LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. IX: CULTUL ŞI SĂRBĂTORILE SFINŢILOR

3. Cultul sfinţilor şi eroii păgâni

Critica raţionalistă a lovit fără cruţare în cultul sfinţilor suspinând că e pur şi simplu o reminescenţă păgână, sau, mai exact, o prelungire a păgânismului idolatric. Raţionalismul susţine că nu există o deosebire substanţială între sfinţii creştini şi eroii politeismului greco-roman; cultul sfinţilor şi cultul eroilor se aseamănă în manifestarea lor exterioară şi sunt identice în spiritul lor. Sfinţii au înlocuit doar în Biserică eroii antichităţii.

Pentru a-şi demonstra teoria, raţionaliştii s-au dat peste cap spre a descoperi teoria, sub chipul unor martiri iluştri urmele vreunui zeu olimpic, transformat în sfânt de legenda creştină. Astfel au descoperit-o pe Afrodita în sfânta Pelagia, pe Dioscuri în sfinţii Gervaziu şi Protaziu, pe Mitra în sfântul Grigore, au găsit asemănări suspecte între sfântul Dumitru, sfânta Tecla, sfânta Agata, sfântul Sebastian etc., şi personaje faimoase din lumea mitologică.

Nu se poate nega faptul că între cultul eroilor greco-romani şi formule liturgice ale pietăţii creştine faţă de sfinţi este o asemănare exterioară, de ordin general.

Tradiţia greacă acorda titlul de erou oamenilor iluştri, fie pentru că erau consideraţi de origine divină, fie pentru mari fapte de vitejie, fie pentru servicii însemnate aduse omenirii; există convingerea că eroii, îndată după moarte, erau admişi în familia zeilor, devenind astfel părtaşi la natura şi puterea divină.

Centrul cultului unui erou era mormântul acestuia. Tinutul care îi adăpostea osemintele, era mândru de un asemenea tezaur sacru, îi înălţa temple somptuoase, îi alegea de protector, poporul îl invoca în rugăciuni, îi aducea libaţiuni de vin, lapte şi miere. Dacă mormântul unui erou nu era cunoscut se înălţa un monument în memoria lui. Când din întâmplare erau descoperite rămăşiţele lui pământeşti, acestea erau transportate cu mare pompă şi cu ceremonii ce amintesc de transferările moaştelor sfinţilor creştini. Faimoasă între toate aceste transferări, este aceea a osemintelor lui Tezeu la Atena, despre care vorbeşte Plutarh. Odată descoperită existenţa lor printr-un oracol din Delfi, atenienii au întreprins o expediţie militară împotriva insulei Seyron pentru a le recupera. De asemenea a rămas cunoscută în istorie transferarea moaştelor lui Oedip la Atena. Se bucurau de veneraţia poporului nu numai moaştele, dar şi obiectele pe care le folosiseră eroii, de pildă, lira lui Orfeu...

Un examen profund al faptelor demonstrează că între formele de cult ale eroilor păgâni şi ale celor creştini nu exită vreun raport istoric de cauzalitate, ci o asimplă analogie. La temelia lor stau motive diferite şi independente.

La eroi erau preamărite meritele lor civile, cultul atribuit lor era absolut, nu subordonat sau referit la vreo fiinţă superioară. In schimb cultul atribuit sfinţilor şi martirilor se dovedeşte a fi în întregime subordonat cultului lui Dumnezeu şi corelat acestuia şi se întemeiază în primul rând pe mărturia pe care sfinţii au dat-o pentru Cristos şi pe încrederea în mijlocirea sfinţilor la Dumnezeu.

Sfântul Ioan contemplase în vedenia sa, sub altarul Mielului, pe cei care fuseseră jertfiţi pentru cauza lui Dumnezeu, văzându-i îmbrăcaţi în veşminte albe, având în mâini ramuri de palmieri - semnul victoriei - asociaţi fiind la triumful lui Cristos. Cum ar fi putut aceşti martiri, odată ajunşi lângă Dumnezeu, să uite de fraţii lor de pe pământ cu care formează împreună un singur trup?

Când în anul 107, sfântul Ignaţiu a fost dus din Siria, de la Antohia la Roma pentru a fi aruncat la fiare, comunităţile creştine din locurile pe unde trecea îi ieşeau în întâmpinare spre a-l preamări pe gloriosul mărturisitor al credinţei. Cele care nu puteau să-l aibă în mijlocul lor trimiteau în întâmpinarea lui reprezentanţi; veneraţia pe care au trezit-o în calea lui a fost atât de mare încât semăna cu un adevărat triumf.

