LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. III: CICLUL LITURGIC AL CRĂCIUNULUI

2. Crăciunul

A. Originea sărbătorii Crăciunului

Referitor la sărbătoarea Crăciunului trebuie tratată o problemă preliminară: data naşterii lui Isus. In ce zi s-a născut? Evangheliile păstrează tăcere totală, iar scriitorii cei mai vechi nu le-au lăsat nimic sigur în această privinţă. Potrivit sfântului Clement din Alexandria (+215), în Orient unii au fixat naşterea lui Isus la 20 mai, alţii la 20 aprilie, alţii la 20 noiembrie.

În Occident, sfântul Ipolit (+253) în Comentariul asupra lui Daniel (recent descoperit) este cel dintâi care menţionează data de 25 decembrie ca zi în care s-a născut Isus; mulţi critici consideră însă că textul respectiv este o interpolare. Un autor anonim, în 243, susţine că ziua în care s-a născut Isus este 28 martie pentru simplul motiv că la această dată a fost creat soarele. Această diversitate de opinii demonstrează că în primele veacuri ale Bisericii nu numai că nu a existat o tradiţie cu privire la ziua naşterii Domnului dar că Biserica nu avea o sărbătoare în care să celebreze Naşterea Domnului.

Abia în secolul IV găsim un document roman autentic care atestă indiscutabil existenţa sărbătorii Naşterii Domnului la Roma pe data de 25 decembrie. E vorba de Depositio Martyrum, filocaliană, o schiţă de calendar liturgic care urcă la anul 336, unde citim în primul loc: VIII Kal. Ian. natus este Christus in Betleem Iudae.

Când Roma a introdus această sărbătoare e foarte probabil că nu cunoştea încă Epifania care în Orient se sărbătorea la 6 ianuarie.

După cum reiese din discursul papei Liberiu ţinut la bazilica "sfântul Petru" în Roma, cu ocazia profesiunii (=velatio) sfintei Marcelina, sora sfântului Ambroziu, în ziua de 25 decembrie se sărbătorea la Roma nu numai Naşterea Domnului dar şi minunea de la Cana şi înmulţirea pâinilor; tot în această zi avea loc velatio virginum.

De unde se poate deduce că la Roma se sărbătorea odată cu Crăciunul şi Epifania.

Cum s-a fixat tocmai această zi? Există două ipoteze.

Prima susţine că Biserica a ales ziua de 25 decembrie pentru a înlocui cu sărbătoarea Naşterii Domnului sărbătoarea păgână a Soarelui neînvins, Mitra, învingătorul întunericului care se celebra la această dată a solstiţiului de iarnă, când ziua începe să crească, iar noaptea să descrească. In 274 împăratul Aurelian îi ridicase un templu somptuos care fusese inaugurat la data de 25 decembrie.

O atare substituire ne pare verosimilă, având în vedere faptul că Biserica obişnuia într-adevăr să grefeze solemnităţi creştine pe sărbători păgâne pentru a-i smulge mai uşor pe creştini de la vechile practici păgâne. Curios este faptul că această noutate petrecută la începutul secolului IV, această substituire este cu desăvârşire ţinută sub tăcere de sfinţii Părinţi şi de toţi ceilalţi scriitori ai Bisericii, deci lipsesc dovezile pozitive. E adevărat că mulţi Sfinţi Părinţi îl compară pe Cristos cu soarele, dar cu soarele ca atare, nu cu Mitra, explicând imaginea lui Malachia: Orietur vobis sol iustitiae; Sol novus, care se naşte cu solstiţiul de iarnă (25 decembrie) quando jam incipiunt dies crescere, cum se exprimă sfântul Augustin.

O a doua ipoteză susţine că data naşterii lui Isus a fost dedusă din aceea a morţii sale. Cum am văzut anterior la începutul secolului III era generalizată convingerea că Mântuitorul a murit la 25 martie. Din punct de vedere istoric această dată nu poate fi susţinută. S-a fixat această dată când cade echinocţiul de primăvară fiindcă se consideră că la această dată se întrupase Cristos. Dacă la 25 martie se întrupase Cristos, era normal să se nască după nouă luni, adică la 25 decembrie.

E şi mai posibil ca ambele motive să fi determinat alegerea acestei date şi astfel ambele ipostaze să fie adevărate: şi dorinţa de a substitui o sărbătoare a Crăciunului a trecut prima dată în Africa de Nord. Avem mai multe predici de Crăciun ale sfântului Augustin în care reafirmă, împotriva numeroaselor erezii, dogma cristologică în special în ceea ce priveşte misterul Intrupării.

