LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. VIII: CICLUL SANCTORAL (PROPRIUM SANCTORUM)

Cultul şi sărbătorile Prea Sfintei Fecioare Maria

1. Devoţiunea către Maria în Biserica primară

Nu trebuie să ne mire faptul că, având în vedere locul sublim pe care l-a ocupat în viaţa şi în opera de mântuire înfăptuită de Isus, Maria s-a bucurat chiar în primele timpuri ale Bisericii de un sentiment deosebit de iubire şi de veneraţie din partea credincioşilor.

Faptele Apostolilor ne-o prezintă în mijlocul apostolilor în aşteptarea Duhului Sfânt. Părinţii apostolici - Ignaţiu, autorul scrisorii către Diognet, Iustin, Irineu - amintesc şi preamăresc minunata ei maternitate divină, iar străvechea formulă romană a Simbolului: natum ex Maria Virgine, îi păstra mereu prezentă amintirea în minţile credincioşilor.

Apocrifele cele mai vechi şi mai importante, cum ar fi "Inălţarea lui Isaia", "Oracolele sibiline", aşa-zisele "Ode ale lui Solomon" şi în special "Protoevanghelia lui Iacob", îi dedică Mariei cele mai frumoase pagini din legendele lor. Din acestea din urmă s-a inspirat artistul care în secolul V a executat faimoasele mozaicuri din bazilica Santa Maria Maggiore.

Toate acestea nu sunt un indiciu că în secolul I şi II Maria primea onoruri liturgice propriu-zise; Biserica primară nu cunoştea decât cultul faţă de Cristos şi de martiri. Nici nu părea oportun un atare cult al Mamei lui Dumnezeu atâta vreme cât creştinii trăiau în mijlocul superstiţiilor idolatrice şi era încă viu şi practicat cultul Cibelei, mama zeilor, pentru păgâni; pentru creştini însă era, după expresia lui Tertullian, magna mater daemonum. In secolul I-II apar în catacombe imagini pictate ale Fecioarei, fie cu Copilul în braţe, fie fără el; cea mai veche este cea din cimitirul sfintei Priscila, pe via Salaria, reprezentând-o pe Fecioară strângând Copilul la piept şi având pictată deasupra capului o stea. Dar nici aceste imagini nu pot fi interpretate ca o dovadă a unui cult marian propiu-zis, ci mai curând ca un indiciu al profundei veneraţii de care se bucura Fecioara în Biserica primelor timpuri şi un indiciu totodată al asemănării substanţiale între pietatea noastră mariană şi cea a primilor creştini: ca şi noi, aceştia o priveau pe Maria nu ca o simplă creatură, dar ca pe Mama lui Isus, cooperatoarea lui la opera de mântuire şi mijlocitoare la el.

Începuturile cultului liturgic faţă de Sfânta Fecioară sunt legate de elaborarea gândirii teologice asupra operei Cuvântului întrupat care a dus la o înţelegere mai clară a măreţiei maternităţii Mariei şi la sublima ei sfinţenie.

La aceasta se adaugă, la sfârşitul secolului III, idealurile ascetismului care încep să se răspândească în Biserică atrăgând atâtea suflete generoase la o viaţă mai desăvârşită, spre admiraţia lumii: Maria apare ca un "model desăvârşit al ascetului", "Fecioara prin excelenţă", ea care consacrându-şi întreaga viaţă practicării neîntrerupte şi eroice a virtuţii, merita asemenea martirilor cinstea şi veneraţia creştinilor. Sub această lumină o prezintă adesea, de pildă, Origene. Despre acest lucru vorbeşte o frumoasă frescă din cimitirul Sfintei Priscila din secolul III. Reprezintă o «velatio virginis»; episcopul i-o arată candidatei pe Maria aşezată pe un jilţ, cu Copilul Isus în braţe, ca pe un model de puritate virginală. In aceeaşi epocă unele geamuri aurite şi sarcofrage din Roma şi Galia o prezintă pe Maria între doi sfinţi, aceştia fiind uneori Petru şi Pavel".

Primele semne ale unui cult particular acordat Mariei le găsim în Orient. După spusele sfântului Epifaniu (+403) în Tracia şi Arabia, acest cult a cunoscut la sfârşitul secolului IV o atare înflorire încât uneori depăşea limitele cuvenite. Sfântul Epifaniu notează un obicei cu nuanţă păgână: unele femei din regiunile amintite pe care el le numeşte coliridiane, pentru a o cinsti pe Maica Domnului se adunau la date fixe într-un anumit loc, spre a-i oferi pe un altar, ca unei zeiţe, o turtă pe care apoi o mâncau împreună. Epifaniu taxează drept păgânism această formă de cult şi declară răspicat că Maria nu este o divinitate şi, oricât de mari i-ar fi demnitatea şi virtuţile, nu trebuie să i se aducă jertfe.

În Siria aşa-numitele "Precationes ad Deiparam" scrise de sfântul Efrem (373), probabil pentru serviciul liturgic al călugărilor săi, atestă o înflorire a pietăţii mariale care, în secolele următoare nu numai că n-a fost depăşită, dar probabil nici egalată. Sfântul Efrem o invocă pe Fecioară cu titlurile cele mai frumoase şi mai afectuoase: speranţa tuturor creştinilor, îmblânzitoare a mâniei divine; unicul refugiu, după Dumnezeu; lumină, forţă, gloria celui care aleargă la ea etc.

De altfel Sfinţii Părinţi din această epocă precum şi ceilalţi scriitori bisericeşti fie latini, fie greci sau sirieni: sfântul Ambroziu, sfântul Ieronim, sfântul Augustin, sfântul Atanaziu, Afraat, sfântul Ioan Gură de Aur, sfântul Epifaniu şi alţii, se întrec în a o preamări pe Maria ridicată la inefabila demnitate de "Mamă a lui Dumnezeu" şi în a exalta desăvârşirea virtuţilor ei.