LITURGIE

POSTURILE DIN CURSUL ANULUI BISERICESC

6. Posturile de mai multe zile (de durată) din cursul anului bisericesc răsăritean

Acestea sunt în număr de patru; ele stau în legătură cu sărbătorile mari din cele patru anotimpuri ale anului, şi anume:

1. Postul Naşterii Domnului (postul de iarnă),

2. Postul Paştilor sau Păresimile (postul de primăvară),

3. Postul Sfinţilor Apostoli (postul de vară) şi

4. Postul Adormirii Maicii Domnului (postul de toamnă).

a) Postul Naşterii Domnului (al Crăciunului) a fost orânduit de Biserică pentru a pregăti pe credincioşi spre cuviincioasa întâmpinare şi serbare a marelui praznic al naşterii cu trup a Mântuitorului. El aduce aminte creştinilor de patriarhii şi drepţii din Vechiul Testament, care au petrecut timp îndelungat în post şi rugăciune, în aşteptarea şi nădejdea venirii lui Mesia - Izbăvitorul.

Ca vechime, cele dintâi menţiuni despre practicarea acestui post provin din secolele IV-V, de la Sf. Augustin şi episcopul Leon cel Mare al Romei, care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit postul din luna a zecea. Dar la început, creştinii nu posteau toţi în acelaşi fel şi acelaşi număr de zile. Aşa, de exemplu, unii posteau numai şapte zile, alţii şase săptămâni; unii ţineau un post mai aspru, alţii unul mai uşor. Sinodul local din Constantinopol ţinut la anul 1166 (sub patriarhul Luca Chrysoverghi) a uniformizat durata postului Naşterii Domnului în Bisericile Ortodoxe, hotărând ca toţi credincioşii să postească timp de 40 de zile, începând de la 15 noiembrie. Se lasă sec în seara zilei de 14 noiembrie (Sf. Filip); iar dacă această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte. Postul durează până în seara zilei de 24 decembrie inclusiv.

După unii tâlcuitori ai cultului răsăritean, prin lungimea sau durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte şi de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aştepta să primească cuvintele lui Dumnezeu scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii. Tot aşa şi creştinii, postind 40 de zile, îşi curăţesc sufletele şi trupurile si se învrednicesc să primească între ei pe Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul cel Viu, nu scris cu litere, ci întrupat şi născut din Sfânta Fecioară. După alţi tâlcuitori ai cultului, postul Naşterii mai simbolizează şi noaptea întunecoasă a Vechiului Testament.

Ca fel de postire, postul Naşterii Domnului este de asprime mijlocie (ca şi al Sfinţilor Apostoli). După rânduiala din pravile, în timpul acestui post, în mănăstiri se ajunează lunea, miercurea şi vinerea, până la Ceasul IX (circa 3-4 p.m.), când se mănâncă hrană uscată sau legume fierte fără untdelemn; marţea şi joia se mănâncă plante fierte, drese cu untdelemn şi se bea vin, iar sâmbăta şi duminica se îngăduie şi peşte (afară de răstimpul dintre 20-25 decembrie, când postul devine mai aspru). Dacă lunea, marţea sau joia cade serbarea vreunui sfânt cu doxologie mare, se dezleagă la peşte, iar miercurea şi vinerea în acest caz se dezleagă la untdelemn şi vin, dar se mănâncă numai o dată pe zi. Dacă se întâmplă miercuri şi vineri un sfânt cu Priveghere (5, 6, 9, 12 şi 13 decembrie), ori hramul bisericii, atunci se dezleagă la untdelemn, peşte şi vin. Dezlegare la peşte se dă de asemenea la praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), în orice zi, ar cădea.

Ultima zi a postului Naşterii (24 decembrie), numită ajunul Crăciunului, este zi de post mai aspru decât celelalte zile: se ajunează până la Ceasul IX, când se obişnuieşte să se mănânce, în unele părţi, grâu fiert, amestecat cu fructe şi miere, în amintirea postului lui Daniel şi al celor trei tineri în Babilon (Daniel I, 5, 8-16). În unele părţi se ajunează în această zi până la răsăritul luceafărului de seară, care ne aduce aminte de steaua care a vestit magilor Naşterea Domnului. Această ajunare aminteşte totodată postul ţinut odinioară de catehumenii care în seara acestei zile primeau botezul creştin şi apoi prima împărtăşire, la liturghia săvârşită atunci în acest scop (Liturghia Sfântului Vasile, care azi se săvârşeste dimineaţa).