La sfârşitul secolului IV sărbătoarea Crăciunului trece la Milano, introdusă probabil de sfântul Ambroziu, şi în celelalte dieceze ale Italiei de nord.

Tot la Roma a fost introdusă apoi în bisericile orientale; mai exact a fost desprinsă de sărbătoarea Epifaniei cu care se celebra împreună la 6 ianuarie, spre a fi celebrată separat la 25 decembrie.

Potrivit unei omilii a lui Afraate, în bisericile din Siria de nord Crăciunul era sărbătorit cu regularitate la 25 decembrie. Antiohia s-a opus multă vreme. Cel care a reuşit în sfârşit să o introducă a fost sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta la 20 decembrie 386 ţinând panegiricul sfântului Filigoniu a anunţat credincioşilor proxima celebrare a sărbătorii Crăciunului "cea mai venerabilă şi mai sacră dintre toate sărbătorile şi care s-ar putea numi fără teama de a greşi capul tuturor sărbătorilor". Cinci zile mai târziu lăuda poporul pentru participarea numeroasă la sărbătoare.

Cam în acelaşi timp sfântul Grigore din Nazians introduce sărbătoarea Crăciunului la Constantinopol (380-381).

În Ierusalim, la începutul secolului V când «Etheria» vine în pelerinaj la locurile sfinte, naşterea Domnului se celebra încă la 6 ianuarie. Insă, la scurtă vreme după aceea, în timpul şederii la Ierusalim a sfintei Melania (341-439), sărbătoarea se celebra deja la 25 decembrie.

În Egipt, aceeaşi situaţie ca la Ierusalim. Ioan Cassian care vizitează la începutul secolului V mănăstirile de aici, ne relatează că Epifania era considerată şi ca zi a Naşterii Domnului. Insă în 430, Naşterea Domnului se sărbătorea şi în Egipt la 25 decembrie.

Astfel în mai puţin de un secol marea sărbătoare a Crăciunului s-a răspândit în toată lumea creştină, celebrându-se la data la care s-a celebrat de la început la Roma.

B. Liturgia Crăciunului

Iniţial serviciul liturgic al Crăciunului se oficia la Roma numai în bazilica sfântului Petru. Seara în ajun papa începea tradiţionalul oficiu vigiliar care continua toată noaptea, iar dimineaţa la "hora tertia" se celebra liturghia solemnă.

Cu Sixt III (432-440) un nou element apare în cadrul liturgic al acestei solemnităţi. Acest papă a restaurat bazilica Sfintei Maria de pe Esquilin, construind acolo un «praesepe», adică o capelă reproducând grota naşterii de le Betleem, de unde numele de bazilica ad praesepe cu care a rămas până azi această biserică (2).

Sixt III a introdus şi în acest oratoriu clădit de el un serviciu vigiliar care se termina cu o liturghie celebrată la miezul nopţii. Dar odihna papei nu dura mult deoarece "summo mane indutus missalibus vestimentis, vadit ad Sanctam Anastasiam ut celebret ibi missam secundam".

Despre ce biserică este vorba? Din secolul IV exista pe Palatin titulus Anastasiae, adică o biserică ridicată pe proprietatea unei femei pioase cu numele de Anastasia, dedicată misterului Invierii, după modelul bisericii Anastasis din Ierusalim. Un secol mai târziu s-a introdus aici cultul sfintei Anastasia, martiră din Sirmium, decapitată la 25 decembrie. Biserica a luat numele de titulus sanctae Anastasiae. Papa Simmacus a introdus numele acestei sfinte în canonul liturgic. Deoarece biserica se afla lângă palatul guvernului bizantin din Roma s-a introdus aici o liturghie în cinstea sfintei Anastasia pe 25 decembrie fără nici o legătură cu naşterea Domnului. Dar în curând liturghia de aici a fost înlocuită cu liturghia de Crăciun.

Tot papa celebra şi liturghia de aici după care se reîntorcea la sfântul Petru pentru liturghia din timpul zilei de după tertia. Dar fiindcă sfântul Petru era la marginea Romei şi papa era obosit, din secolul XII după liturghia sa de dimineaţă de la sfânta Anastasia nu se mai întoarce la sfântul Petru, ci la bazilica sfintei Maria Maggiore unde celebrează liturghia zilei, pe care mai înainte o celebra la sfântul Petru.