Acestea au fost sentimentele creştine din care s-au născut onorurile şi sărbătorile aniversare de la mormintele sfinţilor şi rugăciunile adresate lor. Faptul e confirmat de un document foarte vechi a cărui autenticitate nu poate fi pusă la îndoială. Este vorba de o scrisoare a conducătorilor bisericii din Smirna trimisă bisericii din Philomela cu ocazia martiriului sfântului Policarp (25 februarie 155) având următorul conţinut:

"... suggessit diabolus Nicetas Herodis patri, fratri autem Alces, adire pro consulem, ne corpus illius (al lui Policarp) traderet; ne, inquid, relicto crucifixo, hunc colere incipiant! Atque haec dicebat suggerentibus et instantibus Iudacis, qui quoque observabant vos ex igne cum extracturos; ignari quod nec Christum, qui pro salute omnium, qui in toto mundo salvi fient, passus est inculpatus pro peccatoribus, unquam derelinquere peterimus neque alium quemquam colore. Illum enim, ut pote Filium Dei, adoramus; martyres vero tamquam Domini discipulos et imitatores merito diligimus propter eximiam ipsorum erga regem magistrum suum benevolentiam; quorum utinam et nos postea ossa illius gemmis pretiossissimis exquisitiora et super aurum probatiora tollentes, ubi decebat, deposuimus. Qui etiam loci nobis, ut fieri poterit, in exultatione et gaudio congregatis, Dominus praebebit natalem martyrii eius diem celebrare, tum in memoriam corum, qui certamina iam pertulerunt, tum ut posteri exercitati et parati sint ad cadem sustinenda".

Această scrisoare e suficientă pentru a infirma teoria raţionalistă cu privire la originea cultului sfinţilor.

Martirii au fost veneraţi numai pentru faptul că ei au fost «Domini discipuli et imitatores»; au fost invocaţi în rugăciuni pentru a obţine de la Dumnezeu ca fraţii lor de pe pământ să fie şi ei într-o zi consortes et condiscipuli. Numai pentru aceste motive mormintele lor au devenit sfinte. Având în vedere aceste principii fundamentale, nu are importanţă faptul că formele exterioare ale cultului eroilor şi ale cultului sfinţilor sunt asemănătoare, de vreme ce conţinutul lor este esenţial diferit? "Illud fiebat idolis, scria sfântul Ieronim răspunzând atacurilor lui Vigilanţiu, et idcirco recipiendum est". Acelaşi sfânt Ieronim, ca şi sfântul Felix de Nola şi alţii, ne informează că, în special la sărbătorile aniversare ale sfinţilor creştini din toate locurile şi de toate condiţiile veneau în masă la mormântul (martyrium) lor deasupra cărora se înălţau capele modeste sau bazilici măreţe, sărutau pragul, se aşezau în genunchi în faţa moaştelor, aprindeau lumânări şi împodobeau mormântul cu flori, făceau să răsune sfântul lăcaş de cântări şi rugăciuni. Teoderet le spunea păgânilor din vremea sa:

"Templele zeilor voştri sunt distruse... şi din materialele lor s-au făcut sanctuare pentru martiri. Pentru că Domnul i-a înlocuit cu martiri pe zeii voştri; i-a concediat pentru a rezerva martirilor onorurile lor. In loc de Pandie, Dasie, Dionisie, noi celebrăm sărbătorile lui Petru, a lui Pavel, a lui Toma, a lui Sergiu, a lui Marcel, a lui Leonţiu, a lui Antoniu, a lui Mauriciu şi ale altor sfinţi martiri; dar şi vechile pompe cu obscenităţile lor au fost abolite şi în sărbătorile noastre triumfă modestia, castitatea,, cumpătarea, a dispărut beţia, zarva şi râsul asurzitor; locul lor l-au luat cuvântările sfinte, rugăciunile şi cântarea de imnuri înălţate către Dumnezeu în mijlocul lacrimilor sfinte şi a suspinelor".

Subordonarea cultului sfinţilor cultului lui Dumnezeu era puternic afirmată de sfântul Augustin împotriva maniheului Faust care reproşa Bisericii că i-a trasnformat pe sfinţi în zei şi că îi cinsteşte cum îi cinstesc păgânii pe zei.

"Non eis templa, non eis altaria, non sacrificia exhibamus, non eis sacerdotes offerunt; absit Deo praestantur. Etiam apud memorias sanctorum martyrum cum offerimus, nonne offerimuss? Quando audistis dici apud memoriam sancti Theogenis: offero tibi, sancte Theogenis? autem: offero tibi, Petre aut: offero tibi Paule?... nobis martyres non sunt dii. Nos martyribus nostris, non templa sicut diis, sed memorias sicut hominibus mortuis fabricamus, nec ibi erigimus altaria in quibus sacrificemus martyribus, sed ibi erigimus altaria et nostra".

La fel de clar se exprimă şi sfântul Ciril din Alexandria: "Sanctos martyres neque Deos esse dicimus, negue dicino cultu eos adorare solemus, sed affectus et honoris".

Cultul creştin pune între Dumnezeu şi sfinţi o distanţă. In ei îi recunoaşte doar pe prietenii lui Dumnezeu şi pe ucenicii lui Cristos care au sacrificat totul pentru el şi acum pot mijloci pentru fraţii lor la Dumnezeu după cum se exprimă un foarte vechi epitaf: "In orationibus tuis roges pro nobis, quia scimus te in Christo".

