LITURGIE

POSTURILE DIN CURSUL ANULUI BISERICESC

3. Concepţia creştină despre post

Mântuitorul însuşi a practicat postul; El a postit 40 de zile înainte de începutul activităţii Sale publice (Mat. IV, 2; Marcu I, 13 şi Luca IV, l-3) şi a învăţat pe ucenicii Săi, atât prin cuvânt cât şi prin faptă, că postul este inseparabil de rugăciune (Mat. IV, l; Marcu IX, 29). El l-a recomandat ca pe un mijloc de luptă împotriva ispitelor şi a puterii diavolului (Mat. XVII, 21), stăruind că nu trebuie practicat numai cu forme externe, după obiceiul iudeilor, ci cu voie bună şi cu conştiinţa că, postind, săvârşesti o faptă bine plăcută lui Dumnezeu (Mat. IV, 16).

Sfinţii Apostoli au practicat şi ei postul. Aşa, de exemplu, Sfântul Apostol Pavel a postit şi a îndemnat pe fiii săi duhovniceşti să practice postul, unit cu rugăciunea (Fapte IX, 9; XIII, 2-3 şi XIV, 23; 2 Cor. VI, 5; l Cor. VII, 5).

Menţiuni despre practicarea postului după epoca apostolică găsim apoi la numeroşi scriitori creştini, ca de ex. Barnaba, Sf. Iustin, Sf. Policarp, Herma, Clement al Alexandriei, iar din sec. IV înainte, mărturiile sunt prea numeroase ca să mai stăruim asupra lor.

Sfinţii Părinţi practicau postul, după pilda Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, relevând foloasele lui pentru trupul şi sufletul omului.

De aceea, Creştinismul a dat postului o însemnătate mare în viaţa religioasă şi mai ales în viaţa monahală, făcând din el un act de virtute şi de cult, un mijloc de progres în viaţa spirituală, de luptă împotriva patimilor şi a poftelor şi totodată un semn de respect şi de omagiu adus lui Dumnezeu. S-a accentuat îndeosebi sensul spiritual al postului, precizându-se că postul adevărat constă nu numai în abţinerea voluntară de la mâncare şi băutură, ci într-o străduinţă neîncetată de a domina, cu spiritul, cu voinţa, toate patimile şi poftele, instinctele şi pornirile inferioare ale trupului, care îl apropie pe om de animale. Este vorba deci nu numai de o renunţare temporară, conştientă si consimţită, la satisfacerea unui instinct natural - nevoia de hrană -, ci de un efort pentru înnoirea vieţii, prin întronarea supremaţiei spiritului asupra trupului şi a sufletului; iar această strădanie este legată cu o luptă grea, care constă în întărirea voinţei si a raţiunii sănătoase, în disciplinarea instinctelor, în înfrânarea sufletului, tinzând la stabilirea unui echilibru lăuntric, în care spiritul - adică partea superioară si nobilă a fiinţei noastre - să domine toată viaţa omului.

Iată de ce postul face parte din mijloacele de cultivare şi desăvârşire a sufletului, fiind inseparabil de alte virtuţi şi acte creştine, ca rugăciunea, căinţa, smerenia, milostenia ş.a. El slăbeşte, atenuează sau chiar stinge puterea patimilor şi a instinctelor, constituind deci o formă sau un auxiliar al sârguinţei continue spre desăvârşire, prin urmare, numai atunci este postul desăvârşit (post complet sau adevărat), când abţinerea de la mâncările de dulce (postirea de bucate sau de alimente) este unită cu efortul spre virtute şi progres spiritual, cu încordarea voinţei spre purificarea sufletului, spre alungarea gândurilor şi dorinţelor păcătoase, spre înfrânarea de la răul moral (păcat). «Posteşte, dar, lui Dumnezeu, un post ca acesta: să nu faci nici o faptă rea în viaţa ta, ci slujeşte Domnului cu inimă curată, păzind poruncile Lui şi mergând pe calea hotărârilor Lui; să nu se suie în inima ta nici o faptă rea; crede, însă, lui Dumnezeu, că dacă vei face acestea, dacă te vei teme de El şi dacă te vei înfrâna de la orice lucru rău, vei trăi în Dumnezeu. Dacă vei face acestea, vei posti post mare şi primit de Domnul», zice unul dintre discipolii apostolilor. Cu alte cuvinte postul extern se completează cu postul intern, sau «postul de bucate» se desăvârseşte prin «postul de păcate», însoţit de rugăciune.

De aceea e nevoie, din timp în timp, de zile sau perioade de postire, în care lupta spirituală cu patimile trupeşti şi sufleteşti trebuie ajutată şi intensificată printr-o strunire mai atentă şi mai aspră a trupului, pentru ca acesta să devină (rămână) un instrument docil şi apt pentru realizarea năzuinţelor superioare ale spiritului, pentru ridicarea lui către Dumnezeu, izvorul şi întruparea desăvârşită a Binelui şi a Perfecţiunii.

Postul este conceput deci şi practicat în creştinism ca un mijloc de progres în virtute şi ca un act de cult, ca o jertfă vie de evlavie, de căinţă, de supunere faţă de Dumnezeu şi un mod de cinstire a Lui. El nu este numai un efort de a supune, a domina şi a birui ceea ce este rău şi inferior în noi, ci şi o dorinţă de a ne apropia de modul de viaţă îngeresc, ca şi de Dumnezeu, de a-I plăcea si a ne asemăna cu El, căci - precum spune Simeon al Tesalonicului - nici Dumnezeu, nici îngerii nu au nevoie de hrană; de aceea, de regulă postul religios se încheie şi se încununează prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, care este în acest caz o pecetluire şi o încununare a străduinţelor noastre ascetice şi duhovniceşti. Postul este astfel rădăcină sau începătură a eliberării de patimi şi «maică a virtuţilor», temelie a întregii vieţi morale.

Postul poate să fie practicat şi ca un mijloc igienic pentru păstrarea sănătăţii, pentru întărirea şi înviorarea organismului. Ştiinţa medicală de astăzi a constatat că postul, departe de a fi împotriva naturii omului, dimpotrivă el este întotdeauna folositor, fiind în unele cazuri chiar recomandat ca mijloc de vindecare, pentru redresarea organismului obosit şi intoxicat de hrană prea îmbelşugată. E de la sine înţeles că, atunci când e practicat din nevoie, din motive pur igienice sau sanitare, postul e lipsit de valoarea religioasă pe care o are atunci când e practicat de bună voie şi din motive pur spirituale, ca un act de virtute şi de cult, prescris şi reglementat de Biserică.