LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. VI: TIMPUL PASCAL

5. Înălţarea

Sfântul Augustin (+430) notează că sărbătoarea Ascensio Domini in coelum era observată "toto terrarum orbe", înclinând să creadă că este de orânduire apostolică. E mai probabil că această sărbătoare a început să fie comemorată, cum era normal, la 40 de zile după Invierea Domnului, abia în a doua jumătate a secolului IV. Primele mărturii scrise referitoare la comemorarea Inălţării în această zi le avem în Constituţiile apostolice, în predicile sfântului Grigore Nisenul (+394), sfântul Ioan Gură de Aur (+405), sfântul Maxim din Torino etc. Anterior această sărbătoare era combinată cu ceea a Rusaliilor şi în această privinţă sfântul Augustin poate să aibă dreptate când spune că ea datează de la apostoli. Etheria la 416 o găseşte încă în această formă combinată la Ierusalim. Conform celor relatate de Etheria, printre bisericile la care se aduna poporul în ziua de Rusalii era şi cea numită Inbomon, construită pe locul Inălţării, unde se citeau lecturi biblice şi se făceau rugăciuni legate de acest eveniment.

Deoarece muntele Măslinilor, de pe care s-a înălţat Isus, era la Orient de Ierusalim, iar cei doi îngeri avertizându-i pe apostoli că Isus, aşa precum a urcat la cer, tot aşa se va coborî din nou pe pământ, era lucru evident că Isus va veni a doua oară tot din Orient. Din acest motiv din timpurile apostolice creştinii se îndreptau spre Orient atât la rugăciunea comună cât şi la cea particulară, dinspre Orient aşteptând şi paruzia. Indreptarea cu faţa spre răsărit la rugăciune a fost în Biserică o disciplină liturgică de primă importanţă.

Psalmul caracteristic al sărbătorii Inălţării a fost iniţial, după mărturia multor Sfinţi Părinţi şi scriitori ai Bisericii, psalmul 26: "Domnul a domnit, să se bucure pământul". Dar acesta a dispărut curând din textele liturgice ale acestei sărbători, fiind înlocuit cu psalmul 46. Acest lucru s-a petrecut probabil spre a face să dispară o legendă ţesută pe urzeala acestui psalm. Legenda, având multe variante, e întâlnită pentru prima dată în Apocalipsa sfântului Petru, apocrifă, şi la mulţi Sfinţi Părinţi, şi afirmă că Isus glorios în trupul său inviat, în timp ce se îndrepta spre cer era însoţit de îngeri pământeşti. Aceştia au găsit blocată trecerea de către Puterile superioare care nu l-au recunoscut pe omul-Isus de Dumnezeul lor. "Atollite portas, principes, vestras, strigă ei, et introibus Rex gloriae". Dar puterile răspund că nu-l cunosc: "Quis est iste Rex gloriae?" Ingerii explică: Dominus virtutum, ipse est Rex gloriae. Attolite portas...! Atunci porţile se deschid şi Isus poate să intre în mărirea Tatălui.

În Evul Mediu era foarte răspândită în această sărbătoare o procesiune introdusă spre a reprezenta nu atât drumul lui Isus şi al ucenicilor spre muntele Măslinilor, cât mai ales intrarea triumfală a lui Isus în cer.

Rubrica ce prevede stingerea lumânării pascale după cântarea Evangheliei acestei sărbători a fost stabilită de Pius V; la început, cum am văzut, se stingea în duminica albă şi chiar mai înainte. In liturgia ambroziană lumânarea pascală e ridicată în sus, încet, spre a simboliza Inălţarea lui Cristos. In unele biserici din Germania, în locul acestei lumânări se ridica un răstignit.