LITURGIE

ANUL LITURGIC

Paştele şi ciclul pascal

Numele şi data

Cuvântul Paşte provine din limba ebraică - Pesah - şi înseamnă "trecere". În liturgia iudaică el indica trecerea îngerului nimicitor care a cruţat casele evreilor ce trăiau ca sclavi în Egipt. Totodată indica trecerea poporului evreu de la sclavie la libertate; trecerea din Egipt spre Ţara Făgăduită, străbătând Marea Roşie şi pustiul. Ulterior,- a însemnat şi cina rituală sau cina pascală la care se mânca mielul pascal, cină la care se făcea memorialul trecerii, poporului ales de la sclavie la libertate, de unde expresia a mânca pastele.

Pentru creştini, Paştele a însemnat de asemenea o trecere, o eliberare: trecerea de la sclavia păcatului, a morţii şi a Satanei la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Această trecere şi eliberare s-a înfăptuit prin patima, moartea şi învierea lui Cristos, Mielul pascal. El s-a jertfit pe cruce la ceasul când la Templu era jertfit mielul pascal. Iar din cina pascală pe care o celebrează împreună cu apostolii în cenacol, El face memorialul Noii Eliberări şi a noii treceri de la sclavie la libertate: este Euharistia sau Sfânta Liturghie.

Paştele sau misterul pascal nu trebuie redus la învierea Domnului, care s-a petrecut în zorii zilei de duminică, ci el include, cum se exprimă Sfântul Augustin, întregul triduum (trei zile) preasfânt al Domnului răstignit, înmormântat şi înviat, adică tot ce se celebrează din Joia Sfântă seara până în duminica Învierii inclusiv.

Separarea acestor evenimente ale mântuirii sau accentuarea excesivă a unuia sau a altuia dintre ele a fost cauza numeroaselor controverse şi conflicte legate de data sărbătorii anuale a Paştelui. Astfel de la bun început s-au creat în Biserică două curente şi două tendinţe: cea asiatică şi cea romană. Din cele două elemente ale unicului mister pascal, Roma accentua învierea, iar comunităţile din Asia accentuau Patima Domnului.

Creştinii din Asia Mică şi din Siria, considerând că ţin tradiţia apostolilor Filip şi loan, sărbătoreau Paştele - Pascha crucifixionis (patima şi răstignirea Domnului) - la 14 nisan, adică la luna plină a primei luni de primăvară, indiferent în ce zi a săptămânii cădea. De aceea era numiţi şi cvatordecimani (cei care sărbătoresc în ziua a paisprezecea). Paştele cădea întotdeauna când cădea şi Paştele evreilor, ceea ce făcea ca mulţi să urmeze ritul iudaic, inclusiv jertfirea mielului pascal. Nu ştim când sărbătoreau Învierea Domnului (Pascha resurrectionis).

Bisericile occidentale, în schimb, urmau tradiţia romană atribuită Sfântului Petru. Ele ţineau cont de 14 nisan, zi în care comemorau patima şi moartea lui Isus, dar comemorau întotdeauna învierea în duminica următoare. Din această diversitate de tradiţii s-au născut curând neînţelegeri. Către sfârşitul secolului al Il-lea, creştinii din Asia au adoptat uzanţa romană de a sărbători Învierea Domnului duminica. Rămânea de stabilit în care duminică.

Comunităţile din Siria au adoptat modul de a calcula al evreilor, astfel încât Paştele cădea întotdeauna în duminica imediat următoare lui 14 nisan. În schimb, la Alexandria şi la Roma o asemenea atârnare de practica evreiască părea umilitoare. Ca atare, începând cu secolul al III-lea, aceste Biserici au recurs la nişte calcule proprii pentru a fixa data Paştelui, independent de sistemul evreiesc, în aşa fel însă încât sărbătoarea să nu cadă înainte de echinocţiul de primăvară. Alexandrinii însă fixaseră echinocţiul la 21 martie, iar romanii la 18 martie, ceea ce a provocat iarăşi certuri infinite care dădeau ocazie păgânilor să râdă de creştini.

Intervenţia Conciliului din Niceea (325) a fost binevenită. Conciliul a hotărât următoarele: 1) Paştele trebuie să cadă întotdeauna duminica; 2) nu va fi sărbătorit niciodată cu Paştele evreilor; când cade o dată cu acesta se amână cu o săptămână; 3) Paştele se fixează în prima duminică după 14 nisan, dar calculat astfel încât să nu cadă înainte de echinocţiul de primăvară. Care echinocţiu? Cel din Alexandria sau cel de la Roma? Conciliul nu a stabilit. Din păcate, eforturile părinţilor de la Niceea nu au dat rezultatele aşteptate, după cum nu au dat rezultate nici alte încercări de a se fixa pretutindeni aceeaşi dată a sărbătorii Paştelui. Ultima încercare, rămasă tot fără rezultate, Biserica a făcut-o la Conciliul al Il-lea din Vatican.

