LITURGIE

VI. Stabat Mater

"Iar lângă crucea lui Isus stătea Mama sa". Nu putem vorbi despre suferinţele şi moartea lui Isus fără a vorbi despre Maria, Mama sa care l-a însoţit pas cu pas în momentele grele ale Patimii, care trei ceasuri cât a durat agonia a stat nemişcată la picioarele crucii. Lângă crucea lui Isus stătea Mama sa. Vrea să spună evanghelistul Ioan că Mama stătea nu atât aproape de lemnul crucii scăldat de valurile de sânge, dar aproape de cel care atârna pe cruce: Mama şi Fiul apropiaţi, uniţi, în aceeaşi credinţă, în aceeaşi imensă şi sfâşietoare durere. Pentru Maria, Calea crucii a fost deosebit de lungă şi grea.

(Ne întrebăm: există vreo legătură între Buna Vestire pe care o sărbătorim astăzi şi martiriul pe care Maria l-a îndurat pe Calvar alături de Fiul ei? Da, e o strânsă legătură). De la fortăreaţa Antonia unde s-a ţinut procesul lui Isus, unde Pilat l-a condamnat la moarte pe Isus şi i-a pus crucea pe umeri până la colina Calvarului e mai puţin de un kilometru. Având în vedere starea de epuizare totală a lui Isus, pierderea sângelui la biciuire, desele căderi, drumul îngust şi ticsit de lume, Calea crucii pe care Maria a străbătut-o împreună cu Fiul ei nu a durat mai mult de o jumătate de oră; exact cât ne trebuie nouă pentru a străbate cele 14 staţiuni când facem Calea crucii. Dar de fapt aceasta a fost pentru Maria ultima etapă din Calea crucii. Pentru ea Calea crucii a durat treizeci şi trei de ani şi nouă luni. Pentru Maria Calea crucii a început la Buna-Vestire în momentul când a spus lui Dumnezeu acel da definitiv şi irevocabil: Iată, roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Atunci Maria a pornit pe calea lungă şi dureroasă a crucii care avea să se sfârşească pe Calvar. Când l-a prezentat pe copil al templu bătrânul Simeon i-a spus: prin inima ta va trece o sabie: sabia îi fusese deja înfiptă în inimă din momentul în care Isus se întrupase în sânul ei. Maria a ştiut din acel moment care va fi destinul Celui pe care îl va purta în sânul ei, pe care aducându-l pe lume, îl strângea la pieptul ei: cunoştea suferinţele şi condamnarea la moarte care îl aşteaptă. Poporul iudaic a fost poporul unei singure cărţi: această carte a fost Biblia: aparţinând acestui popor, Maria medita zilnic Biblia cunoştea profeţiile Scripturii cu privire la Mesia, adică la Fiul ei: "Dispreţuit şi părăsit de oameni, oameni al durerii, el a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne aduce mântuirea a căzut asupra lui şi prin rănile lui noi am fost vindecaţiź ca un miel pe care îl duci la înjunghiat, ca o oaie mută înaintea celor care o tund nu li-a deschis gura. Prin apăsare şi judecată nedreaptă a fost ridicatźa fost şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meuź Domnul a găsit cu cale să-l zdrobească prin suferinţăź"

Maria ştia că despre Fiul lui David scrisese cuvintele din psalmul 21: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?źEu sunt vierme, nu om, am ajuns de batjocura oamenilor, dispreţuit de popor. Toţi cei care mă văd îşi bar joc de mine, îşi deschid gura, dau din cap şi zic: s-a încrezut în Domnul, să-l scape Domnul, să-l salveze dacă îl iubeşteź Mi se lipeşte limba de cerul guriiź mi-au străpuns mâinile şi picioarele, aş putea să-mi număr toate oasele".

Maria ştia că toate profeţiile Scripturii cu privire la Fiul ei sunt numai nişte imagini şterse, că realitatea avea să fie mult mai crudă. Dacă Isus este numit de Isaia omul durerilor, la fel de bine o putem numi pe Maria femeia durerilor, femeia nouă purtând permanent în inima ei înfiptă sabia durerii, femeia cu inima veşnic sângerândă.