Postul Naşterii Domnului este ţinut şi în Biserica Romano-Catolică, unde e numit Jcjunium Advcntus Domini (Postul venirii Domnului) sau simplu Adventus, dar e mult mai scurt decât la ortodocşi; el ţine numai trei săptămâni înainte de Naşterea Domnului, având zile de post mai aspru miercurea, vinerea şi sâmbăta.

b) Postul Paştilor, Păresimile sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung si mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Răsăritene; de aceea în popor e numit, în general, Postul Mare sau Postul prin excelenţă. El a fost orânduit de Biserică pentru cuviincioasa pregătire a catehumenilor de odinioară, care urmau să primească botezul la Paşti şi ca un mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a comemorării anuale a Patimilor şi a Învierii Domnului; totodată ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile ţinut de Mântuitorul înainte de începerea activităţii Sale mesianice (Luca IV, l-2), de unde i s-a dat şi denumirea de Păresimi (de la latinescul quadragesima) sau Patruzecime.

În general, Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti privesc acest post ca o instituţie de origine apostolică. Dar în primele trei secole durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, după mărturiile Sfântului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfântului Dionisie al Alexandriei ş.a., unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), alţii două zile, adică Vineri şi Sâmbăta înainte de Paşti, alţii trei zile, alţii o săptămână, iar alţii mai multe zile, chiar până la şase săptămâni înainte de Paşti; la Ierusalim, în sec. IV se postea opt săptămâni înainte de Paşti, pe când în Apus în aceeaşi vreme se postea numai patruzeci de zile.

Începând de pe la sfârşitul secolului al III-lea înainte, postul cel mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Păresimilor (Patruzecimii), sau postul prepascal, care ţinea până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţinea o săptămână, adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii, fiind foarte aspru. Abia în secolul al IV-lea, şi anume după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I ecumenic, Biserica de Răsărit (Constantinopol) a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şapte săptămâni, durată pe care o are şi astăzi, deşi deosebirile dintre Bisericile locale asupra duratei si modului postirii au persistat şi după această dată. După disciplina răsăriteană, se lasă sec în seara Duminicii izgonirii lui Adam din rai (a lăsatului sec de brânză) şi postim până în seara Sâmbetei din săptămâna Patimilor, inclusiv.

Precum am văzut, ultima dintre cele şapte săptămâni de post deplin, adică săptămâna dintre Florii si Paşti, pe care noi o numim a Sfintelor Patimi, nu era socotită în postul Păresimilor, ci se socotea aparte, sub denumirea de Săptămâna Paştilor, a «Paştilor» în sensul originar al cuvântului, adică Paştile Crucii sau al suferinţei Domnului.

Denumirea de Păresimi sau Patruzecime (Quadragesima), care se întâlneşte prima oară în canonul 5 al Sinodului I ecumenic, era deci perfect justificată pentru cele şase săptămâni care rămâneau şi care constituiau în vechime Postul cel Mare sau al Păresimilor; el se considera încheiat în Vinerea lui Lazăr (Vinerea dinaintea Floriilor), iar Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor erau socotite praznice aparte.

Durata aceasta de 40 de zile a Postului Paştilor se întemeiază pe o tradiţie vechi-testamentară, de atâtea ori atestată când e vorba de cercetarea şi pregătirea sufletului prin măsuri divine: potopul, care trebuia să spele pământul de păcate, a ţinut 40 de zile si 40 de nopţi (Facere VII, 11-17); patruzeci de ani au mâncat evreii mană în pustie, înainte de a ajunge în pământul făgăduinţei (Deut. VII, 7 şi XXIX, 5-6); Moise a stat pe munte 40 de zile pentru a primi Legea (Ieşire XXXIV, 28); ninivitenii au postit 40 de zile pentru a se pocăi (Iona III, 4-10); Isus a postit în munte 40 de zile şi 40 de nopţi înainte de începerea activităţii publice (Matei IV, 1-2 şi Luca IV, 1-2) ş.a.m.d.

