LITURGIE

ANUL BISERICESC (LITURGIC) ŞI SUBDIVIZIUNILE LUI

5. Anul bisericesc şi cele trei mari perioade ale sale

Spre deosebire de anul civil, care începe la 1 ianuarie, anul bisericesc începe la 1 septembrie, pentru că, după tradiţia moştenită din Legea Veche, în această zi (care era şi începutul anului civil la evrei) s-a început creaţia lumii şi tot în această zi şi-ar fi început Mântuitorul activitatea Sa publică, atunci când a citit în sinagogă cuvintele proorocului Isaia (cap. LXI, 1-2), care profeţeau despre Sine: «Duhul Domnului peste Mine, pentru că M-a uns ca să binevestesc săracilor..., să vestesc anul milei Domnului» (Luca IV,18-19). La romano-catolici anul bisericesc începe cu prima duminică din Advent (Adventus), adică duminica cea mai apropiată de 30 noiembrie, deci cu aproximativ patru săptămâni înainte de Crăciun.

În centrul istoriei mântuirii noastre şi al activităţii răscumpărătoare a Mântuitorului stă Jertfa Sa, adică Patimile şi moartea Sa pe Cruce, urmate de Învierea Sa din morţi; tot aşa în centrul sau inima anului bisericesc stau Paştile sau sărbătoarea Învierii, cu săptămâna Sfintelor Patimi dinaintea ei. Ca mijloc de comemorare a vieţii şi a activităţii răscumpărătoare a Mântuitorului, anul bisericesc răsăritean are deci în centrul său sărbătoarea Sfintelor Paşti şi se poate împărţi în trei mari faze sau perioade, numite după cartea principală de slujbă, folosită de cântăreţii de strană în fiecare din aceste perioade, şi anume: a) perioada Triodului - perioada prepascală; b) perioada Penticostarului - perioada pascală; c) perioada Octoihului - perioada postpascală. Fiecare din acestea cuprinde un anumit număr de săptămâni.

a) Timpul Triodului ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului (cu trei săptămâni înainte de începutul postului Paştilor) până la Duminica Paştilor (total 10 săptămâni). Primele trei săptămâni din această perioadă alcătuiesc vremea de pregătire sufletească în vederea începerii postului, iar restul de şapte săptămâni - adică însuşi postul Paştilor este vremea de pregătire, prin pocăinţă, post şi rugăciune, pentru marea sărbătoare a învierii, precedată de amintirea Patimilor Celui ce S-a răstignit pentru noi.

b) Timpul Penticostarului ţine de la Duminica Paştilor până la Duminica I-a după Rusalii sau a Tuturor Sfinţilor (total opt săptămâni).

c) Timpul Octoihului ţine tot restul anului, adică de la sfârşitul perioadei Penticostarului până la începutul perioadei Triodului. Este cea mai lungă perioadă din cursul anului bisericesc. Durata ei variază între 40-26 săptămâni, fiind în funcţie de data Paştilor: cu cât într-un an oarecare Paştile cad mai devreme, iar în anul următor mai târziu, cu atât perioada Octoihului dintre ele e mai lungă; dimpotrivă, cu cât într-un an oarecare Paştile cad mai târziu, iar în anul următor mai devreme, cu atât perioada Octoihului dintre ele se scurtează. De altfel, toate aceste trei perioade, fiind dependente de data variabilă a Paştilor, încep şi sfârşesc nu la date fixe, ci variabile de la an la an.

Fiecare din aceste trei perioade sau faze ale anului bisericesc are în centrul ei un moment liturgic, către care gravitează toate celelalte sărbători ale ei, şi anume: Octoihul are ca sărbătoare centrală (culminantă) Naşterea Domnului, urmată de Bobotează (ambele aceste sărbători se sărbătoreau la început în aceeaşi zi); Triodul culminează cu Vinerea Patimilor; Penticostarul se începe cu Paştile şi se încheie cu Rusaliile (Pogorârea Sfântului Duh), cele mai mari sărbători ale creştinătăţii răsăritene. Fiecare din aceste perioade reînnoieşte sau comemorează anual o anumită latură sau parte din viaţa şi activitatea Mântuitorului.

Astfel, perioada Octoihului comemorează şi sărbătoreşte evenimentele dinainte de venirea Mântuitorului, până în ajunul Patimilor Sale; cu alte cuvinte, reînnoieşte activitatea profetică, didactică sau învăţătorească a Domnului, în care El a dat lumii învăţătura divină a Evangheliei Sale. Perioada Triodului reînnoieşte oficiul arhieresc al Mântuitorului sau activitatea Sa de Mare Preot, îndeplinită mai ales prin Jertfă, adică prin Patimile şi moartea Sa pe Cruce. Perioada Penticostarului reprezintă şi celebrează timpul dintre Înviere şi Înălţarea în slavă a Domnului, urmată de pogorârea Sfântului Duh şi întemeierea Bisericii creştine; ea sărbătoreşte (comemorează) adică pe Isus Cel slăvit si transfigurat, de după înviere, sau pe Mântuitorul ca împărat şi întemeietor al Bisericii Sale. E deci perioada biruinţei asupra păcatului şi a morţii, vremea triumfului şi a bucuriei pascale, care urmează după vremea de luptă cu păcatul, de întristare şi de pocăinţă.