E drept că, în unele cazuri, cultul sfinţilor a fost umbrit de forme mai puţin demne, izvorând dintr-o pietate falsă; a cunoscut unele manifestări exagerate şi a fost înfrumuseţat cu legende născute din aceeaşi fantezie care a creat mitologia. Dar toate aceste abuzuri, relativ destul de rare, nu au nimic de a face cu substanţa cultului creştin sau cu realitatea istorică a personajului pe care hagiografi ignoranţi voiau să-l cinstească. De pildă, sfântul Ipolit nu poate fi considerat un sfânt mitologic numai pentru faptul că unii biografi ai săi târzii i-au atribuit chinurile fiului lui Tezeu: faptul că unele femei malteze au atribuit întâmplarea cu vălul Penelopei sfintei Agata nu se poate trage concluzia că Patroana Cataniei este identică cu soţia lui Ulise.

E adevărat că în secolele IV şi V, în special în Occident unii creştini care nu se eliberaseră complet de vechile obiceiuri păgâne se întruneau la mormintele martirilor pentru a organiza ospeţe care uneori degenerau în beţii şi dezmăţ: "Commissationes et ebrietates, scrie sfântul Augustin, ita concessae et licitae putantur ut in honorem etiam beatorum martyrum non solum per dies solemnes, sed etiam quotidie celebrentur... Saltem de sanctorum corporum sepulcris, saltem de locis sacramentorum, de domibus orationum tantum dedecus arceatur". Acelaşi Sfânt Părinte observă că: "Per Italiae maximam partem et in aliis omnibus transmarinis ecclesiis... episcoporum diligenti extincta sunt". Iar sfânta Monica, mama celui care relatează aceste lucruri, care la Milano: "Ad memoriam sanctorum, sicut in Africae solebat, ullas et panem et morum afferebat", din interdicţia sfântului Ambroziu a renunţat să mai facă acest lucru "ne ulla occasio se ingurgitandi daretur ebriosis et illa quasi parentalia superstitionis gentilium essent simil lima".

Dar existenţa unor abuzuri şi profanări de care Biserica a avut întotdeauna groază şi pe care episcopii le-au condamnat întotdeauna cu severitate, nu poate duce la concluzia unui cult al sfinţilor idolatric. Cu excepţia unor exagerări şi a unor legende pe care Biserica nu le-a recunoscut niciodată, putem afirma cu certitudine că păgânismul nu a exercitat efectiv nici o influenţă în apariţia şi dezvoltarea cultului sfinţilor. Cel mult, ideile existente în lumea păgână cu privire la cultul eroilor i-au ajutat pe creştini să accepte mai uşor funcţia de patron şi de mijlocitor pe lângă Dumnezeu a sfinţilor.

De asemenea se poate afirma că Biserica, potrivit unei pedagogii a ei, pe care o cunoaştem din situaţii similare a înlocuit unele sărbători păgâne cu altele creştine ale sfinţilor, reuşind astfel să stârpească unele forme de cult ale divinităţilor locale profund înrădăcinate în mase.

Referitor la cultul sfinţilor Conciliul Vatican II notează în Constituţia Liturgică: "Biserica, conform tradiţiei sale, îi venerează pe Sfinţi şi le cinsteşte relicvele autentice şi imaginile. Sărbătorile Sfinţilor proclamă minunăţiile lui Cristos în slujitorii săi şi le propun credincioşilor exemple potrivite de imitat".

Iar în Constituţia dogmatică Lumen Gentium: "Noi cinstim memoria Sfinţilor nu numai pentru exemplul lor, dar mai mult pentru ca unirea Bisericii cu Spiritul să fie consolidată de exerciţiul carităţii fraterne. Fiindcă, după cum unirea creştină între cei care călătoresc pe pământ ne apropie de Cristos, tot aşa tovărăşia cu sfinţii ne apropie de Cristos din care emană, ca dintr-un izvor şi dintr-un cap, orice har şi însăşi viaţa poporului lui Dumnezeu".

Prin urmare, este cu desăvârşire just să-i iubim pe aceşti prieteni şi co-moştenitori ai lui Isus Cristos şi totodată fraţi ai noştri şi binefăcători puternici şi să-i aducem lui Dumnezeu cuvintele mulţumirii pentru ei, să le adresăm rugăciuni smerite şi să recurgem la rugăciunile lor şi la ajutorul lor puternic... Orice manifestare adevărată de iubire din partea noastră adresată Sfinţilor, din natura sa se îndreaptă şi ajunge la Cristos, care este Coroana tuturor Sfinţilor, iar prin El se îndreaptă spre Dumnezeu care este minunat în Sfinţii săi şi este permanent în ei.

Adevăratul cult al Sfinţilor nu constă atât în înmulţirea actelor exterioare cât mai ales în intensitatea iubirii noastre active, în comuniunea cu ei, în tovărăşia lor şi în mijlocirea lor de ajutor pentru cel mai mare bine al nostru şi al Bisericii.

Pe de altă parte, raportul nostru cu Sfinţii, dacă este conceput în lumina deplină a credinţei, nu micşorează câtuşi de puţin cultul de adoraţie adus lui Dumnezeu prin Isus în Duhul Sfânt, ci dimpotrivă, îl înteţeşte".