LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. VII: TIMPUL "PER ANNUM"

2. Trupul Domnului

De la ultima reformă liturgică denumirea este: Solemnitas SS. Corporis et Sanguinis Christi.

Papa Paul al VI în enciclica "Mysterium fidei" din 3 septembrie 1965 notează:

"Biserica catolică îşi arată cultul de adoraţie faţă de Sacramentul Euharistic nu numai în cursul Liturghiei, dar şi în afara celebrării ei, păstrând cu cea mai mare grjă Ostiile consacrate, prezentându-le venerării solemne a credincioşilor creştini, purtându-le în procesiune spre bucuria mulţimii creştine...

Din această credinţă deosebită s-a născut şi sărbătoarea «Corpus Domini», care, în special prin strădania slujitoarei lui Dumnezeu, fericita Iuliana de Mont Cornillon, a fost celebrată pentru prima dată în dieceza de Liege, iar înaintaşul nostru Urban IV a extins-o la întreaga Biserică".

Într-adevăr, originile îndepărtate ale acestei sărbători trebuie căutate în acea înflorire excepţională a evlaviei euharistice care se constată după anul 1100. Mai aproape în timp, aceste origini le găsim în revelaţiile fericitei Iuliana, superioara mănăstirii Mont Cornillon , de lângă Liege, în Belgia (1193-1258). Prima vedenie a avut-o în 1208. Fiind în extaz în timpul rugăciunii, a văzut luna strălucind de o lumină candidă, cu excepţia unei porţiuni, unde o linie întunecoasă părea că o deformează; Dumnezeu i-a dat de înţeles ce înseamnă această vedenie; în Biserică mai lipsea o solemnitate în cinstea Prea Sfântului Sacrament. Ioan de Lausanne, duhovnicul fericitei Iuliana, a consultat mai mulţi teologi renumiţi, în special pe doi: pe Hugo de Sancto Caro şi pe Iacob Pantaleon, arhidiacon de Liege, cu privire la această vedenie, de la care a primit o judecată favorabilă; drept care a insistat pe lângă episcopul de Liege să introducă în dieceza sa o sărbătoare în cinstea Sfântului Sacrament. Episcopul a căzut de acord: a fixat această sărbătoare în joia de după duminica Sfintei Treimi, în acel an 1246 celebrând-o el însuşi pentru prima dată.

Între timp arhidiaconul Hugo a ajuns cardinal şi delegat papal pentru Flandra; a confirmat sărbătoarea şi a prescris-o clerului şi episcopilor din teritoriul de jurisdicţie.

La puţin timp Iacob de Pantaleon, arhidiacon de Liege şi confident al fericitei Iuliana, urcă pe tronul pontifical sub numele de Urban IV. Desigur că nu a uitat de «festum Eucharistiae», sărbătoarea pe care el o susţine cu căldură, dar se părea că momentul potrivit pentru a o extinde la întreaga Biserică întârzia să sosească. Ceea ce l-a determinat în cele din urmă să o facă, se pare că a fost o veste pe care a aflat-o pe când se afla la Orvieto; o minune petrecută într-o localitate vecină, la Bolsena. Un preot în călătorie care era muncit de îndoieli cu privire la prezenţa reală a lui Cristos în Sfânta Euharistie, celebrând într-o zi Sfânta Liturghie în biserica sfânta Cristina din localitatea amintită, a văzut Ostia consacrată prefăcându-se în carne, din care curgea sânge viu; sângele a pătat corporalul, altarul şi câteva pietre din pardoseală. Papa a voit să vadă acest corporal. I s-a adus cu mare solemnitate la 19 iunie 1264. Papa a hotărât ca acest corporal să rămână la Orvieto, ceea ce i-a determinat pe orvietani să construiască admirabila catedrală în care este păstrat şi astăzi. Peste puţină vreme, impresionat de această minune, la 11 august 1264, pe când se afla la Orvieto, papa a publicat Bulla "Transiturus de hoc mundo", prin care stabilea pentru întreaga Biserică sărbătoarea Corpus Domini. Insuşi papa a celebrat cel dintâi sărbătoarea acolo la Orvieto, cu o solemnitate ieşită din comun "ut videntibus et audientibus de tanti festi celebritate salubre praeberetur exemplum", nota papa într-o scrisoare. Sărbătoarea s-a răspândit rapid în întreaga Biserică, fiind primită pretutindeni cu entuziasm.

Documentul lui Urban IV prin care se instituia sărbătoarea «Corpus Domini» nu stabilea şi o procesiune cu Sfântul Sacrament pentru această zi. Totuşi documentul o sugera sau chiar o presupunea:

"In ipsa quinta feria devotae turbae fidelium ad ecclesias affectuose concurrant et tunc cleri et populi pariter congaudentes, in cantica laudis surgant, tunc omnium corda et vota, ora et labis hymnos personent laetitiae salutaris, tunc psallat fides, spes tripudiet, exultet caritas, devotio plaudat, jubilet puritas et sinceritas jucundetur..."

Nu a fost nici o intervenţie pontificală care să prescrie procesiunea; cu toate acestea, ea a fost introdusă în Germania, Franţa, Italia şi celelalte ţări creştine dintr-un impuls spontan al pietăţii poporului; fervoarea cu care poporul lua parte la ea era impresionantă. Era punctul cel mai strălucitor al sărbătorii. Zelul clerului, credinţa înflăcărată a poporului, dărnicia conducătorilor au pus peste tot ceea ce au avut, la dispoziţia regelui măririi, spre a-i face cât mai triumfală trecerea pe străzile oraşelor şi satelor. La acest cortegiu triumfal, în rândurile maselor compacte de credincioşi se aflau nobilii, principii, regii.