Practica aceasta a fost adoptată de Biserică încă dinainte de sec. IV, ca timp de pregătire a catehumenilor pentru botez, adică pentru renaşterea sau înnoirea spirituală. În creştinismul primar postul quadragesimal prepascal era deci de fapt postul catehumenilor; din sec. IV înainte, caracterul catehumenal al quadragesimei cedează din ce în ce mai mult celui penitenţial; sub influenţa puternică a monahismului, întreaga Biserică creştină devine penitentă. Dar sensul iniţial al postului rămâne acelaşi: urcuşul spre eshatologie. Căci toate patruzecimile - atât cele din tradiţia universală, cât si cele din tradiţia biblică a Vechiului şi a Noului Legământ - nu sunt decât perioade pregătitoare către «un cer nou şi un pământ nou», etape active către regenerarea omului şi înnoirea universală, anticipată şi chezăşuită de Învierea lui Hristos, serbată la Paşti.

Postul Paştilor este nu numai cel mai lung şi mai important, ci şi cel mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe.

În sec. IV, de exemplu, canonul 50 al Sinodului din Laodiceea, osândind obiceiul unora de a întrerupe ajunarea în Joia dinaintea Paştilor, dispune să se ţină post aspru (mâncare uscată) în toată Patruzecimea. Cam în aceeaşi vreme, Constituţiile Apostolice (cartea V, cap. 18) recomandă să se postească, în săptămâna ultimă, astfel: «În zilele Paştilor postiţi începând din ziua a doua (luni) până vineri şi sâmbătă şase zile, întrebuinţând numai pâine şi sare şi legume şi bând apă, iar de vin şi de carne abţineţi-vă în aceste zile, căci sunt zile de întristare, nu de sărbătoare; iar vineri şi sâmbătă să postiţi, cei cărora le stă în putinţă, negustând nimic până la cântatui cocoşului din noapte. Iar de nu poate cineva să ajuneze în şir aceste două zile, să păzească cel puţin sâmbătă, căci zice undeva Domnul, vorbind despre bine: Când se va lua de la ei Mirele vor posti în zilele acelea». În secolul VII, canonul 56 al Sinodului Trulan (692) interzice, sub pedeapsa caterisirii şi excomunicării, consumarea hranei provenite de la animale (carne, ouă, brânză), în timpul Păresimilor, osândind astfel direct obiceiul armenilor şi al apusenilor de a mânca lapte, ouă şi brânză în sâmbetele şi duminicile acestui post. La începutul secolului IX, Can. 48 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului şi Regulile Sfântului Teodor Studitul ne lasă să înţelegem că monahii, în tot postul Paştilor, nu mâncau decât o singură dată pe zi (seara), îngăduindu-se numai celor ce lucrau (fiziceşte) să guste puţină pâine şi la Ceasul IX din zi.

În general, deci, în vechime postul Păresimilor era mult mai aspru decât cum se ţine azi. Toate zilele erau de ajunare, adică abţinere completă de la orice mâncare şi băutură până la Ceasul IX din zi (spre seară), afară de sâmbete şi duminici, care erau exceptate de la ajunare.