Am cunoscut bine o mamă care a avut de îndurat în inima ei o lungă şi grea suferinţă. Ultimul ei copil la care ţinea cel mai mult i s-a îmbolnăvit la vârsta de şapte ani de o boală necruţătoare: doctorul i-a spus diagnosticul: miopatie progresivă: boală fără leac cu paralizie progresivă şi cu deznodământul - moartea, la vârsta de 20 de ani. Din acel moment nu am mai văzut-o pe acea mamă să mai râdă vreodată. Când zâmbea rar, zâmbetul ei era nespus de trist şi de dureros. Se ruga lui Dumnezeu să-l ia la El mai degrabă pe copil, căci nu putea să mai suporte să-l vadă suferind. Exact la 20 de ani fiul ei a murit. La scurt timp după aceea a murit şi ea. Un martiriu mult mai dureros a fost viaţa Mariei: sfârşitul tragic al Fiului nu a părăsit-o o clipă: sentinţa de condamnare la moarte pe care avea să o dea Pilat, Maria a purtat-o toată viaţa în inima ei. Dar în sfârşit a sosit ceasul fatal, ceasul jertfei supreme. La nunta din Cana Galileii, Isus îi spusese Mamei sale: Femeie, încă nu a sosit ceasul meu. În ajunul morţii sale Isus se roagă: Tată, a sosit ceasul. Eu pentru acest ceas am venit în lume. Dar totodată sosise şi pentru Maria ceasul: ceasul suferinţei supreme. Cine ar putea descrie suferinţele pe care le-a îndurat această nefericită Mamă alături de Fiul ei pe Calvar? Fiul ei abandonat de toţi, de cei mai buni prieteni ai săi: unde era Petru care declarase sus şi tare că merge la moarte împreună cu El, dar nu-l va părăsi? Unde era Toma care declara odată într-un moment de entuziasm: să mergem şi noi să murim împreună cu el? Călcat în picioare, batjocorit de mulţimea în care se dezlănţuiseră cele mai sălbatice instincte; expus gol în faţa tuturor: ce putea să simtă o mamă în inima ei? Lui Isus i se dă să bea fie şi oţet, dar gustul amar Maria îl simte în gură; spinii îi străpung mâinile şi picioarele, dar durerea spinilor şi a cuielor o simte Mama în inima ei. Se pare că Mariei i se adresează profetul Ieremia cu cuvintele din Cartea Plângerilor: "Cum să te îmbărbătez şi cu cine să te asemăn, fiica Ierusalimului? Cu cine să te pun alături şi cum să te mângâi, fecioară, fiica Sionului? Căci rana ta este mare ca marea: cine va putea să te vindece?" Poporul simplu din Andaluzia exprimă printr-o legendă mişcătoare imensa durere a Maicii îndurerate pe Calvar. Spune că atunci când Isus atârna pe cruce, iar Mama sa plângea la picioarele crucii, Dumnezeu Tatăl a trimis un înger din cer care a adunat lacrimile preţioase care curgeau din ochii Mariei şi le-a aşezat pe bolta cerului ca tot atâtea stele strălucitoare. Constelaţiile pe care o numim Calea Lactee sau Calea Laptelui, cu îngrămădirea ei de stele, în Andaluzia se numeşte Lacrimile Fecioarei. (Cu ce dispoziţie a suferit Maria alături de Fiul ei?)

Într-o frază scurtă Conciliul al II-lea din Vatican ne prezintă dispoziţiile sufleteşti cu care Maria a suferit alături de Fiul ei. "Fericita Fecioarăź a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul ei până la cruceź lângă care a stat suferind profund împreună cu Fiul ei Unul Născut şi asociindu-se cu inimă de Mamă la jertfa lui consimţind din iubire la sacrificarea victimei căreia ea i-a dat viaţă" (LG 58).

Maria a consimţit la sacrificarea Fiului ei pentru mântuirea lumii Deja la Buna Vestire Dumnezeu i-a cerut acest consimţământ dureros. Maria a spus atunci: da... Acest "da" l-a reînnoit pe Calvar. Undeva într-o biserică un preot vorbea la predică despre jertfa lui Abraham, despre eroismul acestui tată care din ascultare faţă de Dumnezeu a consimţit să-l sacrifice pe unicul său fiu, Isaac, deşi i-ar fi fost mai uşor să-şi împlânte cuţitul în propria sa inimă decât în trupul copilului său. O femeie, din popor adânc impresionată de cele auzite a strigat atunci uitând că se află în biserică: Dumnezeu nu ar fi putut să ceară aşa ceva unei mame. Şi totuşi Dumnezeu i-a cerut acest lucru şi unei mame: iar această Mamă a fost Maria. Consimţind ca Fiul ei să fie sacrificat prin mâinile călăilor, sacrificându-se împreună cu Fiul ei, Maria a colaborat la salvarea omenirii aşa cum o altă femeie, Eva, colaborase la prăbuşirea omenirii.

Lângă crucea lui sus stătea Mama sa - stabat Mater - stătea în picioare, dreaptă, ca un soldat de gardă, nu făcând scene de disperare, nu leşinând, nu prăbuşindu-se la pământ; suferi enorm în inima ei, căci nu cunoştea filozofia, nu-şi distrusese sensibilitatea, nu era posibil ca inima ei să nu se frângă de durere când la moartea Fiului ei stâncile din apropiere s-a crăpat; şi totuşi Maria dă dovadă de tărie, de o stăpânire de sine excepţională, stă dreaptă, în picioare. Pentru a sta în această poziţie pe Calvar, a parcurs un lung drum al durerii, a făcut un antrenament îndelungat, susţinută de credinţă. Când Dumnezeu i-a cerut să fie Mamă a lui Dumnezeu, Maria a depus o iscălitură în alb; a acceptat cu anticipaţie toate suferinţele pe care dumnezeu avea să i le înscrie în foaia vieţii sale.

Din înălţimile crucii, Isus văzând-o pe Mama sa şi alături de ea pe ucenicul pe care îl iubea i-a zis Mamei sale: - Femei, iată fiul tău. Apoi i-a spus ucenicului: - Iată Mama ta. Cuvinte care nu exprimă doar grija copilului ca mama să aibă un sprijin după plecarea sa din lume, căci în acest caz ar fi spus: - Ioan, iată Mama ta, ai grijă de ea, iar Mariei: - Mamă, mergi cu Ioan şi stai împreună cu el. Dar nu, Ioan este mai întâi încredinţat Mamei sale. În Ioan Isus vede întreaga Biserică; îndărătul lui e un cortegiu imens de ucenici ai lui Isus, din toate timpurile, din toate locurile, de toate culorile şi culturile, în spatele lui Ioan suntem noi toţii. În Buna Vestire Maria a devenit Mama lui Dumnezeu; pe Calvar ea a devenit Mama noastră; a fost o naştere dureroasă ca orice naştere. Maria ne-a născut în suferinţă.

Inima noastră nu cunoaşte o iubire şi o emoţie mai puternică decât aceea pe care o simţim şi ne răscoleşte inima atunci când ne amintim de mama noastră pământească plângând.

Meditând intens acum în Postul Mare la Calea crucii durerile şi lacrimile Mariei să sporim în inimile noastre iubirea faţă de ea.