LITURGIE

ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. II: CICLUL SĂPTĂMÂNAL

3. Sâmbăta

E cunoscută importanţa liturgică de prim ordin a sâmbetei la evrei. O instituţie atât de veche şi de respectabilă în timpul Mântuitorului nu numai între hotarele Palestinei, dar, sub influenţa prozelitismului ebraic şi în multe cetăţi ale Asiei şi Egiptului, nu putea să nu lase urmă durabilă în numeroase şi mari comunităţi creştine care derivaseră în bună parte din comunităţi ebraice. Si în aceste comunităţi ca şi în celelalte, observarea noii zile liturgice- a duminicii- s-a impus fără întârziere. sunt totuşi indicii că ici-colo tendinţa de a menţine sâmbăta ca zi liturgică alături de duminică. De pildă, sfântul Ignaţiu (+107), scriind credincioşilor din Magnezia foloseşte cuvinte destul de severe împotriva unui partid care încerca să introducă sau să menţină obiceiurile iudaice, printre care observarea sâmbetei: "Absurdum este Iesum Christum profari et judaisare". Sfântul Iustin (+155) se vede şi el nevoit să explice că dacă Dumnezeu a orânduit sâmbăta, aceasta nu a fost decât o etapă provizorie, de-acum depăşită de Cristos.

În ceea ce priveşte disciplina creştină veche a sâmbetei e lucru sigur că, la sfârşitul secolului IV, între biserica din Orient şi cea din Occident erau deosebiri însemnate. Astfel în bisericile egiptene, sâmbăta era zi de adunare liturgică, se celebra euharistia, fără a fi însă zi de odihnă, şi ca atare postul era interzis. Ba chiar unul din Canoanele Apostolilor ameninţa pe clericul şi cu excomunicarea pe laicul care ar fi postit în această zi.

În schimb în Occident, în special la Roma şi Spania, sâmbăta era consacrată postului. "Alii sicut maxime populi Orientis, propter quietem significandam, malunt relaxare ieiunium; alii propter humilitatem mortis Domini ieiunare, sicut romana et nonnullae Occidentis Ecclesiae" (sf. Augustin). Aceste biserici trebuie să fi fost puţine deoarece Africa, Galia, şi Italia de nord au urmat practica orientală.

E recunoscut răspunsul dat de sfântul Ambroziu sfintei Monica, dat fiind faptul că aceasta se arată nedumerită în mijlocul atâtor uzanţe diferite: Quando hic (la Milano) sum, non ieiuno sabbato; quando Romae sum, ieiuno sabbato; et ad quamcum que ecclesiam veneritis, eius morem servate, si pati scandalum non vultis aut facere.

Ce a stat la originea postului de sâmbătă în Occident, nu se poate spune cu precizie. Sfântul Augustin aminteşte opinia multora, care atribuiau înfiinţarea acestui post sfântului Petru; acesta l-ar fi orânduit pentru a obţine ajutorul lui Dumnezeu în lupta împotriva lui Simon Magul. Dar acelaşi sfânt Augustin observă că puţini credeau la Roma în această opinie: eam esse falsam perhibent plerique Romani.

Inocenţiu I în faimoasa sa scrisoare către Decentiu episcop de Gubbio afirmă că postul de sâmbătă a fost orânduit în amintirea durerii încercate de apostoli pentru moartea lui Isus; această părere e mult mai acceptabilă. Deşi nu a fost impus strict de vreo lege, postul de sâmbătă s-a menţinut în biserica romană şi în mare măsură în cea galicană până după anul 1000 când, datorită unei relaxări generale a disciplinei, a cedat locul unei simple abstinenţe de la carne. Conciliul din Roma din 1078 ţinut de Grigore VII a legiferat observarea abstinenţei de sâmbătă. Ea a rămas în vigoare până în 1908 când Pius X a abolit-o definitiv.

În devoţiunea populară, sâmbăta e consacrată Sfintei Fecioare Maria. Prin traducerea Oficiului B. Mariae in Sabbato Biserica a validat această iniţiativă izvorâtă din pietatea poporului faţă de Maica Domnului. Pentru ce a fost aleasă sâmbăta pentru a o cinsti în mod deosebit pe Maica Domnului, iarăşi nu se ştie precis. Teologii din secolul XII-XIII aduc drept explicaţie faptul că Maria, în sâmbăta care a urmat după moartea lui Isus, singură a păstrat în mijlocul apostolilor credinţa în divinitatea lui Mesia. In orice caz, cultul atribuit în această zi Mariei e foarte vechi. In secolul VI printre liturghiile votive compuse de Alcuin pentru fiecare zi a săptămânii se află şi două in de Sancta Maria pentru a fi spuse, foarte probabil, sâmbăta. In secolul XI practica de a recita micul oficiu în cinstea Sfintei Fecioare sâmbăta devenise generală. Mai târziu Pius V a înlocuit acest Parvum Officium cu Officium B. Mariae in sabbato, în vigoare şi în prezent. "In zilele de sâmbătă ale Timpului obişnuit în care sunt permise comemorările facultative, se poate celebra, cu acelaşi rit, memoria facultativă a Sfintei Fecioare cu lectura sa proprie" (Principiile şi normele Liturgiei Orelor, nr. 240).