Conform tradiţiei stabilite cu timpul în Biserică, în cursul Postului Mare se posteşte astfel: în primele două zile (luni si marţi din săptămina primă) se recomandă, pentru cei ce pot să ţină, post complet sau (pentru cei mai slabi) ajunare până spre seară, când se poate mânca puţină pâine şi bea apă; la fel în primele trei zile (luni, marţi şi miercuri) şi ultimele două zile (vinerea şi sâmbăta) din Săptămâna Patimilor. Miercuri se ajunează până seara (odinioară până după săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite), când se mănâncă pâine şi legume fierte fără untdelemn. În tot restul postului, în primele cinci zile din săptămână (luni-vineri inclusiv) se mănâncă uscat o singură dată pe zi (seara), iar sâmbăta şi duminica de două ori pe zi, legume fierte cu untdelemn şi puţin vin. Se dezleagă de asemenea la vin şi untdelemn (în orice zi a săptămânu ar cădea), la următoarele sărbători fără ţinere (însemnate în calendar cu cruce neagră): Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul (24 februarie), Sfinţii 40 de mucenici (9 martie), Joia Canonului celui mare, înainte-serbarea si după-serbarea Buneivestiri (24 şi 26 martie), precum şi în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), iar după unii şi în Joia Patimilor. La praznicul Buneivestiri (25 martie) şi în Duminica Floriilor se dezleagă şi la peşte (când însă Bunavestire cade în primele patru zile din Săptămâna Patimilor, se dezleagă numai la untdelemn şi vin, iar când cade în vinerea sau sâmbăta acestei săptămâni, se dezleagă numai la vin).

Din cele mai vechi timpuri, postul Păresimilor a fost ţinut cu multă rigurozitate (de altfel, până astăzi, postul acesta este încă cel mai mult respectat în creştinătatea răsăriteană). Precum am văzut, Canonul 69 apostolic osândea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii si cu excomunicarea (afurisirea) pe credincioşii laici care n-ar fi respectat postul de miercuri şi de vineri si pe cel al Păresimilor, neadmiţând excepţii decât în cazuri de boală.

Pentru a trezi sufletele credincioşilor si a le îndemna la căinţă şi smerenie, Biserica a hotărât, prin canoanele 49 Laodiceea şi 52 Trulan, ca în timpul Păresimilor să nu se săvârşească liturghie decât sâmbăta, duminica şi sărbătoarea Buneivestiri, iar în celelalte zile ale săptâmânii (de luni până vineri inclusiv) să se săvârşească numai Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, care e mai potrivită pentru acest timp. Totodată, pentru a păstra caracterul sobru al Păresimilor, Biserica a oprit prăznuirea sărbătorilor martirilor în zilele de rând ale Păresimilor, pomenirile acestora urmând a se face numai în sâmbetele şi duminicile din acest timp. Sunt oprite, de asemenea, nunţile şi serbarea zilelor onomastice în Păresimi, fiindcă acestea se serbează în general cu petreceri şi veselie, care nu cadrează cu atmosfera de smerenie, de sobrietate şi pocăinţă, specifică perioadelor de post. Odinioară chiar şi legile statului bizantin asigurau respectul cuvenit postului Păresimilor, interzicând toate petrecerile, jocurile si spectacolele din acest timp.

Postul propriu-zis al Păresimilor este precedat de cele trei săptămâni introductive de la începutul perioadei Triodului (începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului), care pregătesc treptat şi prevestesc postul mai aspru, care începe de la lăsata secului. Ultima dintre acestea face deja trecerea spre postul propriu-zis, pentru că în cursul ei este îngăduit numai consumul laptelui şi al derivatelor lui, lăsându-se mai dinainte sec de carne (în seara duminicii a treia din Triod, adică Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi); de aceea săptămâna aceasta poartă denumirea de săptămâna brânzei sau săptămâna albă. Toate serviciile divine din timpul Păresimiior sunt mai sobre decât cele din restul anului şi îndeamnă la smerenie, întristare şi căinţă. De aceea, postul Păresimilor şi întreaga perioadă a Triodului are o importanţă de prim rang nu numai în evlavia monahală, ci şi în spiritualitatea sau viaţa religioasă ortodoxă a credincioşilor mireni în general; este timpul în care se spovedesc cei mai mulţi credincioşi, în vederea împărtăşirii din ziua Paştilor, conform poruncii a patra a Bisericii.

Postul Paştilor c ţinut şi îa Biserica Romano-Catolică; el tino 40 de zile, incepând nu luni ca la ortodocşi, ci în miercurea numită a Cenuşii (Dies Ceneris), pentru că în această zi se practică la apuseni presărarea cenuşii pe creştetul capului (rost clin ceremonialul penitenţei publice din vechime, moştenit de la evrei). Catolicii dezleagă postul in duminicile Păresimilor, mâncând de dulce 64.

c) Postul Sfinţilor Apostoli (popular = Postul Sâmpetrului), care precede sărbătoarea comună a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie), este orânduit de Biserică în cinstea celor doi verhovnici ai apostolilor şi în amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde acte mai importante (vezi Fapte XIII, 2 şi XIV, 23). Totodată prin ţinerea acestui post se cinstesc darurile Sfântului Duh, care s-au pogorât peste Sfinţii Apostoli la Cincizecime şi care se revarsă în fiecare an peste Biserică la sărbătoarea Rusaliilor, împărtăşindu-se din ele şi credincioşii; de aceea în vechime acest post se numea Postul Cincizecimii.

Despre vechimea acestui post mărturisesc, în sec. IV, Constituţiile Apostolice. Mărturii ulterioare se găsesc la Sfântul Atanasie cel Mare, la Teodoret, episcopul Cirului, la Leon cel Mare, care numeşte postul acesta postul de vară (aestivum jejunium) sau al Cincizecimii (jejunium Pentecostes) ş.a. Se pare că la început postul acesta era ţinut numai în cercurile monahale şi abia mai târziu s-a extins şi la credincioşii din lume.

Spre deosebire de celelalte posturi, care au o durată fixă, postul Sâmpetrului are o durată variabilă de la an la an, deoarece începutul lui (fixat aproximativ prin sec. VI) e în funcţie de data variabilă a Paştilor. Postul începe luni după Duminica Tuturor Sfinţilor şi ţine până în ziua de 29 iunie (inclusiv, dacă această sărbătoare cade miercurea sau vinerea, dezlegându-se în acest caz numai la peşte şi untdelemn). Durata lui este deci mai lungă sau mai scurtă, după cum Paştile din anul respectiv a căzut mai devreme sau mai târziu. În chip normal (dacă Paştile s-ar sărbători în răstimpul indicat de regula consfinţită la Sinodul I ecumenic, adică între 22 martie şi 25 aprilie), ea variază de la 8 zile (durata cea mai scurtă, când Paştile cade la 25 aprilie) până la 42 de zile (durata cea mai lungă, când Paştile cade la 22 martie). Dar în actuala situaţie, în care Bisericile din Răsărit şi-au îndreptat calendarul, menţinând însă Pascalia stilului vechi, a calendarului neîndreptat, Paştile fiind sărbătorit de fapt între 4 aprilie şi 8 mai, durata postului Sfinţilor Apostoli se scurtează, de la 28 de zile (durata cea mai lungă) până la desfiinţare (în anii când Paştile cade după data de 1 mai). Aşa s-a întâmplat în anii 1945 şi 1956 (Paştile la 6 mai), când Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe a hotărât ca postul să se ţină în cele trei zile dinaintea sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (sărbătoarea căzând înaintea Duminicii Tuturor Sfinţilor, în seara căreia trebuia să lăsăm sec). Aceeaşi situaţie a avut loc şi în anul 1983 (Paştile la 8 mai), când postul a fost numai de două zile (27-28 iunie).

O regulă simplă şi practică spre a afla durata postului Sâmpetrului din orice an este următoarea: câte zile sunt de la data Paştilor (inclusiv) din anul respectiv până la 3 mai (exclusiv) atâtea zile ţine postul. De exemplu, în anul 1982, când Paştile s-a serbat la 18 aprilie, postul Sfinţilor Apostoli a ţinut 15 zile (14-28 iunie).

Postul Sfinţilor Apostoli e mai puţin aspru ca al Păresimilor.

După Pravila cea Mare (gl. 384) şi Învăţătura pentru posturi din Ceaslovul Mare, luni, miercuri şi vineri se mănâncă legume fără untdelemn, marţi şi joi aceleaşi cu untdelemn (şi vin), iar sâmbătă şi duminică şi peşte; dezlegarea la peşte se dă şi luni, marţi şi joi, când cade sărbătoarea vreunui sfânt cu doxologie, iar când o astfel de sărbătoare cade miercuri sau vineri, se dezleagă la untdelemn şi vin. La hramuri şi la Naşterea Sfântului loan Botezătorul (24 iunie) se dă dezlegare la peşte, în orice zi a săptămânii ar cădea. După Tipicul Mare, luni, miercuri şi vineri se mănâncă mâncare uscată după Vecernie; iar în celelalte zile, ca mai sus.