Aici documentele menţionează o ceremonie curioasă. In momentul în care cortegiul papal intra în prezbiter un cleric îi întindea papei o trestie cu o lumânare aprinsă în capăt. Cu aceasta papa dădea foc fuioarelor de cânepă care erau puse în acest scop în jurul capitelurilor coloanelor bazilicii. Astfel se exprima bucuria festivă - artificiile de astăzi- apoi această ceremonie avea să simbolizeze sfârşitul lumii prin foc. Mai târziu avea să se schimbe în ritul din cadrul încoronării papei când un cleric dădea de trei ori foc unui fuior de cânepă îmbibat în alcool, aşezat pe o tavă în timp ce spunea: "Sancte Pater, sic transit gloria mundi!"

Obiceiul triplei celebrări în ziua de Crăciun era rezervat în exclusivitate papei la bazilicile amintite. Abia în secolul V şi următoarele s-a extins şi la alte biserici: în fiecare biserică se puteau celebra la Crăciun trei liturghii: la miezul nopţii, dimineaţa şi la tertia, dar de către trei preoţi diferiţi.

Învoirea ca fiecare preot să celebreze la Crăciun trei liturghii vine mult mai târziu, în secolul XII. Imnul «Gloria» la aceste liturghii a fost rezervat multe secole în continuare numai episcopilor.

Normele actuale prevăd următoarele cu privire la liturghia Crăciunului: se cuvine ca în noaptea de Crăciun înainte de Crăciun să se celebreze vigilia solemnă cu oficiul lecturii. La Crăciun toţi preoţii pot celebra sau concelebra trei liturghii, cu condiţia să se celebreze la orele corespunzătoare.

Din cele mai vechi timpuri, în multe biserici erau reprezentate aşa numitele Mistere ale Crăciunului sau Officia pastorum, care au lăsat o rămăşiţă în dialogul din una din antifoanele de la Laude: Quem vedistis pastores?... Natum vidimus...

Trebuie amintite de asemenea reprezentaţiile paraliturgice ale Crăciunului, cum este aceea a ieslei, praesepe. Primele indicii le avem pe numeroase sarcofage din secolul IV şi V. Deosebit de renumit este oratoriul ad praesepe din biserica Sfânta Maria despre care am amintit. Totuşi la originea presepiilor moderne stă sfântul Francisc de Asissi care a inaugurat primul presepiu în 1223 la Greccio; de aici franciscanii l-au răspândit în Italia şi în afara ei.

Din scena presepiului nu puteau să lipsească cele două animale boul şi măgarul, care conform unei vechi tradiţii ar fi asistat la naşterea Mântuitorului. Despre o astfel de asistenţă Evangheliile nu ne pomenesc nimic. Arta creştină, deja de la jumătatea secolului IV, pune pe de o parte şi pe de alta a ieslei aceste două animale. Legenda a apărut probabil din interpretarea a două texte din Vechiul Testament. Primul din Habacuc 3, 2 care în versiunea greacă a Septuagintei şi în traducerea latină preieronimiană sună astfel: "In medio duorum animalium innotesceris". Al doilea din Isaia: "Cognovit bos possesorem suum et asinus praesepe Domini sui". Chiar unul din responsoriile breviarului cunoştea prezenţa celor două animale lângă ieslea lui Isus: O magnum mysterium ... ut animalia viderent Dominum natum.

E demnă de amintit curioasa ceremonie care avea loc la Roma în cursul vigiliei din noaptea de Crăciun. In fiecare an, de matutin (oficiul lecturilor), papa obişnuia să binecuvânteze o sabie cu mânerul de aur şi o bonetă sub formă de coif, căptuşită cu purpură roşie, având cusut în centru un porumbel simbolic. Acestea erau trimise în dar unui suveran principe sau comandant de armată. Dacă acesta era prezent la Roma lua parte la oficiul nocturn: purtând pe cap boneta binecuvântată şi având în mână sabia scoasă din teacă citea de pe amvon lectura a V-a: In quo conflictu pro nobis inito, sau, dacă era împărat: Exiit edictum a Caesare Augusto. Insă înainte de a citi lectura şi de a cere cuvenita binecuvântare, mergea la tronul pontifical şi scoţând sabia din teacă atingea cu vârful ei de trei ori pământul şi apoi o agita de trei ori în aer, voind prin aceasta să spună că este supus papei şi că e gata, dacă e cazul, să-l apere cu sabia. Ceremonia aceasta era încă în vigoare la sfârşitul secolului XV.

(2) Leagănul în care a stat Isus a fost adus aici abia în sec. VII.