Conciliul ecumenic Vatican II, acordând o mare importanţă dorinţelor multora de a stabili sărbătoarea Paştelui într-o anumită duminică şi de a se adopta un calendar fix, după ce a examinat cu atenţie consecinţele posibile ale introducerii unui nou calendar, declară cele ce urmează: Conciliul nu se opune ca sărbătoarea Paştelui să fie fixată într-o duminică anumită din calendarul gregorian, cu asentimentul celor interesaţi, mai ales al fraţilor despărţiţi de comuniunea cu Scaunul Apostolic.

Conciliul Vatican II, SC, Anexă

Până se va ajunge la doritul consens între toţi creştinii în privinţa fixării unei zile unice în care toţi să celebreze sărbătoarea Paştelui, între timp, pentru a promova unitatea dintre creştinii aflaţi în aceeaşi regiune sau naţiune, patriarhii sau autorităţile locale bisericeşti supreme au dreptul de a conveni, prin consens unanim şi ascultând părerile celor interesaţi, asupra celebrării Paştelui în aceeaşi duminică.

Conciliul Vatican II, Orientalium Ecclesiarum

Triduum-ul pascal

Triduum-ul pascal cuprinde cele trei zile în care se celebrează misterul pascal al patimii, morţii şi Învierii Domnului. Dar cum la evrei şi în lumea antică în general ziua începea din seara precedentă, seara din Joia Mare face şi ea parte din cele trei zile sfinte. Este normal să facă parte şi pentru faptul că în Joia Sfântă seara începe deja agonia lui Isus iar la Cina cea de Taină pe care o săvârşeşte în Cenacol şi în această seară are loc anticiparea sacramentală a patimii şi morţii sale.

Deoarece aceste trei zile formează inima anului liturgic, Biserica, la reformele liturgice pe care le-a înfăptuit de-a lungul veacurilor, a lăsat neatinse unele elemente din celebrările liturgice din aceste zile: de exemplu, ca şi în primele veacuri ale Bisericii, altarul în afara slujbelor este lăsat descoperit, slujba începe prin aruncarea cu faţa la pământ, se foloseşte toaca şi nu clopotele sau clopoţeii ş.a.m.d.

În Joia Sfântă, cu excepţia Liturghiei sfinţirii untdelemnurilor celebrată de episcop dimineaţa, de preferinţă în catedrală, se celebrează o singură Liturghie seara, numită Liturghia Cinei Domnului, în care intră facultativ ritul spălării picioarelor. După Liturghie, Sfânta Euharistie este dusă la un altar secundar, unde se face adoraţia. În Vinerea Sfântă nu se celebrează Sfânta Liturghie ci un serviciu religios special care începe în jurul orelor 15 şi care cuprinde: celebrarea cuvântului lui Dumnezeu cu omilia şi rugăciunea credincioşilor, adorarea Sfintei Cruci şi împărtăşirea credincioşilor cu ostii consacrate în Joia Sfântă. Serviciul religios din Vinerea Mare îşi are originea la bazilica Sfântului Mormânt, la Ierusalim, unde în această zi era adorată crucea adevărată a lui Isus Cristos. În Sâmbăta Sfântă, din cele mai vechi timpuri, nu există nici o celebrare liturgică: în această zi Biserica se odihneşte, priveghează şi jeleşte lângă mormântul în care se odihneşte trupul lui Cristos.

Celebrarea începe după ce se lasă noaptea: este vegherea cea lungă, mama tuturor vegherilor, cum o numeşte Sfântul Augustin. Celebrarea liturgică din noaptea Paştelui începe cu binecuvântarea focului şi aprinderea lumânării pascale (simbolul lui Cristos înviat). Urmează proclamarea solemnă a Paştelui prin cântarea imnului Exultet (Să tresalte!). Urmează liturgia baptismală. Cum în primele veacuri botezurile se celebrau în noaptea de Paşti, se recomandă mult, dacă sunt copii sau adulţi de botezat, Botezul să se administreze în această noapte. Celebrarea se încheie cu liturgia euharistică.

Timpul pascal

Marile sărbători evreieşti cunoşteau o prelungire în timp. Astfel Pastele evreiesc continua o săptămână de săptămâni (49 de zile), şi se încheia cu Sărbătoarea Săptămânilor (Şavuot), numită şi Rusalii sau Pentecoste (Cincizecimea, a cincizecea zi). Această ultimă zi era o sărbătoare a recoltării grâului şi era celebrat Legământul de la Muntele Sinai. Paştele creştin cunoaşte şi el o prelungire de cincizeci de zile de bucurie. El se încheie tot cu Rusaliile, când Biserica adună prima recoltă din botezaţii provenind din toate neamurile şi este sigilată de Duhul Sfânt care celebrează noul şi veşnicul Legământ.

Normele care reglementează anul liturgic prescriu:

Cele cincizeci de zile de la Duminica învierii până la Duminica Rusaliilor se sărbătoresc în veselie şi bucurie ca o singură zi de sărbătoare, «duminica mare». Acestea sunt zilele în care se cântă cu precădere Aleluia.

Norme privind Anul Liturgic şi Calendarul

Această bucurie neîntreruptă o exprimă lumânarea pascală, ce rămâne permanent în faţa altarului până la Rusalii şi este aprinsă la toate celebrările liturgice.

Prima săptămână din timpul pascal formează octava pascală, în care Biserica se îngrijeşte în mod deosebit de noii botezaţi. Ea se încheie cu Duminica Albă sau in albis, numită astfel deoarece în primele veacuri creştinii botezaţi în noaptea de Paşti dezbrăcau în această duminică haina albă pe care o purtau în octava Paştelui (in vestibus albis deponendis). Tot în timpul pascal se încadrează Sărbătoarea Înălţării Domnului, la 40 de zile după Paşti, şi litaniile mari şi litaniile mici cu procesiunile lor. Se mai numesc şi Rogaţiuni.

Litaniile mari s-au introdus prima dată la Roma pe data de 25 aprilie cu scopul de a înlocui procesiunea agricolă păgână care se ţinea în această zi în cinstea zeului Robigus sau a zeiţei Robiga. Actuala reformă liturgică a desfiinţat aceste litanii. Litaniile mici au fost introduse de episcopul de Vienne (Franţa) Mamert în 469. El a dispus trei zile de procesiuni penitenţiale şi de post în cele trei zile care preced Sărbătoarea Înălţării, pentru a face să înceteze calamităţile cu care era lovită dieceza sa. La ultima reformă liturgică a fost lăsat pe seama conferinţei episcopale din fiecare ţară să hotărască în ce scop şi când să se ţină aceste litanii.

Postul Mare (Cvadragesima, Păresimile)

Iniţial erau două zile de post şi pocăinţă înainte de duminica Paştelui: Vinerea şi Sâmbăta Sfântă. În secolul al IlI-lea, postul şi pocăinţa se extind la întreaga Săptămână Sfântă. În secolul al IV-lea, deja înainte de Conciliul din Niceea (325), s-au introdus postul şi pocăinţa de 40 de zile în amintirea postului de 40 de zile ţinut de Isus. Postul consta în limitarea la o singură masă, seara, cu abţinerea de la carne, vin, lapte, brânză, unt, ouă. Era un timp dedicat pregătirii intensive a catehumenilor care aveau să primească Botezul în noaptea de Paşti precum şi pocăinţei publice.

Postul Mare începea cu binecuvântarea şi impunerea cenuşii, în Miercurea Cenuşii, penitenţilor care, în general, după o perioadă de trei ani sau mai mult de penitenţă publică, erau dezlegaţi în Joia Sfântă şi readmişi la Euharistie. Din Evul Mediu, când s-a desfiinţat pocăinţa publică, cenuşa provenind din ramurile binecuvântate în Duminica Floriilor din anul precedent, se pune pe capetele tuturor credincioşilor.

Duminica a IV-a din Postul Mare se numeşte Duminica Laetare ("bucuraţi-vă"), după cuvântul cu care începe Liturghia. Îmbrăcămintea preotului la altar nu mai este violetă, ci roz. Aceasta îşi găseşte explicaţia într-o sărbătoare de primăvară romană când credincioşii veneau la Liturghie cu trandafiri (rosa=trandafir) şi în faptul că în această duminică Papa binecuvânta un trandafir de aur pe care îl oferea ca omagiu unei persoane marcante.

Ultima duminică din Postul Mare se numeşte Duminica Floriilor şi a Patimii Domnului. Întrucât se comemorează intrarea lui Cristos în Ierusalim, în Bisericile din Occident se face procesiunea cu ramuri, imitând procesiunea făcută la Ierusalim de pe muntele Măslinilor (Betfage) până la Bazilica Învierii, pe care o descria, pe la anul 400, deja Egheria, o pelerină la locurile sfinte. Şi întrucât din această zi Cristos îşi începe pătimirea, în Săptămâna Sfântă, crucile, statuile şi icoanele din biserici pot fi acoperite cu pânză violetă în semn de doliu.

Toţi fraţii vin la Betfage şi acolo îl aşază călare pe măgar pe părintele gardian şi merg în procesiune cu mare evlavie şi lacrimi în ochi în Ierusalim la muntele Sion, cu ramuri de palmier şi de măslin în mână, cântând: Hosanna Filio David, benedictus qui venit in nomine Domini! Şi când ajung la muntele Sion se întâlnesc toţi: armeni, călugări, preoţi de mir şi îşi aştern mantiile şi veşmintele sub paşii măgarului.

Dintr-o cronică monastică de la Ierusalim