LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. IV: QUADRAGESIMA

1. Cele trei săptămâni prequadragesimale

Originea celor trei săptămâni suplimentare, care până la recenta reformă liturgică au precedat quadragesima şi anume, Septuagesima, Sexagesima şi Quinquagesima, e destul de nesigur.

O predică atribuită sfântului Ambroziu, dar care de fapt aparţine unui episcop din secolul V, îi blamează pe cei care nu se mulţumesc să postească 40 de zile, dar dintr-o mizerabilă vanitate, anticipau Quadragesima cu o săptămână: "dicunt se observare Quinquagesimam, qui forte Quadragesimam complere vix possit". Probabil inovaţia a venit în Occident din Orient unde, după spusele lui Cassian, călugării anticipau Postul Mare cu o săptămână sau două de post, nu dintr-o mizerabilă vanitate, ci din dorinţa de a spori pocăinţa; cum, în multe comunităţi din Orient, zilele de sâmbătă şi chiar de joi nu erau considerate zile de post nici în timpul Quadragesimei, au apărut cele trei săptămâni premergătoare Postului Mare ca un fel de compensaţie.

Preluarea de către Occident a acestei noutăţi orientale n-a fost uniformă. Unele biserici, de pildă cea gallicană, nu au preluat-o deloc, ba chiar au respins-o energic. După spusele lui Amalarius, adaosul până la Septuagesima s-a făcut pentru a se completa cifra simbolică de 70, anii captivităţii din Babilon.

La Roma cele trei duminici prequadragesimale se sărbătoreau cu mare solemnitate: la Septuagesima era staţiune, adică se mergea la biserica sfântului Laurenţiu în afara zidurilor; la Sexagesima- la sfântul Pavel; la Quiquagesima la sfântul Petru. Liturghia acestor duminici era un strigăt de ajutor al bisericii din Roma la timp de mare nenorocire, semn că la Roma aceste trei duminici nu au fost introduse atât cu scopul de a prelungi Postul Mare, cât mai ales pentru a cere ajutor celor trei mari patroni ai Cetăţii eterne în perioada invaziilor barbare.

Odată cu septuagesima se suprima în liturgie cântecul Aleluia. După cum evreii în captivitatea babiloniană au făcut să înceteze cântecele de bucurie, la fel Biserica trebuie să înceteze în această perioadă cântecul de bucurie «Aleluia». In unele locuri această Depositio Alelujae a sugerat ideea stranie a înmormântării lui Aleluia. O cronică a bisericii din Toul din secolul XV o descrie astfel: "Sâmbătă înainte de Septuagesima toţi ministranţii se adună în sacristie la ora «Nona» şi se pregătesc pentru înmormântarea lui Aleluia. Apoi, după ultimul «Benedicamus Domino», ies cu cruci, lumânări, apă sfinţită şi cadelniţă, purtând o năsălie ca la înmormântare; trec prin presbiter şi merg bocind către intrarea în biserică unde are loc înmormântarea. Acolo aleluia este incenzat de către clerici, şi apoi toţi revin în biserică".