LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. V: SĂPTĂMÂNA SFÂNTĂ

2. Duminica Floriilor

Denumirea actuală: Dominica in Palmis de Passione Domini, indică dublul caracter al acestei duminici. Denumirea cea mai veche şi originară este "dominica de Passione Domini", amintită de sfinţii Părinţi latini din secolele IV-V. Au existat şi alte denumiri, la fel de vechi printre care o amintim pe aceea de Capitulavium, deoarece catecumenii în această zi obişnuiau să-şi spele capul şi tot corpul, pregătindu-se astfel cum se cuvine pentru abluţiunea baptismală.

Apelativul de Dominica palmarum, pe care această duminică l-a acceptat în liturgie pe vremea sfântului Isidor din Sevilla (+636), a făcut până la ultima reformă liturgică să fie dat uitării cel vechi şi originar, atribuit între timp duminicii precedente.

Actuala liturgie e constituită din unirea a două rituri de origine şi de caracter diferit care au cunoscut în decursul veacurilor o evoluţie variată, rămânând întotdeauna net distincte. Primul este procesiunea cu ramuri.

Procesiunea cu ramuri îşi are originea în biserica din Ierusalim, unde se practica în secolul III. Intrarea triumfală a lui Cristos în Cetatea sfântă, care a avut loc conform profeţiei lui Zaharia (9, 9), a fost considerată din secolul II ca una din cele mai importante dovezi ale majestăţii sale; comemorarea la Ierusalim a acestui fapt avea nu numai importanţă istorică dar şi o deosebită valoare apologetică. Etheria ne relatează că în duminica dinainte de Paşti, către ora 13, poporul şi episcopul se adunau la Biserica Eleona, pe muntele Măslinilor şi odată încheiat oficiul care se ţinea acolo, către ora 17, după ce se citea Evanghelia intrării lui Isus în Ierusalim, toţi se ridicau şi ţinând în mâini ramuri de măslin şi palmier, coborau în procesiune împreună cu episcopul, în oraş, în cântări de imnuri şi psalmi la care poporul răspundea cu refrenul: "Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului". Astfel se mergea până la biserica Anastasis de pe muntele Calvar unde procesiunea se încheia cu oficiul de seară (lucernare). Intre timp, ritul a crescut în importanţă şi solemnitate, procesiunea cunoscând cinci staţiuni la cinci biserici de pe traseu. Se presupune că la procesiune episcopul, asemenea Domnului Cristos, mergea călare pe un măgar. Acest lucru se petrecea cu siguranţă în secolul XV, când locurile sfinte erau de acum încredinţate franciscanilor. In această duminică, ne informează un călugăr cronicar, "toţi fraţii vin la Betfage şi acolo îl aşează pe măgar pe părintele gardian şi merg în procesiune cu mare devoţiune şi lacrimi în ochi, în Ierusalim la muntele Sion, cu ramuri de palmier şi de măslin în mână cântând: «Hosana Filio David, benedictus qui venit in nomine Domini». Si când au ajuns la muntele Sion se întâlnesc toţi: armeni, călugări, seculari şi îşi aştern mantiile şi veşmintele lor sub paşii măgarului".

De la Ierusalim celebrarea a trecut la celelalte biserici din Orient şi Occident. In bisericile din Orient, astăzi, nu a mai rămas aproape nicăieri procesiunea de Florii. Când şi cum a pătruns în liturgia occidentală, nu se ştie. Primele urme se găsesc în Spania pe vremea sfântului Isidor de Sevilla.

