LITURGIE 

Alte predici

Inapoi la cuprins I. Preludiu unei drame: păcatul strămoșesc

Sfânta Biserică ne îndeamnă ca în aceste zile ale Postului Mare să medităm mai profund marea dramă care s-a petrecut acum 2000 de ani în urmă la Ierusalim, cea mai mare dramă din istoria omenirii: patima, răstignirea, moartea lui Cristos pe Calvar. Dar nu vom înțelege nimic din această dramă dacă nu cunoaștem mai întâi tragedia care s-a petrecut cu mult mai înainte în zorii îndepărtați ai istoriei omenirii: căderea în păcat a primului om și angajarea tuturor urmașilor săi în nefericita sa aventură: e ceea ce de la Origene și de la sfântul Augustin în limbajul bisericesc se numește păcatul strămoșesc sau păcatul originar. Desigur, după două veacuri de raționalism anticreștin problema păcatului strămoșesc pe buzele unora poate stârni zâmbete: o legendă orientală pe care nu o mai ia nimeni în serios: în realitate este un adevăr fundamental de credință, fără de care întregul edificiu al creștinismului se prăbușește, iar venirea lui Cristos în lume, și mai ales moartea sa pe cruce nu-și mai are nici un rost, nici o justificare. De acea Sfântul Părinte Papa Paul VI în marea sa mărturisire de credință din 30 iunie 1968 a reafirmat acest adevăr fundamental al creștinismului prin aceste cuvinte: "În Adam toți au păcătuit, ceea ce înseamnă că păcatul originar săvârșit de el a făcut ca natura umană comună tuturor oamenilor să decadă într-o stare care poartă urmările acestui păcat și care nu este același în care se găseau la început primii noștri părinți creați în sfințenie și dreptate, în care omul nu cunoștea nici răul, nici moartea. Această natură decăzută, despuiată de harul care o înveșmânta, rănită în propriile sale puteri naturale și supusă stăpânirii morții este transmisă tuturor oamenilor". Așadar primul om - să-l numim cu întreaga tradiție creștină Adam - a venit pe lume înveșmântat cu viața supranaturală, cu ceea ce numim noi harul sfințitor: purtând în el viața lui Dumnezeu, fiind prieten intim al lui Dumnezeu, fiu al lui Dumnezeu, supraom în sensul cel mai desăvârșit al cuvântului, omul desăvârșit, cu adevărat fericit și frumos, înzestrat cu armonie și echilibru perfect, din viața căruia suferința și moartea sunt excluse. Atât de splendidă și frumoasă a fost această primăvară a omenirii, atât de profundă a fost impresia lăsat în memoria omenirii încât literatura tuturor popoarelor vorbește de o epocă de aur de la început; atât de puternică este încă în plin secol XX nostalgia după această stare paradisiacă de la început încât oamenii încearcă prin cele mai stranii mijloace să o reinstaureze pe pământ. A urmat catastrofa: la sugestia ispititorului: dacă veți mânca din fructul copacului veți fi ca Dumnezeu. Trecând dincolo de îmbrăcămintea literară, de imaginile pe care le folosește cartea Genezei pentru a descrie păcatul primilor noștri părinți trebuie să spunem că nu e vorba de un păcat al trupului, al stomacului, un păcat de lăcomie, dar a fost un păcat al spiritului: a fost un păcat de orgoliu: dorința de autonomie nelimitată, de independență, de neatârnare totală față de Dumnezeu și de a se instala în locul lui; omul care a făcut din el însuși un idol, care nu mai depinde decât de el însuși; au mâncat din pomul binelui și al răului - imaginea folosită de cartea Genezei care indică libertatea totală pe care și-a luat-o omul de a săvârși ce vrea el, răul sau binele fără vreo deosebire sau îngrădire din partea lui Dumnezeu. Urmările păcatului? S-au trezit dintr-o dată goi: goi, lipsiți de toate darurile supranaturale excepționale cu care Dumnezeu îi înzestrase. Mai mult, Adam a atras întreaga omenire de după el în nefericita sa cădere: toți urmașii lui se nasc cu păcatul său și cu urmările acestui păcat. Sfântul Pavel ne spune în scrisoarea către Romani: "Printr-un singur om păcatul a intrat în lume și prin păcat a intrat moartea și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit în Adam (6,12).