Prin urmare, în cursul fiecărui an bisericesc, ni se reprezintă şi se reînnoieşte (comemorează) întreaga viaţă şi activitate a Domnului, în toate cele trei laturi sau aspecte ale misiunii Sale: cea de învăţător (profet), cea de arhiereu (mare preot) şi cea de împărat sau biruitor al păcatului şi al morţii. Cea mai importantă dintre acestea în iconomia mântuirii este latura şi activitatea arhierească; de aceea, celebrarea liturgică a Patimilor şi Învierii Domnului rămâne centrul vieţii lui Cristos în Biserică şi inima întregului an bisericesc; tot ceea ce premerge şi ceea ce urmează acestui timp nu constituie decât o pregătire şi o încoronare sau desăvârşire a lui. De aceea, întregul cult al Bisericii, în diferitele lui manifestări, are un caracter pascal şi între alte funcţii ale lui este şi aceea de a pune în evidenţă «virtualităţile multiple ale misterului pascal şi de a-i asigura prezenţa eficace atât timp cât Biserica se va găsi angajată în durata istoriei şi a lumii».

Astfel, prin întocmirea anului bisericesc şi prin orânduirile ei de cult, Biserica urmăreşte în primul rând ca persoana şi amintirea Mântuitorului să fie prezentă în chip tainic, dar real şi continuu, în fiecare din zilele şi din anii vieţii noastre. Datorită şirului de sărbători, fazele vieţii lui Isus, activitatea şi învăţătura Sa sunt reproduse sau împrospătate şi reactualizate sau făcute prezente în chip liturgic (sacramental) în fiecare an pe pământ. În chipul acesta, anul bisericesc răsăritean reînnoieşte, în cadrele timpului istoric şi ale experienţei umane, viaţa cu Cristos şi în Cristos; prin el se realizează un fel de prelungire a întrupării şi a vieţii istorice a Mântuitorului, prin mijlocirea căruia Acesta continuă să trăiască în Biserică, de-a pururea viu în viaţa credincioşilor, aşa cum trăia odinioară pe pământ.

Totodată, prin ciclul celălalt al sărbătorilor mineale (ale Sinaxarului sau Minologhiului) din cursul anului bisericesc, concomitent cu comemorarea Mântuitorului, se reînnoieşte anual şi se perpetuează în veşnicie amintirea vieţii şi activităţii tuturor celorlalte persoane sfinte din iconomia mântuirii şi din istoria Bisericii: a profeţilor şi a drepţilor dinainte de El, care L-au aşteptat şi L-au prevestit, cât şi a Sfinţilor Apostoli, propovăduitori, martiri şi a tuturor Sfinţilor care I-au urmat, care au activat şi s-au jertfit pentru Biserica creştină, sau au contribuit, în vreun fel oarecare, la progresul şi mărirea ei. Fiecare an nou din viaţa Bisericii este, astfel, o istorie a iconomiei mântuirii în rezumat, reînnoită prin rânduiala liturgică, iar fiecare zi liturgică este o feria (sărbătoare) deschisă spre eshatologie. Acestea caracterizează timpul eshatologic sau eclesial, timpul sfinţit, spre deosebire de cel istoric.

Precum se vede, anul bisericesc răsăritean e alcătuit din combinarea a două cicluri concentrice, dar deosebite, de sărbători sau zile liturgice: a) Unul mobil (cu date variabile de la an la an), care se învârteşte în jurul marii sărbători a Paştilor şi are în centrul său exclusiv persoana şi activitatea Mântuitorului, pe care o proslăveşte în tot cursul anului, prin cântările Octoihului, ale Triodului şi ale Penticostarului (ciclul hristologic sau pascal); b) Altul, fix, care comemorează îndeosebi şirul Sfinţilor pomeniţi în fiecare zi din cele 12 luni ale anului calendaristic, începând cu septembrie şi terminând cu august (ciclul sanctoral sau «mineal»). Primul ciclu reprezintă o reminiscenţă a calendarului lunar al evreilor, iar al doilea este de origine pur creştină, fiind introdus în calendarul solar iulian.

Fiecare zi liturgică din cursul anului bisericesc aparţine astfel deopotrivă ambelor cicluri: ca zi a săptămânii (luni, marţi, miercuri etc.) ea aparţine ciclului pascal sau hristologic; ca zi a lunii (1 septembrie, 2 octombrie, 5 noiembrie ebc.), ea aparţine ciclului sanctoral (mineal). De aceea, cu mici excepţii (pe care le arată tipicul), potrivit acestei duble semnificaţii (întrebuinţări), slujba completă a fiecărei zi liturgice este un rezultat al combinării cântărilor din Octoih (respectiv din Triod sau Penticostar) cu cele din Mineiul lunii respective.