Dorinţa de a reproduce pe plan liturgic circumstanţele intrării triumfale a lui Isus în Ierusalim a dat procesiunii din duminica Floriilor în Evul Mediu un caracter profund dramatic, fără egal în alte solemnităţi ale anului. In general procesiunea se desfăşura în bisericile occidentale astfel: tot poporul în frunte cu episcopul şi cu clerul, se aduna într-o biserică din afara oraşului sau altundeva pe un deal care reprezenta muntele Măslinilor. Acolo, după ce se citea lectura din Exod 25 şi 26: venerunt filii Israel in Elim, în care se vorbeşte de cei 70 de palmieri din pustiu, se binecuvântau ramuri de palmier, de măslini şi de alţi arbori şi se împărţeau. Apoi uriaşa procesiune se punea în mişcare. Persoana lui Cristos era reprezentată de cartea Evangheliilor înfăşurată într-o pânză de purpură aşezată pe un portatorium, un fel de năsălie bogat împodobită şi purtată de patru diaconi, sau de o cruce mare descoperită, împodobită cu ramuri verzi. In timp ce procesiunea înainta se cântau antifoane, iar copiii aruncau flori în faţa diaconilor. Ajunşi la poarta cetăţii, lângă turnul de pază avea loc omagiul solemn adus Mântuitorului. Incepeau copiii care îşi întindeau hainele şi aşezeau ramurile binecuvântate înaintea crucii pe care apoi o adorau în genunchi, în timp ce clerul cânta Kyrie eleison şi antifonul: Pueri Hebraeorum vestimenta prosternebant... Urma omagiul poporului, care se apropia în mici grupuri şi proceda la fel în timp ce se cântau psalmul Lauda Ierusalem Dominum. Ultimii care veneau şi aduceau omagiul erau episcopul şi clerul; corul cânta antifonul Percutiam pastorem. In acest timp, un cleric îl lovea pe episcop (levi ictu) cu palma sau cu ramura de palmier pe umăr. Apoi procesiunea continua cu cântări corespunzătoare până la catedrală, unde se încheia cu Benedictus şi o rugăciune finală.

În Anglia şi Normandia era purtat în procesiune Sfântul Sacrament. Procesiunea începea de la crucea din cimitir numită din această cauză "crucea palmierului", sau de la o cruce care se afla pe câmp la o răspântie de drumuri.

În Germania se obişnuia a se purta în procesiune aşa numitul Palmesel, măgarul de Florii, un măgar de lemn pe rotile deasupra căruia era aşezată statuia Mântuitorului, care apoi era expusă în biserică veneraţiei poporului, retro altare usque ad Completorium quartae feriae.

La Milano se păstra obiceiul de la Ierusalim: arhiepiscopul mergea în fruntea procesiunii, dar nu pe un măgar, ci pe un cal frumos împodobit.

Al doilea element, mult mai vechi, al acestei duminici este celebrarea Patimii Domnului. Psalmul 21 (Deus, Deus meus, respice in me, quare me dereliquisti?), imnul profetic al durerilor lui Cristos, dă tonul întregii liturghii. "Hodie currunt omnes ad Ecclesiam, hodie omnes intenti audiunt", spunea sfântul Augustin într-o predică ţinută în această duminică.

Apoi importanţa citirii Patimii este scoasă în relief de liturgie chiar de la început. Solemniter legitur Passio, solemnitur celebratur, notează acelaşi sfânt Augustin. Este vorba de Patima din Evanghelia sfântului Matei, singura care se citea, iniţial, în această săptămână.

Obiceiul de a fi cântată Patima de către trei cântăreţi, unul interpretând rolul povestitorului (cronista), altul partea lui Isus şi un al treilea - partea celorlalte personaje, a fost introdus către anul 1000 în bisericile din nord şi apoi imitat pretutindeni din dorinţa de a face povestirea mai expresivă şi mai dramatică. Din secolul XV în bisericile din Italia s-au încredinţat corului cuvintele rostite de mulţime (turba). Intreruperea povestirii şi meditarea în genunchi la cuvintele: emisit spiritum a apărut mai târziu. Sfântul Ludovic, regele Franţei, observând acest lucru la unele mănăstiri benedictine, l-a întrodus în capela sa particulară, de unde s-a răspândit şi în alte părţi. La Roma a fost adoptat la sfârşitul secolului XIV.

Citirea Patimii după ceilalţi evanghelişti în Săptămâna Sfântă s-a introdus abia în Evul Mediu. Doar la Ierusalim, după cum relatează Etheria, poporului adunat în miercurea din Săptămâna Sfântă în bazilica Anastazis i se citea pericopa evanghelică în care Iuda îşi oferea serviciile duşmanilor lui Cristos. Mulţimea asculta în tăcere. Dar când auzea execrabila întrebare: "Quid vultis mihi dare..."? un rugitus şi un mugitus ce ieşea din pieptul tuturor făcea să se zguduie bolţile sfântului lăcaş. Iar Etheria, ca atâţia alţii, nu putea să-şi stăpânească lacrimile.