La început Sfântul Sacrament era purtat în procesiune în pixide de argint sau în relicviare împreună cu relicvele pentru care fuseseră confecţionate, dar adaptate în aşa fel încât să se poată vedea Sfânta Ostie. După ce s-a interzis ca Sfântul Sacrament să fie purtat împreună cu moaştele, s-au confecţionat monstranţe special din aur, pietre preţioase şi cristal. Aceste monstranţe prin formele variate, arta şi bogăţia materialelor sunt monumente de o frumuseţe şi valoare excepţională. Monumentale erau uneori şi dimensiunile lor; astfel cea din Genova folosită şi azi e purtată pe rând de opt preoţi.

De regulă procesiunea începea dimineaţa după liturghie şi dura foarte mult. Pe traseu se făceau mai multe opriri la diferite biserici sau altare construite în acest scop. Uneori la aceste opriri aveau loc mici montaje: recitări de poezii sau reprentaţii ale unor texte biblice. In Germania unde era dinainte obiceiul de a se face procesiuni la câmp cu Sfântul Sacrament, noua procesine a îmbrăcat un caracter de binecuvântare a câmpiilor şi a holdelor, cântându-se ca un exorcism, la patru staţiuni diferite începutul celor patru Evanghelii.

Textele oficiului şi liturghiei acestei solemnităţi au fost atribuite, încă de la începutul secolului XIV, sfântului Toma de Aquino. Fra Tolomeo da Lucca, ucenic, prieten şi uneori duhovnic al sfântului Toma notează în "Historia Ecclesiastica":

"Isto autem tempore... officium etiam de Corpore Christi fecit ex mandato Urbani... Hoc autem fecit completum, et quantum ad lectiones et quantum ad totum officium, tam diurnum, quam nocturnum, quam etiam ad missam et quidquid illa die cantatur". Dom Pius Parsch face următoarele consideraţii elogioase: "Liturgia sărbătorii a fost compusă de marele doctor al Bisericii, sfântul Toma, din porunca papei Urban IV în anul 1264. Este incontestabil că avem aici o operă clasică a liturgiei. Remarcăm totuşi o mare deosebire între oficiul sărbătorii Sfântului Sacrament şi cel al sărbătorilor mai vechi. Oficiul sărbătorilor vechi se aseamănă cu un parc grandios, dar sălbatic; oficiul sărbătorii Sfântului Sacrament poate fi comparat cu o grădină artistică "a la française". Sărbătorile vechi respiră aerul puternic al erei martirilor, dar, de obicei, nu au o construcţie atât de delicată şi artistică. Sărbătorile moderne se disting printr-o construcţie sistematică şi prin diverse forme artistice. Sărbătoarea Sfântului Sacrament este o sărbătoare modernă şi deţine primul rang printre aceste sărbători. Este o veritabilă capodoperă artistică. Atât în rugăciunea orelor cât şi în liturghie întâlnim la tot pasul noi frumuseţi arhitecturale". Pentru exemplificare liturgistul dă patru versuri din imnul de la laude:

Se nascens dedit socium,
Convescens in edulium,
Se moriens in pretium,
Se regnans dat in praemium.

Poetul Santeuil afirmă că ar da toată opera sa, dacă ar putea fi autorul acestei strofe.

Textele şi mai ales imnurile acestei sărbători fac parte din acele opere pentru care Isus i-ar fi spus autorului:

"Ai scris bine despre mine, Toma!"

Unii istorici ai liturgiei pe temeiuri de analiză a structurii acestor texte, susţin că ar fi o fuziune de elemente provenind din mai multe izvoare bine închegate şi armonizate de mâna unui autor învăţat şi abil, dar al cărui nume rămâne necunoscut.

Piesa caracteristică acestei solemnităţi este secvenţa «Lauda Sion Salvatorem» din cadrul liturghiei. După noua reformă, ea este facultativă. Actualele norme liturgice referitoare la această solemnitate prevăd următoarele:

"În Joia Sfântă şi în solemnitatea Trupului şi Sângelui Domnului, poporul creştin este chemat să cinstească în mod deosebit, prin adoraţie, Sacramentul minunat al Euharistiei".

Iar cu privire la procesiunea euharistică:

"Printre procesiunile euharistice iese în evidenţă, prin importanţă şi semnificaţie în viaţa pastorală a parohiei sau a oraşului, cea anuală din solemnitatea Trupului şi Sângelui lui Cristos, sau din altă zi mai potrivită din preajma acestei sărbători.

Se cuvine, prin urmare, ca acolo unde împrejurările actuale o permit, iar procesiunea poate să fie cu adevărat un semn al credinţei şi al adoraţiei poporului, ea să fie menţinută conform dispoziţiei dreptului.

În cazul unui oraş mare, când necesităţile pastorale recomandă acest lucru, cu aprobarea Ordinariului locului, se pot organiza alte procesiuni în cartierele principale ale oraşului.

Acolo unde în Solemnitatea Trupului şi Sângelui lui Cristos nu e posibil să se facă procesiune, e bine să se facă o altă celebrare publică pentru tot oraşul sau pentru principalele cartiere, în biserica catedrală sau în alte locuri potrivite.

În locurile unde această sărbătoare nu este de poruncă ea este transferată în prima duminică după Sfânta Treime".