E un mister de nepătruns pentru mintea noastră: cum putem noi fi vinovați de un păcat pe care nu l-am săvârșit personal? Și totuși așa este... Dumnezeu ne-a creat solidari în destinul nostru natural și supranatural cu strămoșul nostru Adam. Un copac uriaș se dezvoltă dintr-o singură sămânță minusculă. Trupul nostru omenesc cu miliardele și miliardele lui de celule se dezvoltă dintr-o singură celulă inițială: și în acea celulă e cuprinsă deja toată zestrea genetică, toate caracterele fizice și psihice sunt deja programate. Dumnezeu a creat în Adam întreaga omenire ca într-o sămânță, ca într-o celulă. Omenirea nu este altceva decât Adam care se dezvoltă de-a lungul veacurilor și mileniilor. Noi nu suntem o simplă succesiune sau alăturare întâmplătoare de indivizi ci formăm o unitate, un tot organic. Undeva la gurile unui fluviu a avut loc un accident la o uzină chimică de coloranți. O cantitate de vopsea roșie a ajuns în apă- La suta de kilometri distanță lumea se mira de ce apa este roșie. Păcatul originar e accidentul care s-a petrecut la izvor, la începutul istoriei omenirii, iar efectele lui curg peste veacuri. Sau să ne închipuim un mare senior care a trăit acum o sută de ani în urmă într-un palat luxos, cu nenumărate bogății și moșii. Printr-o viață dezordonată s-a ruinat și a pierdut totul: copii lui, nepoții, strănepoții vor fi toți cerșetori, săraci lipiți pământului; urmașii nu sunt de vină, dar suportă urmările nesăbuinței strămoșului lor. În acești cerșetori zdrențăroși ne recunoaștem noi, urmașii lui Adam. Urmările păcatului primului om au fost catastrofale: Viața supranaturală, harul, prietenia cu Dumnezeu, demnitatea de fiu al lui Dumnezeu - totul pierdut. Întreg edificiu construit de Dumnezeu, prăbușit. Armonia, echilibru inițial, distrus: din momentul în care omul s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu, de atunci trupul se revoltă împotriva sufletului, patimile, instinctele, împotriva minții, iar omul e în permanentă luptă cu el însuși, cu semenii săi, cu natura înconjurătoare. De atunci pământul a început să fie acoperit cu un strat gros de crime, de egoism, de ură, cruzime, desfrâu, lăcomie, răutate: de atunci mormântul își deschide gura și ne înghite. Un tablou din catedrala din Halberstadt, arată într-o manieră naivă și totuși reală starea omului după căderea în păcat. Sunt prezentați Adam și Eva legați cu câte un lanț de gât și trași de un schelet uman în timp ce diavolul cânta la vioară. De această sfâșiere interioară, de acest război pe care îl purtăm permanent în noi înșine, se plânge sfântul Pavel romanilor: "Constat în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea meaŒ Ah, nenorocitul de mine, cine mă va elibera de acest trup supus morții?" (7,23-24).

În urma păcatului originar omul a rămas profund rănit în mintea, în inteligența sa. Un adevăr pe care îl putem pipăi cu mâna. Ce ziceți de exemplu, de faptul că omenirea a construit suficient armament încât fiecare să poată fi ucis de zece sau douăzeci de ori? Ca și cum omul o dată ucis, ar putea să învie ca să fie ucis și a doua oarăŒ și a zecea oară? Nu avea oare dreptate poetul Goethe când spunea că pământul va ajunge azilul de nebuni al universului? Omul a rămas profund slăbit pe pervertit în voința și în sentimentele sale. Ce înseamnă faptul că în unele părți ale lumii, oamenii iubesc mai mult câinii, animalele, decât pe semenii lor, oamenii? S-ar întâmpla undeva într-un oraș că un tâlhar a făcut o spargere la o casă. Nu i-a găsit pe stăpâni acasă ci numai pe fata de serviciu: a ucis-o. A jefuit ce a găsit și văzând într-o colivie un canar i-a pus mâncare și apă și a plecat. A fost descoperit. La judecată a fost întrebat: De ce ai pus mâncare și apă în colivie? Răspunsul: - Nu puteam să mă împac cu gândul că sărmana pasăre ar fi putut răbda de foame și de sete în lipsa servitoarei.