La romano-catolici acest post e redus la o singură zi (ajunul sărbătorii Sfinţilor Petru si Pavel, adică 28 iunie).

d) Postul Adormirii Maicii Domnului (popular = al Sfântă-Măriei), care precede praznicului Adormirii Maicii Domnului, e rânduit de Biserică spre aducerea aminte de virtuţile alese ale Sfintei Fecioare şi de postul cu care ea însăşi, după tradiţie, s-a pregătit pentru trecerea la cele veşnice.

Ca vechime, este cel mai nou dintre cele patru posturi de durată. Originea lui trebuie pusă probabil prin sec. V, când cultul Maicii Domnului a început a lua o dezvoltare mai mare şi când sărbătoarea Adormirii ei a început a căpăta o mai mare importanţă. La început însă, nici timpul din an, nici durata şi nici felul postirii nu erau la fel peste tot; unii (în părţile Antiohiei) posteau o singură zi (6 august), alţii mai multe zile (4 la Constantinopol, 8 la Ierusalim); unii (în răsărit) posteau în luna august si de aceea postul era numit si postul lui August, alţii în septembrie (apusenii, cum fac până azi), iar alţii nu posteau deloc, socotind că sărbătoarea Adormirii este zi de mare bucurie, deoarece Maica Domnului a trecut de la amărăciunea pământească la bucuria cerească, unde stă în nemijlocită apropiere de Fiul ei iubit. Data şi durata postului au fost uniformizate în toată Ortodoxia abia în sec. XII, la sinodul local din Constantinopol, ţinut la 1166 sub patriarhul ecumenic Luca Crysoverghi, care a hotărât ca postul să înceapă la l august si să dureze 14 sau 15 zile, până la sărbătoarea Adormirii (15 august), aşa cum, de altfel, se practica mai dinainte prin unele părţi.

Se lasă sec în seara zilei de 31 iulie, iar când această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte; de asemenea, postul se prelungeşte şi în ziua sărbătorii înseşi, dacă aceasta cade miercurea sau vinerea, fâcându-se dezlegare la untdelemn, peşte şi vin.

Postul Sfântă-Măriei este mai uşor decât al Patruzecimii, dar mai aspru decât al Naşterii Domnului şi al Sfinţilor Apostoli.

Tipicul cel Mare şi învăţătura pentru posturi din Ceaslovul Mare prescriu ajunare lunea, miercurea şi vinerea, până la Ceasul IX, când se consumă mâncare uscată; marţea şi joia se consumă legume fierte, fără untdelemn, iar sâmbăta şi duminica se dezleagă la untdelemn şi vin. La 6 august (sărbătoarea Schimbării la faţă), în orice zi ar cădea, se face dezlegare la untdelemn, peşte şi vin, dar în Pravila Mare (glava 385) se dă dezlegare la vin şi untdelemn nu numai pentru sâmbete şi duminici, ci şi pentru marţi şi joi. În timpul acestui post se citesc în bisericile mănăstireşti, zilnic (alternativ), cele două Paraclise ale Maicii Domnului, din Ceaslov.

La romano-catolici postul Sfântă-Măriei se reduce la o singură zi: ziua ajunului sărbătorii (14 august).

În afară de postul Păresimilor (Careme) şi al Crăciunului (Advent), romano-catolicii mai au aşa numitele posturi ale celor patru anotimpuri (Quatember, Quatuor tempora), adică patru grupe de câte trei zile (miercuri, vineri şi sâmbăta), câte una pentru fiecare anotimp al anului; două din ele (cea de primăvară şi cea de iarnă) cad în cele două posturi de durată (al Paştilor şi al Crăciunului); dintre celelalte, una (cea de vară) e în prima săptămână după Rusalii, iar a doua (cea de toamnă), în prima săptămână după înălţarea Crucii (14 septembrie). Mai e o zi de post izolat în ajunul duminicii Rusaliilor.