu atenţie desfăşurarea patimilor lui Isus şi modul în care sau comportat bărbaţii şi femeile faţă de Isus în aceste momente grele ne dăm seama cât de şubrede sunt criteriile de apreciere ale omului şi mai ales ne dăm seama că adevărata tărie nu stă în forţa muşchilor, ci în sufletul şi inima omului. Căci dacă cercetăm evangheliile ne întrebăm: cine a hotărât în sinedriu moartea lui Isus? Cine a asmuţit poporul şi la determinat să ceară eliberarea lui Baraba, a unui tâlhar şi să ceară răstignirea lui Isus? Cine l-a şantajat pe Pilat: "dacă îl eliberezi pe acesta nu eşti prietenul împăratului căci cine se face pe sine rege este duşmanul împăratului? Au fost copii poporului evreu: toţi bărbaţi. Cel care a rostit sentinţa de condamnare la moarte împotriva lui Cristos a fost Pilat un bărbat. Cel care l-a vândut pe Cristos duşmanilor a fost Iuda tot un bărbat. Cei care l-au biciuit pe Cristos şi şi-au bătut joc de el o noapte întreagă în pretoriul lui Pilat, care l-au încununat cu spini l-au condus la locul de execuţie, i-au bătut cuiele în mâini şi în picioare, i-au străpuns coasta cu suliţa, au fost soldaţii Romani: toţi bărbaţi. Unde erau bărbaţii prietenii buni ai lui Cristos? Unde era Petru stânca, temelia bisericii, primul Papă? Unde erau primii episcopi apostolii? Toţi, afară de Ioan l-au abandonat, l-au părăsit pe Isus în momentul arestării, şi-au găsit ascunzători bune unde să nu fie găsiţi. În Vinerea Mare sexul tare s-a arătat slab, a dat dovadă de cruzime şi laşitate, iar sexul slab sa arătat tare. În oceanul de ură ce se revărsa asupra lui Cristos s-au găsit câteva inimi iubitoare, simţitoare compătimitoare care au bătut şi au suferit alături de Isus şi acestea au fost inimi de femei. În uraganul de urlete ce se dezlănţuie împotriva lui Isus, au curs totuşi nişte lacrimi pentru el, iar aceste lacrimi au curs din ochii unor femei. Nu lacrimi şterse pe furiş cu capătul batistei, căci scrie evanghelistul, "femeile care îl urmau pe Isus pe drumul calvarului boceau şi-şi băteau pieptul". Strigătele lor de jale voiau parcă să acopere urletele mulţimii, erau strigăte de jale izvorâte dintr-o durere ce li se punea pe inimă, şi-şi băteau pieptul voind parcă să-şi potolească bătăile inimii, să nu li se spargă pieptul. Legea romană permitea rudelor condamnatului la moarte să-i pregătească şi să-i dea o băutură aromată, vin amestecat cu balsam ca să-l amorţească şi să-i uşureze suferinţele răstignirii. Femeile care l-au urmat pe Isus au făcut şi acest oficiu de caritate.

Am cunoscut în viaţă un bărbat care a făcut 15 ani de temniţă grea. Nu mai avea nici o şansă practic de supravieţuire, să mai iasă din închisoare. Soţia lui, încă tânără i-a rămas fidelă în acest timp. A evitat orice petrecere, orice întâlnire ca să nu dea loc la bănuială: nu a cunoscut decât drumul la piaţă şi la Biserică. Omul nu se mai aştepta să o găsească acasă, dar când s-a întors a găsit-o acasă, aşteptându-l după ani de grele lipsuri şi suferinţe, deşi ar fi putut să-şi refacă viaţa, cum se spune. "din ziua acea - îmi spunea omul - pentru mine nu mai sunt femei rele în lume". Într-un fel acelaşi lucru l-am putea spune şi noi: de când grupul acela e femei au plâns şi au suferit alături de Isus, nu mai sunt pe lume femei rele. Sfântul Ioan Gură de Aur într-una din predicile sale le face acest frumos elogiu: "La acele evenimente au asistat femeile: ele care sunt deosebit de compătimitoare, care plâng şi jelesc mai mult decât alţii. Dar remarcaţi cât de mare este statornicia şi ataşamentul lor faţă de Domnul. L-au urmat pentru a-l sluji în timpul vieţii sale publice şi sunt alături de el chiar şi la primejdie: prin urmare au văzut totul: cum Isus a scos un strigăt, cum şi-a dat sufletul, cum stâncile s-au despicat şi toate celelalte. Sunt ele, femeile, în primul rând cele care dau dovadă de tărie; ucenicii au fugit, ele sunt prezente lângă cruce. Tot ele îl vor vedea apoi, cele dintâi pe Isus înviat. Astfel sexul cel mai condamnat e cel dintâi care se bucură de vederea celui care este supremul bine".

Prima femeie care i-a luat apărarea lui Isus în timp ce avea loc cel mai nedrept proces din istoria lumii a fost o păgână, soţia lui Pilat te care tradiţia a cunoscut-o cu numele de Claudia Procula. Notează Evanghelistul Matei: "Pe când Pilat stătea pe scaunul de judecată nevastă-sa a trimis să i se spună: să nu-i faci nimic acelui nevinovat, căci am fost mult tulburată astăzi în vis din pricina lui" nu ştim a fost un fenomen de telepatie sau o înştiinţare directă de la Dumnezeu, oricum această femeie a încercat să împiedice o nedreptate şi o crimă odioasă, căci ce a fost mai odios pe lume decât fapta lui Pilat: creatura să-şi condamne la moarte Creatorul, omul să-l condamne la moarte pe Dumnezeu?

În grupul de femei - nu ne spun evangheliile, dar ne spune tradiţia - era Veronica cea curajoasă care sa desprins din mulţime, a pătruns prin cordonul de soldaţi şi cu un ştergar curat a şters faţa lui Isus plină de sudoare şi sânge.

Era Maria Magdalena din care, spune evanghelistul Ioan, Isus scosese 7 diavoli, femeia pe care Isus o salvase scoţând-o din mocirla depravării în care trăia.

Era acolo Salomea, soţia lui Zebedeu, mama apostolilor Ioan şi Iacob care, preocupată de cariera fiilor săi intervenise la Isus: "Dispune ca aceşti fii ai mei să stea unul la dreapta şi altul la stânga în împărăţia ta". Dar în cele din urmă auzind cuvintele lui Isus: "ce i-ar folosi omului de ar câştiga lumea întreagă dacă sufletul şi l-ar pierde?" - a renunţat la ambiţiile ei.

Sunt acolo şi alte femei care alături de Maria, plâng şi suferă cumplit alături de Isus.

Unul din marii gânditori ai creştinismului, Blaise Pascal, spune că Isus va fi în agonie până la sfârşitul veacurilor. El continuă să sufere în mădularele trupului său mistic, în cei care suferă pe pământ. Iar femeilor le revine misiunea să-l plângă, să-l compătimească pe Cristos, să sufere împreună cu el, să-i aline durerile lui Cristos în cei care suferă. Fiecare femeie e chemată să fie o Veronică. Câţi soţi, câţi copii, nu au desfigurat prin tot felul de păcate chipul lui Cristos întipărit în sufletul lor la sfântul Botez. Asemenea veronicăi, soţiile, mamele, trebuie să se străduiască să şteargă praful şi murdăria păcatelor pentru că chipul lui Cristos să apară în ei în toată strălucirea şi frumuseţea lui. Într-o lume a violenţelor şi a cruzimilor, femeile trebuie să arate că adevărata forţă stă în iubire, în compătimire, în a împărtăşi şi a alina suferinţele altora.

La 27 octombrie 1985, prezentând-o pe Maica Tereza de Calcutta la numeroşi reprezentanţi ai guvernelor din întreaga lume secretarul general al Naţiunilor Unite a spus despre ea că e cea mai puternică femeie din lume: mai puternică decât marii şefi de state cu depozitele lor enorme de armament, care, tocmai fiindcă se simt slabi, se văd nevoiţi să perfecţioneze şi să fabrice în continuare arme. Maica Tereza de Calcutta a renunţat la munca de profesoară, la catedra de Geografie, pentru ai îngriji cu mâinile ei pe cei săraci, flămânzi, bolnavi, muribunzi, alinând suferinţele lui Cristos din cei suferinzi şi aşa a ajuns femeia cea mai puternică din lume.

În aceste momente când participăm la calea crucii la sfânta Liturgie îl însoţim pe Isus în suferinţele sale, împărtăşim durerile lui. Trebuie să continuăm calea crucii sfintei Liturghii şi în afara Bisericii, acasă, la serviciu, pe drum, împărtăşind şi alinând după puterile noastre suferinţele lui Cristos din cei ce suferă în jurul nostru. Acest lucru e absolut necesar pentru a auzi la judecată din gura lui Isus invitaţia: "veniţi binecuvântaţii Tatălui şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii, căci adevăr vă spun, orice aţi făcut unuia din fraţii mei în suferinţă, mie mi-aţi făcut".