Sfântul Augustin, vorbind despre păcatul strămoșesc, aduce o asemănare: un om a căzut într-o fântână adâncă în care era destulă apă ca să nu se lovească mortal, dar nu era destulă ca să se înece. Strigă după ajutor. Un prieten al aude, se apropie și începe cu întrebările: ce ai pățit? Ce s-a întâmplat? Cum ai ajuns acolo? - N-au nici un rost întrebările astea, strigă nefericitul din fântână. Singurul lucru important este să găsești o frânghie și să mă scoți afară, să mă salvezi. A ne întreba: cum a ajuns primul om în prăpastia în care a căzut, cum se face că am ajuns și noi cu toții împreună cu el în prăpastie? Sunt mistere pe care nu le vom înțelege niciodată. Dar nu acesta este lucru cel mai important. Important este că s-a găsit cineva să coboare la noi în prăpastie și să ne scoată, să ne salveze. Acesta este Fiul lui Dumnezeu, făcut om, Isus Cristos, pe care noi îl numim Mântuitorul, adică Salvatorul nostru.

Prin suferințele sale, prin moartea, prin sângele său, el a voit să ne ridice la starea dintru început: să ne spele de păcatul strămoșesc și de toate păcatele noastre personale, să ne redea viața supranaturală, prietenia cu Dumnezeu, demnitatea de copii ai lui Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat la botez când am fost spălați cu apa renașterii la viața lui Dumnezeu, apă pe care privind-o cu ochii credinței ar trebui să o vedem roșie, aceasta se întâmplă la fiecare liturghie când Sângele lui Cristos continuă să se verse întru iertarea păcatelor.

Cristos a ispășit neascultarea și orgoliul primului om prin umilința și ascultarea sa: s-a făcut ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce. După cum prin neascultarea unui singur om (a lui Adam) noi cei mulți am devenit păcătoși, - le scrie sfântul Pavel romanilor - tot așa prin neascultarea unui singur om (a lui Cristos)

Noi cei mulți am devenit drepți. Căci acolo unde se înmulțise păcatul s-a înmulțit și prisosit harul, îndurarea lui Dumnezeu (Rom. 5,19-20). În El, în Cristos, ni s-a descoperit bunătatea și dragostea de oameni a lui Dumnezeu. El, Cristos, e noul Adam, Adam cel ascultător, capul unei omeniri noi, salvate, răscumpărate. Apostolul în repetate rânduri ne vorbește de omul cel vechi și omul cel nou: omul cel vechi solidar cu Adam care îl urmează în neascultare și păcat și omul cel nou, solidar cu Cristos care îl urmează pe Cristos în ascultare și sfințenie. Dacă păcatul nu ne mai înspăimântă, dacă am devenit insensibili la păcat, purtăm în noi omul vechi, pentru noi Cristos în zadar a suferit și a murit.

Un profesor universitar l-a întrebat pe un student în practică într-un salon de spital: - Care crezi că e cel mai bolnav dintre acești pacienți? - Acela... - și a arătat spre unul dintr-un colț. - După ce cunoști? - Are fața acoperită de muște și nu le mai simte, nu le mai alungă.

Dacă viața ne e acoperită de păcate și nu ne mai impresionează, nu mai suntem sensibili la ele, înseamnă că mâncăm permanent din pomul binelui și răului, nu mai facem deosebire între bine și rău, viața noastră e normă supremă: suntem în ultimul grad bolnavi sufletește.

De aceea la Calea crucii pe care o facem în Postul Mare la fiecare stațiune privind la chipul lui Cristos din icoană să ne amintim de îndemnul pe care apostolul îl făcea creștinilor din Efes: - Fraților, dezbrăcați-vă de omul cel vechi și îmbrăcați-vă cu omul cel nou creat după chipul lui Dumnezeu. (5,22-24).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire