LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. III: CICLUL LITURGIC AL CRĂCIUNULUI

6. 2 februarie. Prezentarea Domnului

Prezentarea Domnului este ultima sărbătoare din ciclul Crăciunului. Trecând 40 de zile de la naşterea lui Isus, Maria, conform Legii lui Moise, s-a prezentat la templu pentru ceremonia curăţirii şi pentru a-l răscumpăra pe Fiul ei primul şi unicul născut aducând cu această ocazie darul celor săraci: o pereche de turturele sau doi porumbei. Cu această ocazie sfântul bătrân Simeon şi prorociţa Ana s-au întâlnit cu Isus şi l-au recunoscut.

Prima comemorare liturgică a acestui episod evanghelic e atestată la Ierusalim de Peregrinatio Etheriae (416), purtând denumirea generică de Quadragesima de Epiphania, fiind fixată nu la 2, ci la 14 februarie, fiind încă legată de Epifanie şi nu de Crăciun, deoarece Crăciunul se sărbătorise anterior simultan cu Epifania la această dată.

Acolo la Ierusalim sărbătoarea era celebrată valde cum summo honore... nam eadem die processio est in Anastase et omnes procedunt et ordine aguntur omnia cun summa laetitia, ac si per Pascha. Cuvintele «processio», «procedunt» nu au la Etheria sensul liturgic de procesiune, ci indică faptul că la o anumită dată credincioşii se îndreptau în număr mare spre o biserică. Etheria nu pomeneşte nimic de lumânări purtate în procesiune. De la Ierusalim această solemnitate s-a răspândit în întregul Orient, inclusiv la Constantinopol cu denumirea de Ipapante = Intâmpinarea (Domnului). Dar curios e faptul că în Orient solemnitatea a continuat să se ţină la 14 februarie, chiar când, sub influenţa Romei, Naşterea Domnului s-a desprins de Epifanie şi s-a stabilit la 25 decembrie.

Urmând exemplul bisericilor orientale, biserica Romei a primit şi ea această sărbătoare, aşezând-o cum era şi logic, la 2 februarie. Cel care a introdus-o în calendarul roman a fost papa Sergiu I (687-781), sirian de origine.

Afirmaţia că sărbătoarea Ipapante ar fi fost introdusă la Roma cu scopul de a opune un rit creştin procesiunilor nocturne (pe care le făceau păgânii la lumina făcliilor, însoţite de orgii) la solemnitatea Lupercaliilor, este lipsită de temei puternic; procesiunea lupercaliilor se făcea la 15 şi nu la 2 februarie, ea urma un traseu diferit de acela al creştinilor romani; în plus, la data când s-a introdus sărbătoarea Lupercaliilor dispăruse deja.

La Roma, ca şi în Orient, Ipapante era celebrată cu mare solemnitate dar avea un profund caracter de penitenţă. La ivirea zorilor, notează un «Ordo» roman din secolul VII, clerul şi poporul diferitelor parohii, se adunau citind psalmi, cu lumânări aprinse în mâini, la biserica sfântul Adrian, spre a se îndrepta apoi în procesiune către Santa Maria Maggiore: "Papa induit se vestimentis nigris et diaconi similiter planitas induunt nigras". Toţi merg în procesiune cu picioarele goale. La Liturghie imnul «Gloria in excelsis» era omis.

Caracterul penitenţiar al sărbătorii s-a menţinut până la ultima reformă liturgică: omiterea imnului amintit, culoarea violetă la liturghie, anumite texte liturgice penitenţiale. Cum se explică această nuanţă penitenţială la o sărbătoare a luminilor? Poate prin faptul că această sărbătoare s-a suprapus iniţial cu anumite celebrări penitenţiale în scopul încetării unor flageluri, ca molima; sau poate să fi fost o sărbătoare introdusă ici-colo şi cu intenţia de a contracara lupercaliile, aşa cum s-a făcut la Anul Nou pentru a contracara saturnaliile?

De notat că lumânările nu se aprindeau de la indiferent ce foc, ci de la o lumânare special binecuvântată în acest scop. Lumânările binecuvântate erau duse acasă şi considerate pe bună dreptate ca având putere supranaturală împotriva infecţiilor epidemice, la timp de furtună, la căpătâiul bolnavilor.

Noua sărbătoare acceptată la Roma s-a introdus mult mai târziu, către secolele X-XI în celelalte biserici occidentale, în special la Milano şi Spania. Deşi marea majoritate a textelor din liturghia şi oficiul sărbătorii ne prezintă ca obiect primar al acestei sărăbători comemorarea oferirii Copilului în templu şi întâlnirea lui cu Simeon şi Ana, ea a purtat constant în cărţile liturgice romane până la ultima reformă liturgică denumirea de Purificatio Beatae Mariae Virginis. Caracterul de sărbătoare mariană impus parţial de papa Sergiu s-a accentuat ulterior, mai ales pentru faptul că procesiunea se îndrepta totdeauna, la Roma, spre cel mai mare sanctuar marian din Roma în timp ce 18 diaconi purtau în faţa papei tot atâtea prapuri ale Maicii Domnului.

Această dublă nuanţă o scoate în evidenţă Paul VI în Marialis cultus:

"Sărbătoarea de la 2 februarie, căreia i s-a restituit denumirea de Prezentarea Domnului, trebuie considerată, ca să fie cinstită în toată amplitudinea conţinutului ei, ca o comemorare îngemănată a Fiului şi a Mamei, adică celebrarea unui mister al mântuirii săvârşit de Cristos, la care Fecioara a fost intim asociată ca Mamă a Slujitorului suferind al lui Iahwe, ca executantă a unei misiuni aparţinând vechiului Israel şi ca model al noului popor al lui Dumnezeu, constant încercat în credinţă şi speranţă de suferinţă şi prigoană".